Elena BUICĂ: Vorbind despre prietenie

Pornesc de la ideea că prietenia este şi va rămâne o coordonată existenţială a omului, indiferent de vârstă sau de timp. Deși nu mai avem timp ca altădată nici pentru prietenie, nici pentru iubire, nici pentru noi ca să mai stăm de vorbă pe îndelete cu noi înșine, totuși nu putem renunța la aceste valori profund umane. Prietenia, fiind, în primul rând, o stare de afinitate, ne îndeamnă să ne căutăm semeni aflați pe aceeaşi lungime de undă cu noi, cu orizonturi comune și care aspiră și gândesc asemănător cu noi.

Nu putem altfel, fiindcă ne naștem cu nevoia de comunicare și ne simțim bine unii în prezența altora, ne face plăcere să schimbăm impresii, să ascultăm părerile altora și să ne spunem propriile păreri. Simțim nevoia să ne împărtășim bucuriile și necazurile unii altora, ne bucurăm să primim afecțiune și în același timp să dăruim. Lipsa comunicării între oameni, izolarea, e un dezastru, era una dintre cele mai drastice pedepse în pușcăriile comuniste.

În ceea ce mă privește, eu cred că m-am născut cu vocația prieteniei. Cu prietenii mă simt ca în mijlocul altei familii. Mă regăsesc cu bucurie în aforismul clasic al filosofului francez Michel de Montaigne: „În prietenie simţi o căldură generală şi universală, domoală, totuşi egală sieşi, o căldură constantă şi aşezată, numai dulceaţă şi netezime, în care nu găseşti nimic aspru sau zguduitor.” Nu mai trăim ca pe vremea filosofului Michel de Montaigne (1533 – 1592), căci astăzi, viteza cu care evoluează mijloacele tehnice, mai ales cele din domeniul comunicării – internet, laptop, mass-media, telefoane mobile deosebit de complexe – a determinat multe schimbări în relațiile interumane, inclusiv în relațiile de prietenie. Dar indiferent de epoca în care trăim, scânteia Dumnezeiască sădită în om rămâne aceeași. Eu rămân statornică în convingerea că viața ne aduce prieteni ca să nu fim singuri, că ea ne învață să fim mai toleranți, mai buni, mai fericiți, mai dedicați, ne învață să prețuim mai mult viața și oamenii cu toate limitele lor. Nu trebuie să ne pierdem încrederea nici chiar atunci când suntem nevoiți să înghițim nedrept și pe neașteptate paharul amar ce ni-l întind întorsăturile dureroaselor ingratitudini.

Indiferent ce formă îmbracă prietenia de-a lungul timpului, ea rămâne în esență o afecțiune care dă puls vieții și o înfrumusețează. Dorința de a dărui și de a primi afecțiune o întâlnim adesea și la alte viețuitoare de pe acest pământ, Facebook-ul abundă de imagini pe această temă și privindu-le, simțim că ni se încălzește inima. Știu că există șioameni care trăiesc fără relații de prietenie, dar știu despre mine că sunt tocmai pe partea cealaltă. Chiar dacă Facebook-ul lărgește mult spectrul prieteniilor, pentru mine prietenia de felul acesta rămâne mai la suprafață. Eu simt pe fiecare prieten în parte ca pe un alter ego al meu. O prietenă a făcut o remarcă: «Aveți vocația prieteniei, și chiar vă simțiți în largul dvs. când sunteți între prieteni. Eu cred că vă și reîncărcați, vă înveseliți, dați și primiți energie, rezonați și în funcție de ceilalți, lângă care sunteți».

Sosită de curând din România, îmi stăruie în minte frumusețea, căldura și noblețea acestui sentiment trăit în toată strălucirea sa în vizitele pe care le-am făcut în țară în fiecare an și continuate apoi la telefon și pe internet. Ei mi-au uns sufletul cu calda și statornica lor prietenie. Vorbesc de o prietenie în sensul veritabil și demn al cuvântului, prietenie născută din confluenţe valorice, dintr-un atașament care nu se schimbă peste noapte, în raport de jocurile de culise, o prietenie cernută prin sita anilor. Au rămas în lumină chiar și unele prietenii ale celor care s-au înălțat în zarea cea albastră. Am totuși convingerea că și de acolo ei ne învăluie cu calda lor prietenie, cu încredere și delicatețe. Am prieteni peste tot în lume, în Canada, Austria, Spania etc., pe care îi păstrez în buzunarul inimii, dar prietenia cu cei din țară mi se pare mai specială. Prin prietenia cu ei trăiesc în spațiul sentimentului că mă aflu încă „acasă”. Ei m-au făcut să cred că, de mi se întâmplă să alunec, nu sunt singură, așa cum mi s-a dovedit în ultima vizită făcută în acest an, 2018, în România.

Am avut ghinionul să-mi iasă în cale probleme serioase de sănătate. Norocul meu a fost că mi-au sărit în ajutor prietenii mei dăruiți cu inima de aur. Au prins foc cu gura și m-au scos din primejdie sau din situații mai greu de străbătut. O altă dovadă a fost la cele două lansări de carte, una la Alexandria și alta la București. Mă clătinam pe picioare, dar prietenii mei au făcut ca totul să se desfășoare cu bine și chiar plăcut. Îmi tot caut cuvintele potrivite pentru a le mulțumi și nici până acum nu am ajuns la ele.

Prietenia constantă mi-a adus în această vară și bucuria de a retrăi o etapă din viața mea în care prieteniile și iubirile de odinioară păreau rupte din Rai. Asta s-a datorat reîntâlnirii după o jumătate de veac cu un fost coleg de facultate. Reîntâlnirea cu acest prieten a făcut ca o armată de gânduri și valuri de emoții să mă trimită în câmpurile de sensibilitate ale vremurilor încărcate cu elan înălțător. A avut forța scufundării în universul pe care mersul vieții ne obligă să îl părăsim cel mai adesea nebăgând de seamă.

Revenind la zilele de acum, de aproape sau de la distanță, pe toți prietenii mei îi învălui cu căldura inimii, iar celorde « acasă » le închin un gând curat pentru raza de soare pe care am luat-o cu mine în Canada.

––––––

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

17 ianuarie 2019

Elena BUICA: Privind peste timp

La împlinirea celor 85 de ani, este firesc să-mi pun întrebarea:cum aș dori să răman pentru posteritate? În largul fluviu al anonimatului şi din rostogolirea neîndurătoare a timpului, mi-aş dori, ca din tot ce am fost şi am scris, să dăinuie ceva pentru posteritate, sa raman macar atata cat spunea Nicolae Titulescu:”Chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge…Chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, afiindcă m-am strduit să o aprind”

Ce mi-aș dori să rămnă? Poate imaginea mea precum “liliacul înflorit la poarta înserării” şi neapărat „zâmbind vieţii”, însoţită mereu de un „gând purtat de dor” de acel dor al locurilor natale, de cel al unuversului copilăriei, al oamenilor Țigăneștiului natal, oamenii din mijlocul cărora m-am ridicat, am luat de la ei zestrea de suflet aşa cum apa ia forma vasului în care este pusă. Cu această zestre am plecat în lume şi m-am străduit prin scrierle mele să le port românitatea şi numele pe toate meridianele pământului cu ajutorul internetului care a pulverizat distanţele făcând din lumea largă un sat ceva mai mare. Mi-aş dori să rămână ceva din fervoarea cu care am urmărit pe verticală spiritualitatea neamului românesc şi am sorbit cu nesaţ din frumuseţea de negrăit a graiului nostrum, ceva din felul cum m-a văzut scriitoarea Cezarina Adamescu „o ambasadoare a sufletului românesc”

Mi-ar plăcea să rămână ceva din gândul curat, prețuirea și recunoștința pe care o port Canadei, țara mea de adopție pentru tot ce mi-a oferit. Mi-aş dori să străbată prin timp ideea că măcar m-am încumetat să surprind câte ceva din inefabilul vieţii, din fiorul infinitului aflat dincolo de graniţele veţii noastre sau ceva din bezna misterelor care ne împinge spre neprevăzut. Peste acestea m-am străduit să arunc o lumina ca mierea razelor de soare, într-o după amiază de toamna târzie când m-am apucat să scriu ignorând viforniţele iernii care îşi aruncau săgeţile prevestitoare spre mine.

Mi-aş dori să rămână ceva din scrisul meu ca un mod de a exista, ca un altar pe care sufletul meu s-a reconstruit din ţăndările unor lovituri şi din durerile neplânse, înăbuşite în cămara inimii. Mi-ar plăcea să rămân în posteritate ca un scriitor îndrăgit de arta cuvântului, haina gândului încoronat, care cuminecă inima şi sufletul şi care ne redă pe noi nouă înşine. Mi-a plăcut să mă cufund în adâncul cuvintelor care se ţes din liniile abia stăvezii ale sinelui. M-a preocupat întotdeauna înălţimea ideilor literare, dar şi cea a trăirii întru frumos cu încărcătură emoţională.

Am admirat întotdeauna şi mai apoi am scris cu deosebită plăcere despre scriitorii înzestraţi cu harul de a plămădi din cuvinte gânduri şi trăiri care se pitrocesc în adâncul inimii despre cei care au fost plămădiţi cu puterea de a coborî în zonele abisale ale conştiinţei umane, acolo unde se ascund crâmpeile de viaţă, conflictele dramatice care se desfăşoară în tăcere. Am scris despre viaţa şi creaţiile lor, de parcă aş fi scris despre mine. Continue reading „Elena BUICA: Privind peste timp” →

Elena BUICĂ: Gânduri la 85 de ani

Rostind în gând numărul anilor rotunjiți la 85, am pornit pe calea timpului înapoi, încercând să înțeleg de ce nu se mai potrivește ceea ce știam despre senectute cu ceea ce simt și trăiesc acum. Unele tipare ale bătrâneții, în care se încadrează acum generația din care fac parte, n-au fost cunoscute de părinții noștri și nu aveau cum să ni le transmită. În ultimele decenii, când au apărut semnificative schimbări, deși capabile să modifice viitorul omenirii, s-a scris puțin, iar studiile și cercetările în acest domeniu sunt firave. Vor apărea ele, după ce timpul va așeza totul în tiparele cuvenite, dar, până atunci, încerc singură să fac săpături și să mă ajut și de ceea ce circulă pe internet și pe facebook, impresii personale cu aspecte surprinse de cei aflați în vârstă înaintată.

Ce a făcut posibilă apariția acestor schimbări? Răspunsul e clar. Ele se datorează majorării speranței de viață. Astfel, bătrânețea, instalându-se mai târziu, e firesc că apar schimbări semnificative.

Eu mi-am făcut debutul literar la 70 de ani, și multe persoane credeau că e o virtute ca la acești ani să mai pornești la un nou drum de viață. La rândul meu, eu mă miram de mirarea lor. Trăind o prelungire a deplinei maturități, simțeam neschimbată forța vitală și mă întrebam, cine se păcălește în această situație? Cele 15 volume apărute până la cei 85 de ani, sunt o dovadă a vitalității, așadar păcăleala era doar a celor care vedeau evoluția omenirii, precum în urmă cu câteva decenii. Acum, când aceștia au ajuns la vârsta de 70 ani, sunt departe de a crede că sunt bătrâni, că resursele vitale s-au epuizat. Noi am moștenit credința că bătrânețea se instalează la vârsta de 50 de ani. Pe vremea părinților mei, puțini atingeau vârstă de 70 de ani, iar despre cel care a trăit până la 80 de ani se spunea: “…unul care a trăit mult, uitat de Dumnezeu…!”. Dacă pentru generația părinților noștri, 50 de ani era vârsta când oficial se începea bătrânețea, pentru fiica mea, bătrânețea va începe chiar dincolo de 85 de ani.

Din cele câteva studii făcute pe această temă, rezultatele sună astfel: ” Apogeul activităţii intelectuale a omului are loc în jurul vârstei de 70 de ani, când capacitatea intelectuală creşte de 30 de ori. Începând cu vârsta de 60 de ani, omul începe să utilizeze concomitent ambele emisfere cerebrale.”

Eu m-am pensionat “de bătrânețe” la 55 de ani, și anul acesta împlinesc 30 de ani de muncă în deplinătatea puterilor. Pănă acum, carul zilelor mele a fost încărcat cu zile bune și cu împliniri. Continuu și acum să fac eforturi pentru a nu mă supune tiraniei timpului.

Continue reading „Elena BUICĂ: Gânduri la 85 de ani” →

Nicolae DINA: Între „patria de sânge” și ,,patria de suflet”

Lectura oricăreia dintre cărţile doamnei Elena Buică – scriitoarea româno-canadiană alintată pe întreg mapamondul cu supranumele afectiv „Buni”, exprimând întreaga consideraţie a celor care o cunosc şi o admiră – este un real festin literar pentru fiecare cititor impresionat de sinceritatea, afectivitatea, reflexivitatea, pasiunea scriiturii şi, mai ales, de talentul de a comunica sufleteşte cu lectorii săi, indiferent de tematica şi de conţinutul fiecăreia dintre ele.

Nici cele două volume, a căror lansare la Alexandria este o onoare pentru iubitorii cărţilor sale din judeţul nostru (să nu uităm că este originară din Ţigăneştii Teleormanului unde şi-a petrecut copilăria, adolescenţa şi o parte din tinereţe), nu încalcă orientarea pe care însăşi şi-a impus-o, aceea de a ajunge la sufletul fiecărui cititor, aceea de a-şi deschide inima şi mintea în faţa acestuia, cu sinceritatea şi dragostea de oameni care i-a stat şi îi stă în fire dintotdeauna.

Volumul bilingv „Între două lumi, Canada şi România/Between two worlds, Canada & Romania” a fost publicat în acest an, 2017, la Editura „Armonii Culturale” din Adjud – editor, Gheorghe A. Stroia -, fiind dedicat împlinirii a 150 de ani de existenţă a Canadei (patria de suflet) şi, în egală măsură, centenarului Marii Uniri prin care s-a săvârşit România modernă (patria de sânge, patria natală) care se va sărbători în anul 2018. Volumul are o semnificaţie deosebită pentru scriitoare, în sensul că marchează, prin anticipare, împlinirea vârstei de 85 de ani, fiind dedicat şi împlinirii celor două decenii de când trăieşte în patria adoptivă – Canada.

Titlul cărţii este mai mult decât elocvent, scriitoarea trăind de două decenii „între două lumi”, cea mai mare parte din timpul fiecărui an petrecând-o în ţara adoptivă, cu gândul la patria natală pe care o vizitează anual, vizită plină de emoţii, de sentimente, de bucuria că Dumnezeu îi acordă această şansă.

Continue reading „Nicolae DINA: Între „patria de sânge” și ,,patria de suflet”” →

Elena BUICĂ: Lansarea cărților mele la „Biblioteca din Alexandria”

Primul cuvânt despre lansarea cărţilor mele la Biblioteca judeţeană „Marin Preda” din Alexandria –Teleorman, este mulţumire, o mulţumire sufletească şi o bucurie asemenea unei înălţări de spirit…

Mă aflam pe meleagurile Teleormanului de aproape o lună, bucurându-mă de reîntâlnirile cu prietenii, rudele, cunoscuţii şi sătenii de care mi-a fost atâta dor, de revederea locurilor care cuprind în adâncul lor tainele comorilor de visuri şi speranţe de pe vremea când credeam că pot atinge cerul cu mâna, înaripată de speranţele părinţilor investite în mine. Toate şi totul, văzute şi muiate în necuprins, m-au adus de la cei 8.000 kilometri distanţă, cu dorinţa tainică de a le spune spiritelor părinţilor mei că ceva din speranţele lor le-am îndeplinit şi le pun la picioarele lor.

O toamnă frumoasă şi blândă îşi întindea aripile moi peste tărâmul natal şi peste trăirile mele. Doream să-mi lansez cele două cărţi apărute în 2017 – „Sensul giratoriu al vieţii” şi „Între două lumi, Canada şi România” ediţie bilingvă – ambele apărute la Editura „Armonii culturale”, editor, George A Stroia. Iniţial, intenţionam să fac lansarea la Casa de Cultură din Roşiorii de Vede, unde, cu un an în urmă, fusesem primită cu braţele deschise la lansarea cărţilor publicate în anul respectiv. Dar, cum o astfel de acţiune nu ţine de voinţa sau de efortul unei singure persoane şi, mai ales că apăruseră şi alte activităţi care ar fi tins să se suprapună, am optat pentru o lansare la Alexandria, reşedinţa judeţului, activitatea desfăşurându-se la Biblioteca Judeţeană „Marin Preda”, pe 19 septembrie 2017. Am primit sprijinul personalului şi al directorului Viorel Fota, cărora le mulţumesc şi pe această cale.

În sala de lectură a bibliotecii din Alexandria, s-au adunat personalităţi culturale de pe trei continente: America de Nord, Australia şi Europa. Ca moderator al acestei activităţi, l-am invitat pe scriitorul-publicist George Roca, venit de la Sidney cu mult drag şi pentru această întâlnire de suflet, dar şi-a declinat responsabilitatea motivând că nu-i cunoaşte prea bine pe cei prezenţi şi pe cei care vor vorbi despre cărţi (deşi nu era la prima întâlnire cu oamenii de cultură teleormăneni). Astfel, am rugat-o pe îndrăgita poetă „a iubirii”, aşa cum este cunoscută Domniţa Neaga, să facă oficiile de moderator. A fost o bună alegere, fiindcă poeta Domniţa Neaga, profesoară de limba şi literatura română, jurnalistă, cunoscătoare a uzanţelor unui astfel de eveniment cultural, a ridicat valoarea acestei întâlniri spirituale la înălţimi demne de prestanţa sa. După o scurtă introducere privind motivul întâlnirii, după o sumară trecere în revistă a celor două cărţi, cu menţiunea că „Între două lumi, Canada şi România” este o ediţie bilingvă, moderatoarea i-a prezentat pe cei care, într-un fel sau altul, mi-au stat alături în acest răstimp, pe toţi scriitorii de la masa oficială şi pe oamenii de cultură din sală.

Continue reading „Elena BUICĂ: Lansarea cărților mele la „Biblioteca din Alexandria”” →

Nicolae DINA: Noblețe, rafinament și spirit românesc

Fiecare nouă carte scrisă de Elena Buică-Buni, octogenara noastră compatrioată originară din Ţigăneştii Teleormanului şi trăitoare, alături de fiica, nepoata şi ginerele său, în primitoarea Canadă de peste mări şi ţări, surprinde în modul cel mai plăcut, devenind un adevărat regal de lectură pentru cititorii săi statornici, ca şi pentru cei care au norocul să le cadă în mână, întâmplător sau la recomandarea vreunuia dintre cei dintâi.

Mă număr printre cei dintâi şi recunosc că, prin fiecare carte a sa, sufletul meu a vibrat la căldura, simţirea şi afecţiunea descoperite în rândurile scrise de Elena Buică, atentă şi ataşată de persoanele şi de locurile prezentate în eseurile sale cu talent şi cu măiestrie artistică indeniabile. Aceleaşi trăiri afective sunt transmise şi de ultimul său volum, „Sensul giratoriu al vieţii”, al cărui subtitlu, „Scrieri publicate în diverse reviste”, ne avertizează că este o culegere de articole, eseuri, cronici, note de lectură, interviuri, note de călătorie publicate în ultimul an.

Continue reading „Nicolae DINA: Noblețe, rafinament și spirit românesc” →

Elena BUICĂ: Scriitorul Ovidiu Creangă și-a luat rămas bun de la noi !

Nu ne este dat să întâlnim prea adesea un asemenea caz – inginer renumit, priceput terapeut al unor practici paramedicale şi pe deasupra, scriitor apreciat cu debut la 80 de ani. Cărţile lui stau mărturie pentru toate acestea.

Pasionat inginer chimist, cu invenţiile lui s-a ridicat pe înalte trepte ierarhice, s-a impus prin prestigiul său şi a speriat-o pe chimista, „savanta de renume mondial” atrăgându-şi urgia pe capul lui. Aşa s-a făcut că şi-a luat lumea în cap şi a ajuns în Canada.

Continue reading „Elena BUICĂ: Scriitorul Ovidiu Creangă și-a luat rămas bun de la noi !” →