PLOUĂ DIVIN…

plouă în ropot – dumnezeiesc
şi tăcut amalgam
e-o tristeţe frumoasă între noi
şi-un tumult
în care mă regăsesc…

cu suflet cu tot
pentru că -mi lipseşti şi fără să te am!
te iubesc,
chiar dacă iubirea doare un pic…
cred că singurătatea nu mai e un zvon
din tot ce trăiesc!
nu mă mai miră nimic!
şi uneori…
nu mai este loc de nici o întrebare,
doar ploaia -mi aduce bucuria de-a mai trăi
până-n zori…
în vis să-mi apari cu braţele pline
de maci la intrare
ştii doar ca macul
e obsesia mea dintre flori…
plouă neîncetat şi tandru
descântec de fericire

de toamnă

pecetluită explozie, subţire scurgere de vin
din bob luminos şi divin,
indulcire divină!
să murim ar fi prea frumos,
să trăim ar fi prea multă lumină!

Un fel de procesiune

Conduc un convoi de amărăciune,
fără nici un avânt
nici dacă vin dintr-un psalm sau dintr-o înviere
nu ştiu foarte bine, cum
nu ştiu ce aluaturi frământ,
mi-e viaţa un fel de procesiune
de pe timpul când trăiam într-o tăcere
alergând prin ea şi prin toate
să mă caut,
la ora când nici luna
nu mai poate sta cuminte în geam,

Poezia e pasăre-ngropată în os…

Ceva din cântecul acela duios
îmi pune cuvântul la tâmplă în semn de armă –
poezia e o pasăre îngropată în os
şi tot ce ating cu carnea ei… mi se sfărmă!

TAC ZGOMOTOS…

Nu, nu-i asta lumea
în care prindem un sens…
când zilele trec aspre,
sau trec fără spor
în silabe mă descompun
în întunericul dens
aşa cum nu m-am gândit
niciodată să mor
serios
aşa cum nu-ţi aprinde-n suflet
nimeni lumina
şi ani buni nu ţi se-ntâmplă nimic,
nimic care să rupă rutina…
sub semnătura zilelor acestea
tac zgomotos…

Când spun că nu plâng-mint!

Ca pe o tandră asuprire
te simt!
fericire ce-mi eşti, datorie!
când spun că nu plâng-mint!
aşteptându-te-n

acelaşi lan de iasomie…

Spune-mi, te rog…

simt o tăcere albă şi-o dulce apăsare
mi-e sufletul ţăndări, în fâşii mă rup
e noaptea-n care plouă peste păsări
şi… peste libertatea mea de lup…
castanii plâng în sus, salcâmii dau în floare
e caldă ploaia… seara se preface!
fumez tăcut şi nu pot înţelege
de ce pedeapsa clipei nu mai tace…
şi nu mai ştiu ce e aevea… sau dacă mi se pare
spune-mi, te rog, tu!
cui să mai cer iertare…?
şi cine să mă lase
să mai fug din visul tău în care
împleteam amândoi un jug de mătase…
azi cântă un greier, bate clopotul rece
şi mă surp pe marginea iubirilor tale…
nu-ncape inima mea într-a ta, atât e de mare…
și-mi tac pedeapsa clipei care nu mai trece

——————————––

Daniela PÂRVU DORIN

16 august, 2018

Luminează-mă, Doamne-n rugăciune!

Vin spre Tine Atotmilostive,
ca niciodată…
caut spre Cer, un gând înţelept,
greşit-am mereu,
de-o mie de ori şi-ncă-odată
vreau să mă-ndrept,
miluieşte-mă pe mine, căzuta
eu, ucigaşa cea vinovată
a sufletului meu…
vreau să cânt azi, Aleluia
neştiind câte zile mi-a mai rămas
luminează-mă, Doamne!
ajută-mă să mă-ngrijesc de mântuirea mea
de păcatele mele mă desprinde
îţi cer îndurare!
Mă supun!
am ajuns în al unsprezecelea ceas,
Atotîndurătorule,
haina sufletului abia mă cuprinde
pune-mi în zile un început mai bun!
mai rabdă-mă, Doamne încă puţin
cu pocâinţă, cu tânguire
să-ţi cad la picioare
spre Tine cu toată fiinţa să vin
Atotmilostive, pentru viaţa-mi toată
ajută-mă să nu mai calc
rânduielile tale…
Amin

——————————

Daniela PÂRVU DORIN

29 iulie, 2018

Nu mă răstihni!

Fă-mi un pod între mine și mine
Nu mă răstihni!
De mă pierd sau mă vreau
mi-e tot una…ce dacă?
am dublă personalitate-
bine că-i inima la locul ei!
Și-mi mai crește un cord în partea dreaptă!
Poezia va închide ochii înaintea mea,
E posibil să nu pot muri,
Cine o să creadă!?
Scriu vieții un poem desăvârșit
Mai lasă-mi o ultimă zi!
Apoi voi trece singură ca-ntr-un regal
peste curbura de ramuri
Numită arcadă,
Până dincolo, dincolo
infinit să mă pierd, până dispar
încet…într-un lan de lavandă…
v-a fi semn că-am învins
cum n-am trăit niciodată,
c-am terminat al vieții poem
cu două inimi scris!

——————————

Daniela PÂRVU DORIN

5 august, 2018