Sfioși salcâmi din flori de cer bălai
Și toți castani-n robe, zdrențuite
Aplaudau din flori cam amorțite
Prin coamele zănatecilor cai.

Tot cerul s-a culcat peste campie
Iar din pământ, mănoase sfinte ierbi
Se dezmierdau prin botul unor cerbi
Prin toată viața, astfel, scrisă mie.

Diapazon îmi cresc dintr-un caval
Și pun să cânte-n nopțile de vară,
O neagră iapă, albă peste-o nară
Un Recviem… din timp Medieval.

Uită-n joc de vremuri și mâncare
Prin spațiul meu ușor nelimitat,
Cu calul greu de nori, ne-ncălecat
Din când, în când, cu mine la spinare.

Sub cerul zile proaspăt, hoinărind,
Din primăvară pân’ se tace-a coasă,
Și până când și frunzele se lasă
Toate-au plecat degrabă, ori pe rând.

Unde te-ai scurs tu gura mea de Rai
Și mi-ai luat și calul, din avere…
Mi-ai rupt papucii nopții de-nviere,
Colb scorojit din coamă, dar mie evantai…

Și nu știu de ești calmă , ori prinsă-n uragane
Ori primavăra asta ți-a smuls un bob de rouă,
Ori Luna răsărindă, e veche…ori e-n două
Când valurile serii, te poartă-n iatagane.

Și nu-ți cunosc sfârșitul și nu îți știu mândria
In tine-și au palate, toți peștii din imperii…
Și te străbat prin suflet, când vor și-n crucea serii
Sau eu mi-am pierdut firea și versul, poezia.

Nu-ți știu nici răsăritul din sânge, conștiința,
Nici rochii curcubeie, ți-ai dres pe asfințit
Îți strâng penelu-n mine, culorile drept rit
Iar locul tău în fibră , cum am demult credința.

Am să-mi îndrept spre tine știutele-mi izvoare
Și apele din munții pământului străbun,
Tu, strânge-le în tine că-n valul tău adun
Fiorii vieții noastre și-ai celei planetare.

Iar vise scurse nopții prin mal catifelează
Ce-a strâns în el tot timpul din timp universal
Și-a sfărâmat din stâncă, ușor, val după val
Iar tu te dormi frumoaso, când mintea mea visează !

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Sibiu, mai, 2019

Ridică-te Mărite, că Nistru-i rupt de țară
Și glia e pârloagă, din Tisa la Fierbinți,
Pe drum e buruiana, cât casa la părinți,
Și nu-i mai văd scăparea și trage să mă doară.

Ridică-te Mărite, pe veci, Stefan cel Mare
Că sabia ta sfântă, pierdută-i bir la turci,
Și limba ta străbună în care-ai să te-ncurci,
Iar caii-n abatoare, pe cine zbori calare ?

Ridică-te Mărite, rogu-te cu ardoare,
Plăieșii tai sunt putrezi, mergând pe drumul drept
Bătând la porți străine, de-i prost ori înțelept
Ridică paloș Doamne, ce-l ții la cingătoare ?

Ridică-te din Putna, până mai sunt bărbați
Până pe fruntea lată, încă mai curge sânge,
Nu vezi că Țara arde ? Nu vezi cum muma plânge ?
Ridică-te Mărite, până mai verzi Carpați !

Mărite Voievod, hai, vezi în mănăstire
Au pus lacăt la poartă de nu poți să te rogi
Pe umbre-ți calcă unii și sute de milogi
Se vinde Cartea Sfântă, pe bani, spre mântuire .

Ridică-te Mărite și conjură Carpații,
Că glia și Moldova ,sunt toate ale tale
Și codrii grei, și munții, și apele-s vitale
Ridică-te Stefane și fă bărbați … bărbații !

În vara mea chem noaptea să suspine
Cu stelele pe frunte să respiri
Alb așternut din sfinte împliniri,
Iar sărutări ți-oi da… și nu-s puține.

Las noaptea noastră, numere secunde,
Trecutul trist încearcă să-l îngropi !
Cu trupul tău, ușor să mă cotropi
Iar ochii goi, pe mine m-or ascunde.

Dar unde ești prin umbre curse serii
Că trece vara roșului din maci,
Și curge viața , suflete stângaci
Prin lacrime vândute primăverii.

Iar trup de lut din veci neîncercat
A-mpins de tine Golgota s-o suie,
Ori poate mâini ți-am proptit-o-n cuie ,
Păcat pe veci, din marele păcat .

Ori sunt eu Iuda care te-a vândut,
Picioarele pe cruce ți le-am rupt
Ori de la Cină vinul tot l-am supt,
Ori n-am crezut când trupul te-a durut.

Și ce mă fac? Pe unde sunt pe drum ?
Cu smoala din cazanu-npreunat,
Cu suflet rupt prin veac nevindecat
Cu tot ce sunt în flacără ori scrum.

Mai vino Doamne, uită-te ‘ napoi,
Dă-mi un îndemn în care pot renaște,
Timpu-i trecut prin zile ce m-or paşte
Și fă-mă Doamne…suflet dinapoi.

Sa pot veghea pe Cerul retrezit ,
Din primăvară, până-n alte toamne ,
Să te aștept cum știu Mărite Doamne
Să-ți scriu pe câmp din timpul pironit.

Poala lacrimilor tale
Rugăciuni în fapt de seară
Lângă lumânări de ceară
Lung izvor spre noi portale

Rupi din sufletul din tine
Chiar de trupu-i pe sfârșite
Sfinte doruri, înnoite ,
Ori ți-or fi, ori nu, de bine

Și-n uitarea ta presară
Amintiri ce te străbat
Auzi, clopotele bat
Parcă nu-i întâia oară.

Și-ti bat liniștea ta mamă
Pune-ti brațele străvechi
Peste pieptu-ți în perechi
Timpul nu te ia în seamă. ..

Copitele…cât pita , ce picioare,
Cu părul strălucind a mucegai,
Pe frunte-ai rupt din razele de soare
Tu raza mea și-a norilor de cai.

Dar vântu-n mine volbură de seară
Și am rămas pustie… c-o săgeată,
Tu, calul meu, cu sufletul pe-afară,
Ești abur sfânt, pe Ceruri spulberată.

Coama ți-o strâng, în razele de soare
Copita ta, prin trupul meu rămasă
Ne vom găsi, de asta pun prinsoare
De nu, așteaptă-mâ în nori, când bate-a coasă.

Și-om galopa pe ceruri, roată, roată,
De dorul tau și visele-mi le-ngrop…
Și bântuim, ce alții n-o să poată
Tot Ceru-n trap, ori poate… la galop.

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Sibiu, mai, 2019

Fuioarele de țepe sunt slute de păcate
Și lungi ca niște cuie ce le găsești pe drum
Și dese prin coroana-ți ca spiniii de salcâm
Iar un piron se-aude prin carnea ta cum bate.

La margine de Lume, o Maică priveghează
Din lacrimi curge sânge, din suflet îi cresc flori
Si-şi mângâie durerea, cu mia-i de fiori ,
Catapeteasma lumii, pe loc se luminează.

Tu ești pe tron cu Tatăl, prin floarea din ogradă
Noi înspre tine palizi, cu lumânări venim ,
Știm că nu ești sub piatră și nici prin țintirim
Ca groapa ta-i pustie și mulți vin ca s-o vadă.

Doar lacrime de sânge, mai cresc în cimitire
Și picurii grei de ceară ce-n stele se prefac
Ca cerul rupt în două, culori din liliac
Iar peste Cer văd ochiul, smaraldul din privire.

Și urci mereu , an, după an, poteca-n repetare,
Iar noi ca stinse lumânări, ne vânturăm prin ploi
Sperând că Tu ne dai lumini de-om trece prin nevoi
Si-o cruce-n suflet de noroi de-o porți prin fiecare.

E Noaptea Sfântă de Lumini pe bolta ca-nspicată
Tu sprijini Cerul de pe cruci cu fruntea-n cicatrici
De-i dojeneşti pe unul, doi, dar numai să-i ridici,
Pe alti-i mângâi, printre țepi, cu mila Ta curată.

E Noaptea Sfântă, ne căznim să-l iertăm pe aproape
Și să ne strângem din dureri, ori multe nebunii
Să dăruim din ce avem, spre morți, ori celor vii,
C-atunci Lumini, e-n trupul greu, ca valul peste ape…

Iar Tu, te zbori pre Tatăl Tău pentru a câta oară ?
Și ne trimiți prin gândul trist, doar picuri de Lumină
Pământul tot să-l luminezi din frunze-n rădăcină ,
Iar noi prin tine, Luminați, din vară-n.. altă vară !

Cine sunt eu, prin norii uzi scăldată
Ori alții ce-şi rotesc copilăria ?
Pe frunți de cer își varsă bucuria
Cine rămân, din lumea mea uitată ?

Cine am fost, de nu mă știu deloc ?
Și ce-am rămas din moartea mea și după?
Și unde plec, ori lava mă erupă,
Ori mă adună… din jăratec…foc ?

Și cum să-ți treci uitarea prin plăcere
Și să te guști, cu lingurițe mici ?
Să-ți demonstrezi c-ai fost și tu pe-aici ?
Ori să-ți treci moartea-n altă Inviere ?

Fluturi ce roiesc de-mi pare că sunt vii
Dau din aripi toată epopeea,
Coruri de lumini din stele prinse mii
Ne deschide-n poartă Odiseea.

Am furat din noapte cat să mă conjur
Un buchet de roze prin făptură,
Rochie de frunze, ca-n stejarul pur
Și o slovă prinsă din scriptură.

Tușul greu din trup îl torn printr-un poem
Peste mare când se lasă seara,
Valurile ei prin mine vast totem
Pescărușul cânte-mi cu vioara.

Și așa in veacuri vreau să mă răzbun
Pe pădurea ce-a falsat prin vrăbii,
Iar în focul sacru, ca-ntr-un dans păgân
Să danseze marea din corăbii.

Eu din nopți pustii, prin trunchi de abanos
Am să mă transform in orhidee,
Soarele din sân cât pot de luminos
Portativ spre noua Odisee.. ..

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Sibiu, aprilie 2019

Prin sacra legăturii zbor undele albastre
Si-o undă de-ndoială simt cum mă invadează,
O alta jucăușă, prin mine luminează
Duce cu ea căldura mireselor din astre.

Și gândul mă-nveleşte, prin mine-i sărbătoare
Iar dorul mă cuprinde, mă trece prin alt dor,
Ridic spre ceruri ochii, nici cetină de nor
Și pun pe gură mâna să nu scap vre-o mirare.

De unde-mi vine gândul, țărâna mea-i secată
Au dat ramuri din mine de frunze-mbrățişată
Ies mugurii de floare, sunt roșii, de mușcată
Și-mi place tare starea, mă las de el purtată.

Și vremea curge iute, prin gândul înverzit
Iar florile gândirii sunt roșii, de mătase,
Și mi-a-nverzit privirea, e verde, până-n oase
Dar timpul nu există și văd că-am amuțit!

Treabă n-au, dar ce le pasă doar se-ajută între ei
Au uitat de griji mărunte și-au uitat de oboseală
Pagina de-nvățătură… nu le-aduce osteneală…
Și contemplă vieți trecute îndrumați de Dumnezei.

Și-apoi… cad în rugăciune , pe o pajiște întinsă,
Liniștea e tulburată când un suflet li s-a ‘ntors
Și vibrând de fericire, ca o furcă-n caier tors,
Peste inimă brodată de iubirea lor desprinsă.

Cu privirile-n lumină sar și-n brațe i-ar cuprinde
In veșminte lungi, lumină, ca un șal înzăpezit,
Iar căldura lor e blândă , de un Soare ruginit,
Iar cu aripa le-arată drum ce negura aprinde.

Cei veniți la judecată, ei în iarbă, dorm ca-n casă
Peste floarea bătucită, albă, parcă e-n ninsoare
Cu lumina strălucindă, ca un foc din lumânare
Fără foi de calendare, fără poartă, nu le pasă…

Toți trăind în veșnicie ca un prunc , cu a sa mamă
Fără urmă de dojană, toți sunt veseli și cuminți
In lumini nepământene cum iubirea de părinți,
Un tablou al veșniciei dintr-a sufletului ramă.

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Sibiu, aprilie 2019

V-ați făcut culcuș în cerul meu și-n mine,
Rochii lungi de frunze verzi și-n clorofilă
Stâncile din trup cărunt sunt apostilă,
Curg izvoarele din cer prin ape sfinte.

Ați rămas săraci, bătuți, fără dreptate
Plânge noaptea peste voi n-are batistă,
Capra neagră a plecat la fel de tristă
Și-au plecat pe lângă ea, alte surate.

Ne-ați fost frați, parinti, surori și avuție,
Triști, săraci, lipsiți, nisip și fără vlagă,
Oare cine, cum, și când să vă-nțeleagă,
In cat timp ființa voastră …iarăși vie ?

V-au vândut pe două cruci, sicriu de lemn,
Stânci din voi acum îmi ies printre cuvinte
Rupe ploaia-n stânci și-mi ies din minte,
Noaptea a căzut grămezi… în alt consemn…

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Sibiu, aprilie 2019

Din turle de biserici, lungi flăcări, aurii
Flămânde și pustie ca lupi-n vânătoare
Și cade luna tristă într-un apus de mare
Pe unde ești Stăpâne? Pe unde-ai să mai vii !

Iar zidul gros cat viața, se prăbușește-nvins
Și iar se descompune în formele-i primare
Și vezi cum catedrala-i cu viața la spinare
Iadul își ia tributul… de nu se lasă stins…

Din ochii ei se-adapă , alți ochi de fapte orbi
Tu Sfântă Catedrală, cu trupul de artist,
Te lași îmbrățișată, cu foc, de Anticrist,
Și-mi plâng de tot și toate și-mi uit să mai exist.

Cum suntem omenirea cu ochii prostiți, orbi,
Și sfârtecați prin suflet prin trupuri ca de Drac
Uimiți de semn năpraznic, în timp de cozonac…
Dar focul pârjolește…decorul… altor robi…

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Sibiu, aprilie 2019