Câte unul, către Cer

 

Pe cărări de ei știute, cei ce scriu urcă spre cer
Câte unul, pe cărare , unii vin , puțini rămân
Urlă filele pe-o carte , pagini arse-n plin mister
Trupurile scurse-n timpul ce îi uită, că-i bătrân.

 

 

Plângi pe întuneric

 

De te doare-n suflet, plânge- n întuneric
Lasă- ți negrul vremii lângă un stejar,
Să nu știe iarba, că nu ești puternic
Sau că ești pe-o cale, fără de habar.

 

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poeme” →

Am fost în Cer

 

Eu azi am fost în Cer
Cât să-l întreb pe Dumnezeu ce mai face
Şi să mă îmbrac în vânturi.
Cu capul în Zenit
Am sprijinit Pământul.
M-am rezemat de Soare
Cu fruntea mea din gânduri
Să-i caut nopții Luna
Ce şi-a pierdut-o -n ape.
Strivesc zub mine jnepeni
Trăirii unduioase
Şi calc pe fruntea țării
Parângului albastru,
Ce-l duce-n vale ceața
Și vulturi din tăciune
Desprinşi din nori de fiară,
Cu ciocuri de oțel
Batute-n fierăria
Bătrânului Iocan.

 

Flori de vânt

 

Fulgi din aripă de vânt
Vă culeg în buchetele,
Printre florile din cânt
Nopții să-i croiesc mărgele.
Flori de vânt, înmiresmate
Ce cresc pe geana iubirii
Sau pe gene , legănate,
Crescute pe ochiul verii.
Flori de vânturi ce le-asculți
Pe un mal înfipt în apă
Printre lujerii desculți
Ce cu dor din ea se-adapă.
Flori pe valuri de le-asculți
Când lumina cade-n apă,
Din luceferi, nevăzuți ,
Întunericul de-l crapă.
Flori din vânturi scufundate
Valurilor ce se-apleacă ,
Peste ape , de-s plecate
Pe când țărmul vrea să tacă.

 

Clipe absolute

 

Vara-n munții neştiuți
De-i cuminecă-mpreună
Sau prin alții de-s vânduți
Printre coame ce le-adună.

 

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Clipe absolute” →

Sunt fiul tău pădure

 

Sunt fiul tău pădure
Mă trag dintr-un stejar
În primăveri celeste
Sunt grindă verde iar.

 

 

Baieri de roşu

 

Au muscat vârcolacii din Lună
încet, încet,
doar cât să o umple de sânge.
O parte a Cerului plânge,
urlă de durere
scrâşneşte din dinți
şi scoate scântei.
Cealaltă parte doar se amuză,
ca obrajii bunicului
peste care nepoțeii
au strivit o palmă.
Văd mustăți ,
mustăți prelunge
şi mă trec fiorii cunoașterii…
Oare sunt mustățile varcolacilor
pline de sângele lunii muşcate
sau sunt mustățile bunicului,
supărat pe viață
refugiat în Cer.
Sau de teama varcolacilor ?
Și aceștia muşcă și muşcă …
Au înghițit Luna.
A dispărut şi sângele de pe Cer
şi mustățile bunicului
şi colții varcolacilor…
A rămas doar Dunărea
care clipoceşte și clipoceşte
picioarele Orşovei
obosită de atâta tradare
şi indolență.
Cerul nu mai plânge,
a rămas negru de mânie
pe mine,
cea care îmi înec lacrimile feeriei
în Dunăre.
Dar, după un timp
plictisiți de joacă
Vârcolacii au aruncat Luna pe Cer,
deschizând baieri de roşu. Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poeme” →

Înhămați la Carul Mare

 

În pronaosul sufletului meu
s-a desprins o rază a soarelui adormit de atâtea gânduri.
Pe fanta din curcubeul luminii
întrezăresc doi cai
cu coamă stelară.
Pășteau din jăratecul sufletului meu
Iarba albastră a luminii absolute.
Cu fiecare gură flămândă,
iarba înflorea ,arătând câmpurile
ce-s scrise în nori.
-Ce căutați voi în pronaosul sufletului meu,
îi întreb nedumerită ?
De ce sunteți numai doi ?
– Am rămas doar noi.
Doar noi doi.
Ceilalți au cărat toată herghelia de temeri
înspre Infinitul spălat de lacrimile Cerului.
Deschid trapa sufletului să intre lumina,
dar caii şi-au pornit galopul nebun
sus…tot mai sus…s-au făcut o stea
ce-n nopți dispărea…
Acum sunt înhămați la Carul Mare de unde
aduc lumină de la Soare.

 

Cosițe

 

Azi vreau să-mi împletesc părul în cosițe,
cu-n fir de Cer, de Dunăre și-un fir de mine.
Am să le leg cu timpul,
în fundițe, doar cât să nu se despletească.
Aici, la Orșova, în pântecul țării uitate
de Dumnezeu pe Pământ.
Cosițele le leg strâns ,de un picior de pod,
al lui Apolodor
și am să le uit acolo,
să îl aștepte pe Decebal
ca să-şi lege calul,
atunci când îl așteaptă pe Traian.
Lămpaş îi pun dintr-un buchet de stele.
Cum ar putea să lupte fără ele?
Iar dintr-un colț de stâncă
îi fac săgeți
doar stiți că-i din popor de Geți.
Din verdele pădurilor de tei
şi iasomie
o rog pe maica
să-i împleteasc-o îe,
ori o cămeşe mai cu seamă
şi-apoi să îi astearnă-o zeamă
atât , cât pofta lui o ştie. Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poesis” →

Izvoare de lacrimi

 

Catapeteasma Cerului se sprijină
pe cenușa timpului
si pe frunțile munților împovărați de verde.
A făcut un arc de timp şi spațiu.
Întind măna să apuc zorii
care prin durerile facerii încearcă să se strecoare printr-o fantă de lumină
croită înspre cei ce doar par
că încă mai cuvântă.
Întind mâna să mă joc cu stelele. ..
Atunci Cerul își închide fereastra uimit parcă
de nevrednicia mea .
Şi plouă şi plânge
şi țipă şi urlă de durere …
Cineva i-a furat Soarele.
De o eternitate, acesta își ascunde fața
în verdele pădurilor din munți Godeanu.
M-am hotărât ca la anu’
să purced și eu
sa caut fața Soarelui
prin verdele din pletele munților,
sau prin izvoarele lacrimilor astrale
doar de el încălzite.

—————————

Emma POENARIU SERAFIN

25 iulie, 2018

Mă doare

 

Mă doare-n gânduri doctore,
mă doare-n gând
și norii grei din rugi de mur îmi dau târcoale.
De n-am să pot să-ți spun nici când , nici cum
stânci ascuțite, peste trup şi-au făcut cale.

 

 

 

Până mai sunt

 

Sărută-mă iubite,
dar nu-mi strivi surâsul.
El este îmbrățișarea unui înger pe geana luminii.
Mângâie-mă iubite
dar nu-mi acoperi sufletul.
El este un abur al miresmei bobului de rouă
pe o petală de crin.
Îmbrățişează-mă iubite
dar nu-mi ucide gândul.
el este un fulg dintr-o aripă frântă
al unui Serafim , ce plutește haotic
prin timp, din timpuri,
de o eternitate şi ceva
și care tocmai a poposit
pe umerii mei goi
înveliți doar de şalul iubirii tale,
Pentru că:
Ai fost
Vei fi
Până mai sunt !

 

Prin clipele infame

 

Mă dor a tale gânduri și buzele mă dor
Și zilele din mine, trecute și infame
În vara noastră tristă, corvoada tuturor
Și corul de pădure, venit să ne aclame.

 

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Prin rădăcina vremii (versuri)” →

Vâslesc pe luciul vieții

 

Vâslesc pe luciul apei al Dunării albastre
Pe unde lemnul lotcii mele vrea s-apuce ,
Doar eu cu Cerul, deasupra, prins de astre
Și cursul apei lunecând, cu ea mă duce.

 

Ce dacă

 

Ce dacă-n mine gânduri oarbe
Prind buze din nisip şi crapă?
Că dacă sufletu-ți mă soarbe
Sădesc izvor pe cursa-mi apă.

 

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poeme” →

Ca o carte-n vânt

 

Murmură prin noi apusul ca o carte-n vânt
Filele din calendare se tot strâng discrete
Cuvinte îmbălsămate rămân pe pământ
Peste foi ,aspru trecute …răsar violete.

 

Mii de alte flori de câmpuri zac, zac înmiresmate
Și printre morminte sfinte , a dat colțul ierbii,
Lujerele-nțelepciunii, prin vânt legănate
Iar din versul scris pe palmă pasc agale cerbii.

 

Murmură prin ploi cuvântul ,nici nu-l mai asculți
O foaie cam despletită , tremură pe apă,
Altele astupă norii , proaspeți și desculți
Iar din toată-nțelepciunea, Cerul se adapă.

 

Alte pagini printre valuri, gata scufundate,
Cad cuvinte și se-neacă , altele se-apleacă,
Doar coperțile firave, nu se dau plecate
Și aşteaptă, dând din aripi, prostia să treacă.

 

Carele plecate

 

Pe drumul de-acasă carele-s plecate
Au urcat sper ceruri, unde nu mai sună.
Tristă stau la poartă, sau în altă parte
De e crucea zilei, sau sunt nopți cu lună .

 

Carele din ceruri, pe drum nu coboară
Iar bătrânii noştri şi-au strâns viața-n cârcă,
Plecați după care, au suit pe-o scară
Prinşi în labirinturi, prin vârtejuri urcă .

 

Au sfârșit aratu-n viața pământeană ,
Sunt lumini stelare, într-un trup divin,
Şi-au plecat cu moartea, jună şi vicleană
Pe un drum sălbatec, aspru, dar străin.

 

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poeme” →