Poesis : Cristinel Cristea

Unde e țara mea?
M-am ridicat dintr-un pământ,
Cu sânge-amestecat și oase
Și-am învățat să știu că sunt
Un om ce nu-i de lemn Tănase.
Sunt fericit că m-am născut,
Din oameni mari, trimiși de Cerul,
Ce tot Pământul l-a făcut
Și eu sacrific giuvaerul.

O inimă prea iubitoare,
Vreau să-i jertfesc lui Dumnezeu,
Fiindcă mi-a dat o țară mare
Și să iubesc poporul meu.
Istoria învățată-n școală,
Literatura, limba mea,
Azi sunt făcute de ocară,
De patrioți de mucava.

Străbunii, jos de pe perete!
Și marii scriitori, la fel,
Țăranul ăla, Moromete,
Ce caută în carte el?
Azi este analfabetismul,
Conducător la noi, prin ban,
Nu mai cadrează eroismul,
Ei sunt puternici, sunt un clan.

Putere rea și îngâmfată,
Îți râzi în barbă, te destinzi,
Dar vei rămâne după poartă,
Căci și pe tine-o să te vinzi.
Eu îmi iubesc strămoși și țară
Și dascăli, doctori, cărturari,
Voi veți cădea cu gâtu-n gheară,
Analfabeți și hoți, smenari!

Politica de stat, prostia,
Rupe din țară, pom cu pom,
Trimite-afară România
Și uită ce-i acela om.
Doar Dumnezeu, când o să vină,
Răul din noi va dispărea,
Cu toții am ajuns de vină,
Nu mai există țara mea.

Bum!
Ceaunul clocotește-ncet,
Am pus și sare și făină,
Bunicul taie-ntr-un boschet,
Descoperind o rădăcină.
Vrea el să-și facă un topor,
Să știe că e coada tare,
Apoi să plece călător,
Departe-acolo-n urbea mare.

Acolo unde-i hoț pe hoț,
Unde politica e tunul,
Că vrea să meargă el la vot,
,,Că trebuie să tai pe unul!”
E comic mare-al meu bunic,
El a luptat în trei războaie
Și nu se teme de nimic,
O să vă lase fără oaie!!!

O să cam taie bunul meu,
Cu toporișca, de pe listă,
Pe cine n-are Dumnezeu,
O hoardă-ntreagă promarxistă.
Și mămăliga fierbe-ncet
Și alți bunici și-au luat topoare,
Căci le-ați pus țara amanet,
Voi, patri-hoți de drumul mare!

Și ,,Bum!” Ea, chiar a explodat,
E mămăligă milenară,
Hoții, nădragii și-au lăsat,
Cu fundul gol fugind afară.
Noi vrem o țară ca afară,
Români, căci încă suntem toți,
Azi v-am iertat ultima oară,
Dar nu ne mai trimiteți hoți!

Răbdare și răzbunare

Mai lasă-mă să zburd pe-afară,
Crezând că iar e minunat,
Când vine câte-o primăvară
Ce, din greșeală au lăsat.
Mai lasă-mă să cred în soare,
Că e atotcuceritor,
Că totul naște iar când moare,
Că toate-s iar la locul lor.
Să cred iubirea absolută,
Ce stă la ,,colț” de infinit
Și să îmi pară cunoscută,
Când spune ,,bine ai venit!”.
Și vezi? Această primăvară
Ce, iarăși au încarcerat,
A început, deja, să moară,
Căci nu e voie de jucat.
Sunt numai cifre și statistici,
Minciuni ce-s trase din condei,
Se tem că încă-i cred pe mistici
Și umblă iar la anii mei.
Vor să ne-nchidă iar în casă,
În sfânta noapte, cea de Paște,
Dar n-am pus cărțile pe masă
Și nu știu dânșii ce îi paște!

Gabriela RAUCĂ: Cristinel Cristea Alexievici un spectacol de emoție pură

Cristinel Cristea Alexievici, un nume de care se leagă câteva mii de poezii, fermecătoare, publicate în ultimii doi ani, în nu mai puțin de douăsprezece volume.

Ultimele dintre ele, „Acesta e copilul meu” și „O pană din cer” apărute recent la Editura Izvorul Cuvântului, conțin poezii, care înfățișează și scot în evidență sufletul autorului, plin de sensibilitate și emoție, talentul său înnăscut, de a face ca versurile să curgă cu atâta fluiditate și ușurință către sufletul cititorului.

A prezenta cel de-al unsprezecelea volum, care conține un număr de peste 500 de poezii, cuprinse în cele 400 de pagini ale sale, înseamnă a pătrunde în intimitatea celorlalte zece apărute anterior, el fiind o selecție a celor mai frumoase dintre ele. „Acesta e copilul meu”…un titlu care spune totul, despre dragostea și dăruirea cu care autorul își tratează operele, despre sensibilitatea cu care „aduce pe lume” fiecare vers, despre grija acordată creațiilor sale.

Cristinel Cristea a întins un arc peste timp, între poeziile adolescenței, oferite nouă în primul volum și cele scrise în ultima perioadă, de un poet ajuns la maturitatea lirică.

Volumul al unsprezecelea este, nu numai o retrospectivă a creațiilor sale, ci și un spectacol de emoție pură, transmisă în direct de la suflet la suflet. „O pană din cer„, cel de al doisprezecelea, înfățișează efectul darului divin, pe care autorul este în stare să îl dea mai departe, sub forma operelor sale minunate, transmițând emoție și frumusețe, la superlativ. Continue reading „Gabriela RAUCĂ: Cristinel Cristea Alexievici un spectacol de emoție pură” →

Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI: Poeme

Ce e poetul

Prea mic mă simt, a scrie poezie,

Necesită o minte prea aparte,

Un suflet coborât din Veșnicie,

Trecând, gândind și dincolo de moarte.

Cred că necesită puțin din toate

Substanțele care compun un geniu,

De-aceea a scris versuri Eminescu,

Care trec din mileniu în mileniu.

A fi poet îți este scris în stele

Și aura se dă, nu se obține,

Eu doar găsesc, prin versurile mele,

Câte un drum, sau poartă, către tine.

A fi poet își dă verdictul marea,

Doar dacă poți să te-nțelegi cu ea,

Și te primește să visezi, în valuri,

Scriind, cum și Luceafărul scria.

A fi poet e un limbaj aparte,

Din tot ce s-a iubit și s-a durut,

Scriind, să treci și dincolo de moarte,

A fi poet înseamnă Absolut.

Apa minții m-a-mbătat

M-am mințit că sunt poet,

Însă timpul care trece,

Mi-a răspuns că-s un bețiv,

Îmbătat cu apă rece.

Tinerețe fără minte,

Cu-un surâs de-ndrăgostit

Și cu câteva cuvinte,

Multe inimi am robit.

A rămas obișnuința

De-a-i minți iubirii noastre,

Dar mă ceartă azi conștiința,

Pentru-atâtea versuri proaste.

Un sărut pe-o dulce gură,

Dorul din privirea ta,

Am vrut eu literatură,

Dar poetu-i altceva.

Este vrajă și prezență,

Al lui spirit îl trăiești,

Nu ca mine, o absență,

Vine somnul când citești.

Clasa mea este aparte,

Din poeții așa-ziși,

Suflet ce s-a scurs în carte

Și-un sărut pe ochi deschiși.

Din curente nu fac parte,

Știu că mă veți judeca,

Un nebun a scris o carte,

Nimeni n-o va cumpăra!

Dar a mea singurătate,

Ce, nicicând nu m-a trădat,

Mi-a dat viață fără moarte,

Am scris vers din dor curat.

Recunoaștere, nu-mi pasă,

Viața, ca o boare, trece,

Versuri proaste-a scris poetul,

Îmbătat cu apă rece.

Lacrimi în fața oglinzii

Cu căciula pe-o ureche

Și cu ochii în pământ,

Am înlăturat, cu ciudă,

Tot ce-n mine era sfânt.

Amintirile de-o viață,

S-au vândut pentr-un argint,

Totul a rămas în ceață

Când am învățat să mint.

Azi îmi dau, chiar mie, însumi,

Fericire pe cartelă,

Părăsindu-mi adevărul,

Duc o viață paralelă.

Am crezut că eu vânasem,

Astfel, pacea sufetească,

Astăzi nici un sufet sincer

Nu mai vrea să îmi vorbească.

Sunt o mare fără valuri

Și un cer fără albastru,

Sunt secat de idealuri,

Părăsit, bolnav, sihastru.

Noi găsim, cu toții, calea,

Simt c-așa va fi și știu,

Dar va fi singurătate

Și de-asemeni, prea târziu.

Mai fă un pas

Când o să simți că ai ajuns la capăt,

Și zilele-s din ce în ce mai grele,

Mai fă un pas, o poartă ți-am deschis,

Să te retragi în versurile mele.

Poate acolo vei găsi ceva,

Un leac pentru dureri de duh și minte,

Mai fă un pas, fereastra ți-am deschis,

Dă-mi mâna ca să mergem înainte.

Prea multă dragoste, prea multă ură,

Ce poate spune-o inimă nebună

Despre iubirea neîmpărtășită?

Cuvintele ce-n suflet încă sună…

Alcătuiesc un basm ce se termină

Cu-un vis frumos în neaua ce se cerne,

Coboară-te în versurile mele

S-aduci ofranda dragostei eterne.

Când vei simți că se termină drumul

Și-n întuneric, singură-ai rămas,

Coboară lin, în versurile mele,

Iubește iar, dă-mi mâna, fă un pas.

Încă un pas, să treci în zi, din noapte

Și-ncearcă, înc-o dată, să revii,

Ca să găsești săruturi printre șoapte

Și dragoste în mii de poezii.

Să-ți spun cât te iubesc

Cântă, cucule nebun, tu cântă,

Singur în pădure viețuind,

Cât de bine te-nțeleg pe tine!

Sunt acel ce s-a născut iubind.

Cât de mare-i sufletul în mine!

Calculele s-au făcut greșit,

A trecut prea repede și viața

Și tot nu mă satur de iubit.

Mă gândesc la cei ce niciodată,

N-au avut, poate nu își doreau,

Dragoste, să simtă și să-mpartă..

Ce-au avut, trăind, acum ce au?

Nu stau mult ca să le plâng de milă,

Ei crezând că-s eu de mila lor,

Căci am dor, durere, vis și lacrimi

Și mă-ndrăgostesc de mii de ori.

Cântă, cucule, fără-ntristare,

Uneori, o clipă de iubit,

Între două inimi dăruite,

Poate face cât un infinit.

Ce-i un ceas sau o eternitate?

Sunt aceleași, în trăirea lor,

Vine peste noi singurătate,

Când iubirile se nasc și mor.

Ce contează ce simți tu, ființă,

Care cânți, sau plângi, sau tacı și-atât?

Dragostele trec, dar cea din tine,

Te-nsoțește-ntr-una, pe Pământ.

———————————-

Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI

Turcia, Istanbul

12 septembrie 2020

Continue reading „Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI: Poeme” →

Gabriela RAUCĂ: Mergând spre Eternitate

Cristinel Cristea Alexievici este poetul care a creat un „Arc peste timp”, opera sa făcând legătura între tinerețea lirică și împlinirea maturității artistice, punând în operele lui toate emoțiile, din al său „Suflet nemărginit”, dar trăind experiențe de viață diferite și ajungând la concluzia că și „Laurii costă”.

Cristinel Cristea a spus mereu: „M-am născut iubind”, a iubit și iubește oamenii, viața și iubirea în sine, a iubit muzele, iar ele l-au răsfățat mereu, dar de multe ori s-a convins, că „Și muzele iubesc și plâng”.

Și-a trăit copilăria, fiind erou în „Poveștile unei străzi ca-n povești”, trimițându-și emoțiile, spre oameni, de-a lungul timpului, în „Trecut, prezent și viitor”.

„Te aștept mereu” a spus iubirii și a trăit-o in cele mai frumoase întruchipări ale ei, în toată puritatea ei, ca tânăr, om matur, dar și copil fiind, împreună cu „Copiii munților vrăjiți”.

Prin operele sale, poetul a construit o „Nouă treaptă spre infinit”, care, așa cum îi spune numele, este doar o treaptă, în ascensiunea care îl așteaptă.

Continue reading „Gabriela RAUCĂ: Mergând spre Eternitate” →

Mariana GURZA: VRAJA STIHURILOR LUI CRISTINEL CRISTEA ALEXIEVICI

Motto:

,,Cărţile sunt mai mult decât cărţi, sunt viaţă, inima şi miezul anilor trecuţi, motivul pentru care oamenii au muncit şi au murit, esenţa şi chintesenţa vieţilor lor”. Cicero

Primesc cărți de la prieteni și de fiecare dată mă simt mai bogată. De data aceasta, surpriza a venit de la Cristinel Cristea Alexievici, trăitor în Turcia, dar, un îndrăgostit de poezie, de limba română, de meleagurile natale.

Poetul Cristinel Cristea Alexievici, deși nu se consideră poet, având măsura Cuvântului, surprinde din nou printr-un număr de volume, apărute la Editura Izvorul Cuvântului, 2020: ,,Poveștile unei străzi ca-n povești”; ,,Copiii munților vrăjiți”; ,,Noua treaptă spre infinit”; ,,Te aștept mereu”; ,,Trecut, prezent și viitor”.

De data aceasta, mă voi referi la volumul ,,Trecut, prezent și viitor”, volum ce cuprinde poeme existențiale de la naștere și până în prezent.

Poetul nu-și dorește decât ,,iubire, vrajă, visare”, nu se cramponează de părerea lumii, dăruindu-se pe sine lumii, ,,iubind mereu”.

Versul este direct, de o simplitate debordantă, plin de tandrețe, uneori autoritar dar meditativ. Apariția ființei iubite, ,,schimbă viața într-un zbor/ De-aceea mie-mi sunt același,/ Trecut, Prezent și Viitor”.

Născut într-un loc binecuvântat, pe plaiuri nemțene, Cristinel Cristea Alexievici, tânjește după anii copilăriei. ,,În orice piatră de pe drum/ S-a cuibărit o amintire,/ O gașcă de copii nebuni, Copilărind în fericire// …Mi-ați fermecat copilăria/ Și am simțit că sunt în Cer// Străduța mea, te duc în mine,/ Oriunde-n timpul pasager”.

Continue reading „Mariana GURZA: VRAJA STIHURILOR LUI CRISTINEL CRISTEA ALEXIEVICI” →

Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI: Praf de stele (poeme)

Gând minunat lui Dumnezeu

A venit Dumnezeu la mine,

Era-ntr-o rece zi de luni,

Ca să-l ajut să scape Lumea,

De criminali și de nebuni.

Înmărmurit de fericire,

Nici nu știam ce, să mai spun,

Am îndrăznit să cer iertare,

Căci eu sunt cel mai cel, nebun.

Însă nebun frumos pe care,

Cred că-l iubește Dumnezeu,

Pentru iubirea sa de oameni

Și știința de-a nu face rău…

Am stat cu El, atunci, la masă,

Și-am plănuit și-am căutat,

Un mod să facem, iarăși omul,

Ca-n ziua când a fost creat.

Căci de atâta răutate,

S-a săturat și Dumnezeu,

Și astăzi pedepsește Lumea,

Cu toate ca îi pare rău.

Mi-a mulțumit căci eu, cu versul

Și dragostea ce-o-mpărtășesc,

Fac multă lume fericită,

Și-oi face cât o să trăiesc.

Venise Dumnezeu la mine,

Să-i dau o mână de-ajutor,

Și-am plâns de mila Lui și-a Lumii,

Sărmanul nostru Creator.

A făcut Cerul și Pământul

Și tot ce e și tot ce nu-i,

Dar i-a frânt inima chiar ființa,

Cea mai de preț creație-a Lui.

Eu m-am trezit și el plecase,

Lăsând aici miros de mir

Și bucuria nesfârșită,

Că l-am văzut și îl respir.

De-ai ști, sărmană Omenire,

Ce fericire trăiesc eu,

Să știu că-n planurile Sale,

Pot să mă regăsesc și eu!

Pentru o lume mult mai bună,

Contribuind, cât de puțin,

Oricare ființă omenească,

O știe Duhul cel Divin.

Venise Dumnezeu la mine,

Din depărtări de Paradis

Și va veni la fiecare,

Din cei ce ușa i-au deschis.

Nu contează deloc

Nu mai am aripi așa de lungi ca să ajung până la tine

Tu zbori prea departe și prea sus.

Eu o să mă așez pe toate vârfurile de munte, o să îmi fac case cu cerdac, de pe care voi admira, dimineața și seara, zborurile tale.

Nu mai am aripi și nici dorința de a mă rifdica până la tine.

Rămân să visez, visul nu mi-l poate lua nimeni.

Nici măcar tu, cea care, într-o zi, va vrea să aterizeze și o va face pe câmpie, pentru că toate vârfurile de munte vor fi ale mele!….

Percepție nefericită

Când eram copil, de opt ani, citisem ,,Marile legende ale lumii” de Alexandru Mitru, citisem povestirile și poveștile lui Ion Creangă, Frații Grimm…

Cam toate poveștile frumoase ale copilăriei, după doi ani de școală…

Aveam o lume a mea, cred că și alți copii o aveau, unde mă simțeam și eu, ca în poveștile citite.

Oricând putea apare un Făt Frumos, o Ileană Cosânzeană, păsări vorbitoare care fac minuni, zmei care vor fi învinși de fiecare dată…

Orășelul copiilor se construia în fiecare an, pe un platou deasupra casei mele în pădure și până acolo era un drum pietruit, din granit, construit de nemți în al doilea război mondial…

Pe marginea gardului de la grădina zoologică, până în parcul cu orășelul copiilor, se agățau panouri cu scene desenate din basme…

La fiecare mă opream și aveam mereu o senzație de bucurie, placere și încântare…

Când ajungeam în orășelul copiilor eram deja vrăjit…

Bradul de Crăciun, imens și luminat, era o splendoare, parcă era coborât direct din Laponia de către Moș Crăciun.

Toate construcțiile pentru joacă, labirintul extraordinar, ne făceau să ne simțim, așa, copii, într-un oraș minunat…

Nu era Luna Parc, nu erau chestii electronice sofisticate…

Noi, însă ne simțeam, ca în povești…

Acum, după ce am crescut, mergem cu copiii în orășelul lor, le admirăm uimirea și plăcerea din ochi, iar noi privim cu nostalgie și părere de rău…

Unde e vraja care făcea viața noastră să fie perfectă?

Să îmi spună cineva că și-a uitat copilăria!.. .

Eram săraci, ne era foame uneori, de multe ori, dar am trăit, cu spiritul nealterat, ca în povești…

Cum pot să-ți mulțumesc, Doamne, pentru copilăria mea?

Praf de stele

Am simțit, deodată, o răsuflare fierbinte, în ceafă.

M-am întors și m-am pomenit, față în față, cu ea.

Am deschis gura ca să spun ceva și atunci a intrat un mine, în sângele meu, răsuflarea aceea.

Am închis ochii,

Ți-am văzut chipul,

Am întins mana,

Continue reading „Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI: Praf de stele (poeme)” →

Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI: Cineva a fost trimis la mine (versuri)

Cineva trecu, încet, pe lângă mine

Și de-atunci eu nu mai pot uita,

Vraja ce m-a invadat deodată,

Când trecu, pe lângă mine, Cineva.

Inima mi se deschise, deodată

Și tunelul ce venea din Infinit,

A făcut, cumva, să fie inundată,

De frumos și doar de sete de iubit.

M-am schimbat și la gândire și la suflet,

Nu mai merg, acum, pe stradă, încruntat,

Cineva trecu încet, pe lângă mine

Și-mi dădu, din nou puterea de luptat.

Ridicat-am ochii, iarăși, către stele

Și mi-am amintit că e în Cer,

Rezolvarea toată-a visurilor mele

Și că e de-ajuns, numai să cer.

Am simțit o mână cum, încet, pe frunte,

M-a atins, din zbor, cu Veșnicia sa

Și i-am mulțumit, prin mii de lacrimi,

Fiindcă mi-a trimis, din El, pe Cineva!

Noaptea asta sfântă este noaptea

Ce, nicicând, eu nu o voi uita,

Domnul și-a trimis, din nou, copilul,

El e Totul, el e Cineva…

Întrebări la care nu pot răspunde

Mă-ntreabă cerul unde ești,

Când în durere mă scufund,

Mă-ntreabă cerul unde ești

Și nu știu ce să îi răspund.

Și plânge cerul înstelat,

De dorul ființei tale dragi

Și plâng și eu, neîmpăcat,

În umbra lunii, pe sub fagi.

Mă-ntreabă râul unde ești,

Când de durere nu mai pot,

Mă-ntreabă râul unde ești

Și-aș vrea să-i spun râului tot.

Continue reading „Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI: Cineva a fost trimis la mine (versuri)” →

Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI: Trăirea clipei (poeme)

Ce străzi frumoase

Am respirat, cu bucurie,

Simțeam apropierea ta,

În orășelul plin de farmec,

Parca facut ca să mă ia.

Și am ieșit, grăbit pe stradă,

Ningea frumos, mă minunam,

De turnul de la catedrală,

Din gându-n care te-așteptam .

Știam că o să vii la mine,

Sărman copil al nimănui.

Știam că o să-ți intru-n sânge

Știam că nu o să îmi spui.

Am trăit fiecare clipă,

Îndrăgostit și fericit,

Mie mi-a dat binețe muza,

Eu plec cu ea spre Infinit.

Ce străzi frumoase-n burg la tine!

Ce caldă neaua ce ningea!

Ești cea mai răpitoare ființă,

Tot plec și nu mai pot pleca.

Cuvântul inimii

Cine m-a cunoscut cândva,

Acum citește-adânc, în mine,

Sunt pokerist adevărat,

Iau toate mizele divine.

Câștig poeți care-au murit,

Și erau triști fiindcă lăsară

O operă în jumătăți…

Eu le-o continui dinafară.

Eu scriu poeme ce adorm

Și scriu poeme ce amuză,

Și sunt timid, dar mă tratez,

Și-ți spun, ești cea mai dulce muză.

Continue reading „Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI: Trăirea clipei (poeme)” →