Cezarina ADAMESCU: Cristian Petru Bălan – un spirit generos și o avere inestimabilă

Despre oameni importanți este bine să cunoaștem cât mai mult pentru că, la un moment dat, ne pot deveni modele de viață și de comportament. Cu atât mai mult despre un om cu o personalitate de excepţie, trecut prin toate experienţele vieţii. Un erudit care doreşte să-şi împărtăşească din preaplinul său, cu generozitate şi mare iubire de oameni.

Mărturisesc că nu am întâlnit niciodată până la această venerabilă vârstă, o personalitate atât de copleșitoare prin complexitatea ei, capabilă să facă față atâtor domenii în care a excelat, ca distinsul profesor Cristian Petru Bălan.

Deși este doar o cunoștință internetistică, pot afirma cu deplin temei că mi-a marcat existența, luând cunoștință de o mare parte din opera domniei sale, menită să intimideze orice scriitor de bună credință. Și chiar pot spune că mă simt onorată că mi-a încredințat cărțile și a acceptat să le fac recenzii, cronici, prefețe sau postfețe. Frapează diversitatea domeniilor abordate într-o singură viață, practic a acoperit toate domeniile vieții sociale, scoțând la iveală opere inedite, romane, scrieri fantasy, nuvele, povestiri, monografii, evocări, poezii, scenarii, piese de teatru, eseuri, cărți pentru copii, etc. Un spirit enciclopedic care toată viața s-a străduit să se documenteze, să studieze, să aprofundeze toate domeniile de bază ale vieții.

Cred că nimeni nu a reușit să cuprindă în lectura sa, toate cărțile lui Cristian Petru Bălan. Din toate, am spicuit un număr de cărți reprezentativ, din care decurge complexitatea acestui om de excepție care poate fi înnobilat fără greș, cu titlul onorific de geniu. Jorge Luis Borges, marele orb își închipuia Paradisul ca o imensă bibliotecă, de fapt, un tezaur inestimabil de spirite generoase care ne-au lăsat moștenire aurul lor de cuvinte. Să ne împărtășim din el și să-l împărțim cu alții, pentru că dacă-l folosim doar pentru noi, va fi ca și când am îngropat talantul în pământ, după pilda christică.

De aceea, strădania mea smerită a încercat să fie în consens cu darurile lăsate de acest copleșitor poet și scriitor. În întreaga domniei sale operă sunt cuprinse o sumedenie de învățături livrești, panseuri, aforisme, pilde christice, istorioare morale, ceea ce demonstrează uriașa cultură enciclopedică a autorului. Cărțile sale pot fi socotite manuale, îndrumare, ghiduri în diferite domenii. Te poți minuna cât de multe cunoștințe pune la dispoziție autorul în cărțile sale. De fapt, acesta este și scopul: unul pedagogic-didactic pentru toate categoriile de vârstă și studiu. Nimeni nu poate rămâne indiferent când întâlnește un asemenea spirit bogat în informații de toate felurile. Și peste toate, impregnat cu un farmec de povestitor fără egal.

În cartea ”Oaspeții din Elizeu”, aflăm istoria unor spirite mari ale omenirii, relatată chiar de ei înșiși, prin intermediul unor colocvii cu un om de știință, cu un scriitor (alte-egoul autorului) și a unui mediu. Ineditul lucrării îl constituie chiar confesiunile acestora despre care nu s-a aflat încă și felul în care se materializează bi sau tridimensional. Cum putem cunoaște un autor mai bine decât din lectura propriilor sale creații? Prin aceste scrieri, Cristian Petru Bălan se dovedește a fi un original plin de imaginație și dinamică, apt de a trezi interesul cititorilor.

Minuțios documentat, autorul este o adevărată enciclopedie în viață, putând oferi informații în orice domeniu. Iubitor de cultură și artă, de știință și filozofie, Cristian Petru Bălan s-a remarcat încă din tinerețe pentru ineditul scrierilor, dar și al creațiilor sale picturale și sculpturale. El lasă localității unde a văzut lumina zilei opere care-i vor perpetua memoria. Totodată, prin tot ce a întreprins, autorul a dovedit pe deplin calitatea supremă: aceea de a fi un bun român, care a cultivat limba strămoșilor săi, a păstrat tradiția, a perpetuat cultura națională, ducând peste hotare și făcând cunoscută calitatea și numele de român.

E aproape de domeniul miracolului ca un om, într-o viață, să acumuleze, să interpreteze, să prefigureze atâta știință cât ar fi necesar într-o sută de vieți normale. Și într-aceasta, personalitatea lui Cristian Petru Bălan strălucește în atâtea domenii în chip desăvârșit. Cine a avut șansa să-l cunoască, se poate socoti un om norocos. Coborât din spiritele care au tutelat Renașterea Universală, autorul atâtor lucrări și creații a învins inerția regimurilor și s-a înălțat deasupra nimicniciei acelora care ar fi vrut să-i oprească izvorul inspirației și al cunoașterii.

Substanță și esență, repartizate egal în orice lucrare, ca să vădească faptul că omul poate ieși biruitor dacă are spiritul curat și generos și nu-l poate ataca nici ceata celor potrivnici dezvoltării intelectuale umane. Ceea ce m-a îndemnat să-mi îndrept atenția asupra copleșitoarei sale personalități este deschiderea autorului spre toți cei care doresc să cunoască adâncimile vieții în toată splendoarea și decăderea ei.

De asemenea, Cristian Petru Bălan a fost preocupat întotdeauna de cercetarea, aflarea și păstrarea tradițiilor românești, mergând pe urmele acelora care s-au ocupat întreaga viață de cultivarea lor. El nu și-a uitat limba maternă, dimpotrivă, a îmbunătățit-o, a reînnoit-o, i-a adăugat nuanțele specifice ale celor plecați spre alte zări, care trăiesc în dor continuu de țară.

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Cristian Petru Bălan – un spirit generos și o avere inestimabilă”

Rexlibris Media Group prezintă: Poezii cu coronavirus

Adrian Munteanu

ȚIN SFAT CU MINE

 

Ţin sfat cu mine-n colţ ferit de lume.

Cuvântul mă mai crede o epavă.

Reînnoit la mijloc de octavă

Nu şi-a găsit sub tâmpla mea un nume.

 

E frig destul pe-a sufletului navă.

Prin carotidă se preling cutume.

Consoanele nu-s tată şi nici mume

Atâtor clipe subţiate-n lavă.

De unde-atâta verticalitate
Când glasuri te-nconjoară şi te ard?
Dar eu rămân şi cred că se mai poate,

Iar gândul meu, murind tăcut pe gard,
S-a scurs în ochiu-n care se mai zbate

Un timp ascuns sub strat aprins de fard.

 

***

Cristian Petru Bălan

PE POARTA LARG DESCHISĂ A UNUI CIMITIR, AȘA STA SCRIS…

 

Pe poarta larg deschisă a unui cimitir
Găsii o poezie scrisă cu tibișir…
Când unii-au vrut s-o șteargă, eu am transcris-o-ndată
Și v-o postez aicea. Priviți-o cum arată:

FRICA DE PIEIREA FINALĂ

Pedeapsa brusc venită-i mai mult ca meritată!
Cine-a potolit TERRA atât de zvăpăiată?
Fără război și sânge, ne-a amuțit cuvântul,
Că-n numai zece zile tăcut e tot Pământul:
N-auzi chelălăială, nici țopăieli, orgie –
Și nu mai vezi distracții, parăzi, nici veselie;
Fug toți, unii de alții, și-au devenit penibili –
Să nu ia sporii morții temuți și invizibili.
Cu răspândiri de fulger, ciuma născută-n China
E cam prin orice țară, dând unii pe-alții vina.
Dacă privești în jururi, observi că totu-i gol…
S-a-nțepenit planeta cu roțile-n nămol!
Sunt toate alandala: comerț, economie,
Slujbe, învățătură – și câte-o să mai fie!…
Doar păsările cântă și-s libere să zboare –
Față de noi natura e chiar nepăsătoare.
Când unii spun: „Răbdaree! Curând va fi iar bine!”
Alții răspund: „Aiurea! Sfârșitul – uite-l: Vineee!”…
De-aceea, vă-ntreb iarăși: „Cine-a schimbat tot, oare?”

Până-mi răspunzi, pe-aicea, v-aștept cu nerăbdare…
N-o să-mi scăpați niciunul plătind prin fugă birul!
Semnez mai jos cu milă. Semnez eu,
CIMITIRUL”.

 

***

Constantin STOICA

CĂȚELUL

 

Printr-un parc, pe la chindie,

Deși nu era permis

În deplină pandemie,

Un bătrân cu pălărie

Comitea un compromis.

 

Pe-o alee, prin urmare,

Cu o mână-n buzunar

Se plimba vorbind cam tare

Cu un animal, se pare,

Ce-l avea imaginar.

 

Florile de primăvară

Nu-l interesau de loc

Și nici liniștea de-afară,

Căci fiind aproape seară

Omul se grăbea spre bloc.

 

Brusc apar, din întâmplare

Venind către dânsul drept,

Trei bărbați în patrulare,

În ținute militare

Și cu armele la piept.

 

După ce-l înconjurară,

Un oștean zice decent:

– De ce ați ieșit afară,

Când e ordin, bunăoară,

Să stați în apartament?!!!

 

– Cu cățelul sunt … și-arată

Scoțând mâna către ei

O „ceva” puțin ciudată,

Mititică și curbată …

Am si hârtiuța … vrei?

 

Militarii cu grăbire

Se privesc zâmbind stingher,

Căci în palmă, cu uimire,

Văd un lucru peste fire,

Apoi șeful pișicher

 

Zice, totuși, cu prestanță:

– Vă cam bateți joc de noi!

– Domnilor, vă par o zdreanță?

E cățel, cu siguranță,

Însă e de … usturoi !

 

***

Marius Mihai COȘERARIU
CE FERICIȚI AM FOST, DAR N-AM ȘTIUT

Ce fericiți eram și ce bogați
Și ne-ntâlneam cu toții-n sărbători,
Bunici, părinți, nepoți, surori și frați,
Ne bucuram de viață și de flori!

Mergeam pe stradă liberi și zâmbeam
Și alergam cu pletele în vânt,
În brațe ne luam și ne iubeam
Și Soarele zâmbea peste pământ.

Ce bine mai era și-aveam de toate
Și dragoste și dreptul la sărut,
Și liniște, credință, libertate,
Cât de frumoși eram, dar n-am știut!

Prin parcuri se plimbau îndrăgostiți,
Ținându-se de mână, fără teamă,
Prin cafenele, oameni fericiți,
Dar n-am știu, ori n-am băgat de seamă.

Duminica-n Biserici era plin
De oameni credincioși până-n pridvor,
Ce se rugau la Cer, cu har divin,
Cântând smeriți cu îngerii în cor.

Dar astăzi, iată, stăm închiși în case,
Să ne-apărăm de viruși inventați,
În amintirea zilelor frumoase,
Când nu știam cât eram de bogați.

Continue reading „Rexlibris Media Group prezintă: Poezii cu coronavirus”

Cristian Petru BĂLAN: Marele Adevăr (poeme)

PRIN TREMUR LUNG DE INIMI…

 

Prin tremur lung de inimi, sub flăcări mari de doruri,

Prin golul plin al clipei arzând adeseori,

Din val în val, pe lacul străluminat de flori

Zbor gândurile noastre venind în stoluri, stoluri…

 

Atunci privesc spre tine și-amurgul se-ntețește

Când lacrimi ne-nțelese candorile ți-aprind

Ca roua miruită de luna răsărind,

Dar taci și-ncet mă mângâi când liniștea domnește.

 

Eu tot mă-ntreb: tăcerea ce oare-ar vrea să spună?

Sau ea-i chiar dialogul cu liniștea din jur?

Ori nu e nicio taină ci-i doar misterul pur

Amplificat de cerul ce curge-nspre lagună.

 

De ce te temi, iubito? Căci știi prea mult de-acuma.

Natura-n jur vorbește chiar și prin ce simțim.

Prin vene, foc din cosmos ne toarnă să iubim

Și fac din noi Vezuvii clocotitori ca spuma…

 

Atâta foame-i strânsă în lumea asta tristă

Și-n înghețații arbori și-n oameni și-n simțiri,

Încât le-aprind iubirea cu lave-n clocotiri,

Căci fără ea viața nu cred că mai există.

 

Dar să fim drepți, iubito… Noi vom sfida destinul

Schimbând macazul lumii, fiind chiar optimiști.

Avem o viață-n față – și-atunci de ce-am fi triști?

Va fi o viață lungă (de-i facem clipei plinul!)…

 

Imaginează-ți traiul de astăzi înainte:

Noi vom călca pe aur, deși al nostru nu-i.

De fapt, tu ești tezaur și poți oricui să-i spui

Că-s bogătașul lumii prin tine, ia aminte!

 

Avem ocean de stele și laude aprinse,

„Grădini de curcubee și ceruri fără nori”,

Precum spuneau poeții uitați adeseori.

Avem și flori și parcuri, și munți cu creste ninse.

 

Avem concerte gratis de păsări cântătoare,

Avem doine duioase de plâng îngerii-n zbor;

Avem dealuri și văi cu flori pe-al lor covor,

Avem foșnet de frunze din codri sub topoare…

 

Avem slăviri și ură până în dreptul porții,

Avem, avem de toate! De-aceea azi te chem.

Avem și mari speranțe? Avem și nu avem…

Dar vom fi-n veci alături, chiar de pierim cu toții!

 

 

ÎMPLINIRE

 

Bolta-ntreagă cu vii stele s-a topit în ochii tăi,
Iar acum mă invadează și-mi aprind vise-scântei,
Încât raiul tot se scurge peste-a vieții mele văi
Transformate-n lumi de pace, de-armonii și epopei…

 

Sărbători itinerante-s toate vorbele ce-mi spui –
Spre altare mari de aur mă înalță toate, simt!
Metafizic, mă transformă și-n speranțe mă transpui,
Căci renasc din dulci ecouri ce le-aud și le consimt.

 

Temeralele cuvinte se întorc în fapte-acum
Desrădăcinând vulcanii ce răsuflă printre noi –
Colierele de gesturi azi fructifică, oricum,
Și spre-un viitor ferice ne luăm zborul amândoi!

 

 

SE-APRIND ETERNE RAZE…

 

 

Se-aprind eterne raze în ființa mea de vise,

Sclipirea lor crescândă mă-nvăluie-n doiniri

Curgând printre portaluri de glorii larg deschise

Spre-un cer cu flori de gânduri și pure re-nnoiri.

 

Le-am zis în taină: fie! – în valuri mari să vină

Să-mi spele țărmul vieții de-ascunsele dureri

Ce-mi traversează umbra-n vibrări ce se termină

Cu o tornadă-albastră de stele-n unduieri…

 

De-această sfâșiere de rezidiri solemne,

De-aceste rari renașteri ce simt că-n mine cresc,

Tresaltă-ntreg neantul cu preamărețe semne,

Și tot ce-i bun în mine – eu Țării-i dăruiesc!

 

 

PRESCHIMBĂRI

 

Apleacă-mi-te-n mine ca-n luciul unui lac,

Dezbracă-te de-orgolii și goală-n gând să-mi vii.

Adâncul meu himeric prefă-l din clar, opac;

Dezlănțuie-ți dorința din nurii purpurii…

 

Primește-mi infinitul extazului divin

Iluminat în nimburi de mirt și rugăciuni

Prin aspre stăruințe cerute de destin,

Urcând pe scări de aur pe tronuri de minuni.

 

Lăuntrici constelații sfințind desăvârșiri

Te vor capta-n strădanii de nemuriri adânci.

Perpetuarea slavei va fi-n dumnezeiri

Ce-ți vor cuprinde firea să-ți dea tării de stânci.

 

Prin mine neputița se năruie-n abis

Și glorii mari te-așteaptă să vezi la orizont.

Cătușele iubirii deja ți s-au deschis –

Din gheara lor de jale n-a mai rămas nici ciont.

 

Acum pricepi noblețea blazoanelor din noi:

Magiile iubirii rămân jur-împrejur.

Lacrimi de izbăvire ne spală pe-amândoi

Și fulgere de glorii ne schimbă-n aur pur!

 

 

RECOMPUNERI

 

Chiar din clipa când ai venit pe lume,
fără să vrei, fără să știi cum,
din poienile din jur,
ai răpit frumusețea florilor și zveltețea căprioarelor…
Din cele patru zări
ai absorbit cu ochii tot seninul cerului;
ai smuls lunii toată poezia razelor ei,
cu sclipitul stelelor cu tot.
Din codrii cei mai tainici ți s-a strecurat în glas
murmurul melodios al izvoarelor,
apoi, din focul amurgurilor,
te-ai înfășurat cu farmecul aprins al culorilor
și astfel ai devenit
mai frumoasă decât toată Natura!

 

 

PĂRINȚII NOȘTRI

 

Din umbre și lumini se-ncheagă-n noi părinții –

Două făclii din ceruri ce ard nestinse-n gând:

Icoane blânde, calde, mai sfinte decât sfinții,

Văzând în noi, prin lacrimi, comori pe-acest pământ.

 

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: Marele Adevăr (poeme)”

Cezarina ADAMESCU: Cristian Petru Bălan – poet la marginea nemărginirii

Cristian Petru Bălan

Nemărginiri

Editura Stef

Iași, 2018

 

În acest nou volum, distinsul scriitor Cristian Petru Bălan abordează cu măiestrie specia sonetului, în structura lui ideală, propunând diferite scheme, dar păstrând  formula sonetului clasic, de 2 catrene și 2 terțete, însumând 14 versuri, 4-4-3-3, cultivând muzicalitatea, ritmul iambic, măsura de 14-13-13-14 picioare, iar rima în alcătuirea strofei fiind 1-4 și 2-3. Este foarte plăcut la citire, la recitare, frumusețea acestei formulări atingând perfecțiunea cerută de marii sonetiști ai literaturii universale.

Volumul de față este structurat în mai multe capitole consistente, primul fiind dedicat Iubirii. Autorul folosește întreaga paletă tematică, de la sonetul de dragoste, la cel filozofic, cosmogonic, meditativ, în toate îmbrățișând natura  cu iubire și recunoștință. Relația cu Dumnezeu se reflectă în anumite poezii cu evlavia de rigoare. Simțământul adânc al iubirii de țară, de neam, de istorie, de limbă se reflectă în multe sonete. Ca și în alte poezii, pe teme felurite, neîncadrate în vreo tematică anume.

Astfel, din volumul „Eros-Sonete”, autorul a selectat un mănunchi reprezentativ de poeme. Cartea începe, firesc, cu un sonet de iubire. Fără iubire, zadarnic ar exista universul, lumea și-ar pierde înțelesul. Dimpotrivă, existența iubitei îi dă poetului un sens existențial, îl inspiră, smulge versul din curcubeu; prezența iubitei este un mister, și el îi oferă un adăpost în inima lui. Mai mult decât atât, se consideră un Pygmalion care-și sculptează muza în piatră și apoi, cu propria suflare, o însuflețește. Cea mai frumoasă dovadă că poetul este creator de viață, de lume, de oameni, de situații, de povești și legende.

Și revelația asupra prezenței iubitei continuă și în sonetul următor unde o zugrăvește cu multă căldură, ca un adevărat îndrăgostit. Cum și este, pentru că altfel nu ar putea picta în cuvinte, un portret atât de frumos. Ea este cea care aprinde lumina în inimile celor ce o privesc. Mai mult, sub tălpile sale cresc flori neasemuite, râuri de crini și glicine, ori biblicele flori de mirt, mai domesticile zorele, vulcanii din sângele clocotind, se revarsă la sărutul ei înfocat, și îl poartă spre noi galaxii. Poetul folosește o gamă largă de mijloace de expresie, metafore splendide, expresii aforistice, comparații, epitete, personificări, hiperbole, ș.a. Ex. „Cât timp speranța lumii e axă-n univers”; „Căci umbra ta mi-e soare/ Și-n ochii mei am flame topind fără revers” (Aprinzi lumină-n inimi…). De altfel, pământescul cu cerescul  se îmbină armonios în poezia acestui autor: „Cortegii de speranțe luptând pentru victorii/  Cu suflet ars de stele și-n patimi încercat,/  Te-am căutat prin zodii și-n vis te-am căutat,/  Dar tu mi-erai pe-aproape, prin aspre teritorii,/  De unde, cu norocul, din basme te-am aflat…/ Eu năzuiam la vârsta de foc și de ivorii/  Să-ți dăruiesc încrederi cu aripi mari de glorii,/  Să uiți ce-a fost în urmă, să fie tot uitat.// Azi m-am decis să-ți dărui câmpia înflorită/  Și iezi de căprioară la sân să-ți cuibărească,/  Pe când privighetoarea, de-amurguri amețită,// Aici, în crâng, la mine, să mi te-ademenească,/  Voind s-ascult cu sete, cum inima-ți palpită/  Și chiar mai mult: amurgul pe veci să ne unească!” (Cortegii de speranțe…)

Ca în entropia luminii, inimile lor trec dintr-un trup în celălalt, și totul devine un cântec sfânt și-un vers inspirat. Nu e lesne să simți în piept inima altei persoane cum bate, până se confundă cu a poetului, devenind una singură. Înlocuirea însă, are loc numai într-o mare iubire.    În lirica domniei sale, autorul folosește mult elementele cosmice: univers, haos, transcendent, „o cometă-n treacăt, cu coada în hiat”, galaxii, „ploi de stele-albastre”; „un luceafăr numit de noi Destin”; azurul, o axă-n univers, muzică stelară, ireale unde, zarea, dar și fenomene atmosferice: ploaia, curcubeul, norii, aurore, „tornadele din inimi”; „grădini de curcubeie”. Precum și elemente telurice: „duhul Terrei”;  vulcanii, lutul, grote-adânci, dar și arbori și flori: narcisa, călțunașii de mai, nuferii, „altare largi de ruguri de flori de tei”; trestiile, salcia plecată, plopii, greierii din iarbă, gențianele, macii serii, „sub scoarțele de paltini”; „stalactite-n peșteri cu țurțurii sticloși”;”liliecii cu flăcări violete”și altele.

De altfel, predilecția pentru Univers, pentru cosmos, este evidentă și în poezia: „Neliniștea din cosmos…”: „Neliniștea din cosmos sticlind adânc în stele,/  Prin orgi eoliene coboară pe pământ/  Dintr-o cometă-n zare, cu coadă de zorele/  Ca harpele din peșteri ce-ntorc lumina-n cânt”.        Iubirea este sădită, în accepțiunea poetului, în „muguri, în flori și-n rădăcină” (Sădind iubirea-n muguri…). Poetul e conștient că: „Toți am gustat otrava iubirii dulci vreodată/  Durerea ei amară e fagur de albine”(Toți am gustat otrava…) De asemenea, se folosește de terminologia biblică, populată de arhangheli, demoni, paradise, cor de îngeri. Dar poetul se folosește și de elemente supranaturale: zâne, ondine, zeiță-alinătoare, „o zână adormită” și Făt Frumos, călare pe un cal alb.

Pentru poet, „Liniștea rodește și se transformă-n cânt” (Ascultă cum din cosmos…); și cum: „tot ce e tăcere devine viu cuvânt” (Ascultă cum din cosmos…) Dorul, în poezia lui Cristian Petru Bălan”E dor din dorul cosmic, destinul tuturor” (Lumina lunii toarnă…) Poetul știe să măsoare „nemărginirea clipei”„de dincolo de soare”, ființa lui reverberează „prin trestii de lumină”(Sădind iubirea-n muguri…) Metafore inedite: „clepsidrele de dor”;”aerul de miere”;”Prin fânul plin de rouă, de lună miruit”; „fluvii largi de fluturi”; „Să-ți luminez făptura cu duh de porumbel”; „Reverberând teluric celestul giuvaier”; „lactee neînjugate-n timp”; „concedii de tăceri”ș.a.

Tablouri reușite de pastel în tonuri romantice și elegiace, se regăsesc în multe poezii, dar mai cu seamă în „Vin lebede pe ape…”, care capătă accente de lied: „Vin lebede pe ape – corăbii de zăpadă,/  De vânt domol aduse să-ți lumineze ochii/  Siajul frânt din ape îndoaie-n unde plopii/  Când nuferii și trestii și doru-n ea se scaldă.// Din salcia plecată se scurg în picuri stropii;/  În suflet ți se zbate o pasăre nomadă,/  Iar greierii din ierburi îți cântă o baladă/  Ce crește-n macii serii șoptind să mi te-apropii.// Te-or întreba arinii – și lasă-i să te-ntrebe -/  De ce nu-mi vii în brațe precum veneai mereu?/  Ei te vor înțelege ce nu-nțelege-o plebe,// Iar tu, prin mine, ploaia o faci în curcubeu./  Și-n raiul tău de vise dă ordin să se-njghebe/  Împărăția noastră: Tu singură și Eu!”

Există multe inserții filozofice privind imposibilitatea întoarcerii timpului, secretul trăirii paralele, sălășluirea în două lumi, ș.a. „Mai fumegă-un tăciune de amintiri fidele/  Acestea mor și-nvie mai mult din vina lor./  Nu mă-ndemna să scormon scânteile din ele// Căci nu se-ntoarce timpul ce-n veci e curgător,/  Ci-nvață-mă secretul trăirii paralele,/  Să pot și eu ca tine, prin două lumi să zbor” (Te-am întâlnit în raza luminilor…)

Lumile create de autor din cuvinte și metafore au ceva magic în ele, o vrajă care te prinde și te ține strâns în brațele ei de aer parfumat cu mirodenii. E o lume mirifică în care, dacă ajungi, nu te mai poți despărți de himerele ei. Nu-ți rămâne decât să te minunezi. La un moment dat, poetul simte că: „E iarăși primăvară cu aerul de miere,/  Întreaga galaxie coboară peste mine;/  Izvoarele nasc doine și unde cristaline/  Iar gândul mi se-mbracă-n dorințe și himere” (E iarăși primăvară…)

Mai mult decât atât: primăvara ia chipul iubitei, cu veșmânt de zări aurite și așa, răsfrântă în flori, îi ține poetului, loc de soare. Dar, ca orice himeră, ființa ei dispare…Apoi iarăși, e de ajuns ca iubita să apară pentru ca poetul să simtă că: „natura din jurul meu zâmbește” (Mi te-ai aprins în sânge…) În relația cu timpul, poetul e conștient că nu are putere asupra lui, nu poate nici să-l grăbească, nici să-l încetinească: „Iar timpul prinde aripi, secunda se grăbește;/  De-aceea el ne-nalță și sus cu noi plutește,/ Nicicum n-avem puterea ca să-l oprim din zbor”(Mi te-ai aprins în sânge…) Altădată, timpul se prezintă ca „atoate răbdător”. Că iubirea e schimbătoare, efemeră, poetul o știe: „Și ce-am găsit? Că dorul alt dor în el dospește;/  O ghindă-n altă ghindă încet se înfiripă;/  Iubirea nouă peste o alta veche crește” (Mi te-ai aprins în sânge). Altădată spune: „Și credem că iubirea e-un soare orbitor”(Descătușat de timpul…) În același spirit, poetul declară: „Că dragostea e legea supremă-n univers!”(Un stol de rândunele…)

Poezia lui Cristian Petru Bălan este densă, încărcată de nuanțe subtile, elevată, fermecătoare. În plus, e plină de muzicalitate, eufonia ei este fără cusur. Femeia, în poezia autorului, are un loc special, comparată cu Venera și Madona, fiice ale Evei, și poetul spune despre femeia iubită: „În tine totdeauna văd doar icoana sfântă:/  Tu ești din altă lume, – venită din lumină -/  Retina mi-o rănește făptura ce mă-ncântă…// Când tu pășești prin ierburi, toți fluturii suspină,/  Iar păsările toate, când tu apari, îți cântă…/ Nu ești cumva vreo zână, venind din cer, divină?” (Monede reci, de aur…) Cât privește Speranța, poetul spune: „Speranțele din inimi se nasc din disperare/  Precum și bucuria – liman înălțător” (Cascade-adânci de doruri…). Și: „Taraba cu speranțe e plină totdeauna;/  Bolnavi de veșnicie noi o golim pe rând/  Iar când le luăm pe toate, vin altele curând:/  Iluziile-s gratis și ne atrag întruna” (Taraba cu speranțe…); „Speranța mă-nstelează cu aura-i fierbinte” (Speranța mă-nstelează…)

Dovada iubirii o dă poetul în poezia „Vino aici, minune…”: „Vino aici, minune candidă și frumoasă,/  Te chem în tinda noastră cu iederi și cu flori/  Pe scările iubirii, te-nalț mai sus de nori/  Când stoluri mari de grauri peste livezi se lasă.// Momentele de farmec mi-ngheață-n ochi clipirea/  Și-atunci tot universul și timpul stau în loc/  Pe unde calci, cresc roze, cresc crini și busuioc,/  De azi arunc în aer tristețea și-amorțirea”. În aceste sonete, prozodia este perfectă, e dovada măiestriei și iscusinței artistice a poetului. Fericirea, de asemenea, „e-un imn nemuritor”(Vino aici, minune…) Un eventual Crez poetic ar suna așa: „Am libertatea-n sânge, de ea nu m-am dezis;/  Încerc orice idee s-o schimb în faptă vie./  Nu-mi pasă de legi stranii venind din Galaxie,/  Deși aș vrea ca Terra să fie-un paradis…”(Mă simt scăpat de lene…)

Un superb omagiu adus femeii iubite, se regăsește în poezia „Din flori răsari în lume…”: „Din flori răsari în lume, din crini și din cucute,/  Din sâmburi de migdale și trandafiri țepoși,/  Din frezii parfumate și cedrii grațioși/  Ce-mbie mugurașii-ntre ei să se sărute.// Tu ruptă-ai fost din mine, că-mi simt în coaste golul/  Și potolești plăcerea privirii omenești;/  Zeiță-ți spun în taină deși femeie ești,/  Născută să-mi fii stema, mândria și simbolul”.

Contopirea cu natura, cu farmecul concertului păsăresc, are loc în sonete-pastel, cum e „În crâng, privighetoarea…”: „În crâng, privighetoarea și cinteza și presuri,/  Din când în când și cucii, pe amândoi ne strigă…/ Pădurea grea de triluri tresare-ntr-o ferigă/  Respiră iar o seară de basme și eresuri.// Singurătatea tristă pe noi nu ne intrigă/  Și-nlăcrimăm amurgul cu blânde înțelesuri./  Murmură-n flori izvorul ce curge către șesuri,/  Iar noi vibrăm romantic legați într-o verigă.// La răsăritul lunii îngenunchem spre stele,/  Din care ochii noștri sorb mii și mii de raze;/  Eu tac. Tu plângi duioasă privind cu drag spre ele// Și-atunci plânge și luna cu lacrimi de topaze…/ O, cerule, ai milă, păzește-ne de rele,/  Să nu murim prin crânguri de-atâtea dulci extaze.”

Un tablou feeric, de poveste există în poezia: „Sunt umbra ta, iubito…”: „Pe-un loc cu flori, pe dealuri, sub cuib de păsărele,/  Pierduți sub cer cu stele, pe mușchi cu licurici,/  Unde-un ciopor de greieri, simțind vrerile mele,//Halucinează ritmuri cu scripcile lor mici…/ Și astfel, noaptea zboară și pier sfintele stele,/  Iar noi pierim sub ramuri, prin tufe de arnici”.

Și în celelalte capitole, autorul strecoară elemente ale erosului, pentru că Iubirea e în firea lucrurilor și este înălțată la rangul de prima virtute în Sfânta Evanghelie, alături de Credință și Speranță. Al doilea capitol este rezervat poeziilor patriotice, de înaltă și profundă simțire și reprezintă simțământul cel mai sublim pe care omul îl poate manifesta în mod sincer și dezinteresat. De data aceasta poetul a părăsit pentru moment, forma clasică a sonetului și se manifestă în vers liber, cu oarecare ritm interior. Apoi autorul reia versificația în stil clasic.

O observație inedită, legată de frumusețea României: „Sfântul soare se oprește pe cer când ajunge în dreptul tău”. Numele patriei este ornat de români cu diamante. Izvoarele patriei sunt „sfinte ca agheasma”. Până și crengile de tei se pleacă „repetat și cu pioșenie gingașă” (Românie superbă). România este „ideal al speranțelor noastre eterne” și autorul îi trimite „o ploaie sfântă de binecuvântări străvechi,/ trimise cândva din Rai către tine, prin Îngerul tău protector” (Românie superbă).

O serie de epitete i se potrivesc numelui țării: Românie superbă, Românie scumpă, România Mare, Măreață Românie, Patrie de glorii, Patrie străbună, Românie mamă, scumpă și bogată, și multe altele. De fapt, atributele ar fi insuficiente, de fiecare dată.

Poate că imnurile și chemările patriotice par un pic patetice, poate că a trecut vremea lozincilor și aceste poezii au căpătat un aer vetust, dar trebuie să ținem cont că autorul trăiește de câteva zeci de ani în Diaspora și acolo, simțămintele de dragoste de țară sunt mai pregnante, cei asemenea lui simțind un dor mistuitor față de tot ce e românesc și de aici și versurile înflăcărate și manifestările pe care le organizează de Ziua României, de Ziua Limbii Române și în toate sărbătorile religioase ale poporului nostru. Ex. „Fiii tăi prestigiul vor spre cer să-ți salte,/  Tot ce-i măreție din splendoarea-ți sfântă,/  Steagul tău ni-i farul pus pe culmi înalte,/  Steag scăldat în lacrimi tot mai sus se-avântă.// Patrie de glorii, Patrie străbună,/  Românie mamă, scumpă și bogată,/  Unitatea noastră îți va fi cunună,/  Și vei fi mai mândră cum n-ai fost vreodată!” (Românie scumpă). În anul Marii Uniri, nu puteau lipsi din volum și poezii dedicate Centenarului Unirii: „Voi, frați Români, cu glorii mărețe din trecut,/  Desfășurați drapelul din Tisa peste Prut/  Să vadă Europa și-ntreaga omenire/ Cum strălucim de-un secol prin falnica Unire!” (România Mare. Poem despre Unirea Mare).

Autorul îi trece în revistă pe marii corifei ai Unirii, pe bravii bărbați care, prin luptă, dar și diplomație, au izbândit să facă în așa fel ca țara să fie recunoscută ca Una. Însă Țara așteaptă desăvârșirea Unirii și cu părțile care i-au fost luate abuziv, pentru că: „Oricât de bun e anul, cu sărbători pe listă/  Când Basarabia-i lipsă, aniversarea-i tristă./  Da-i foarte-aproape clipa când ea, de bună seamă,/  Va reveni la sânul iubit al Țării Mamă./  De-aceea sărbătoarea va fi cu mult mai mare,/  În ziua când serba-vom pe veci, UNIREA MARE!”(România Mare. Poem despre Unirea Mare). Și chiar un Jurământ rostit răspicat, al celor care iubesc Țara, se află în poemul intitulat chiar așa, „Jurământ”: „De-aceea, TOȚI ROMÂNII, JURĂM CU-NFLĂCĂRARE/  JURĂM!…PE HĂRȚI SĂ PUNEM IAR ROMÂNIA MARE!”

„Imnul Unirii României cu Basarabia” – este și el edificator, în versuri arzătoare și penetrante, care fac inimile românilor de pe ambele părți ale Prutului, să vibreze la unison. „Divina Tragedie” – este un poem scenic aparte, care trece în revistă lupta seculară a poporului român, condus de bravi conducători, pentru unitate de neam și de limbă, „pentru a crea o națiune română închegată, plină de demnitate și o Românie puternică, liberă și respectată de toate celelalte națiuni”. Schema poemului scenic este simplă: Văzând nelegiuirile care se întâmplă în țară, Dumnezeu l-a chemat pe Sfântul Andrei „primul lui chemat”, și i-a spus să-i adune pe toți întemeietorii de țară la Poarta Raiului și să-i întrebe ce părere au. Și începe de la Burebista, Decebal, cu preoții lor, Deceneu și Zamolxis. Printre cei chemați la Sfat erau, Gelu, Basarab I și Basarab II, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Neagoe Basarab, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Dragoș Vodă, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Ioan Vodă cel Viteaz, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir, Ioan de Hunedoara, Carol I, Ferdinand I, Ion Antonescu și Regele Mihai I. Cu toții și-au spus părerea în legătură cu evoluția istoriei României. Și glasul acestor conducători drepți și cinstiți a cerut la unison, pentru cei care au prădat țara și au dus poporul la ruină, să fie nimiciți ori izgoniți de pe „plaiul mioritic”, ei și tot neamul lor. Cuvântul fiecărui conducător vibrează de patriotism. Din aceste cuvântări în fața națiunii române, reies toate încercările prin care trece poporul român, din pricina unor conducători nevrednici. „Cuvântul lui Mihai Viteazul” – este necruțător: „Norod al meu din toate oblastiile române/  Pe care prima oară eu le-am unit o vreme!/  Mă-nfiorez la lacrimi când hoardele stăpâne/  Crunt vă dezbină-n două și-ntreaga țară geme…// Ei vă vorbesc de cinste și fură cu toptanul,/  Fac legi să-și protejeze și funcții și averea,/  Se scaldă-n miliarde și își împart ciolanul./  Cum de nu știți că-n brațe doar voi aveți puterea?” Prin răspunsul Sfântului Apostol Andrei, protectorul României, întrezărim o întreagă teologie: teologia Legii celei Noi, aceea a întoarcerii și a celuilalt obraz, celui ce ne-a lovit. El nu dorește răzbunare, ură, sabie, ci numai iubire, „Prin pace veți învinge” – le spune acestora Sfântul Apostol. Deși plângerile acestora sunt justificate, el îi sfătuiește: „Soluția nu-i răscoala; există altă cale:/  Acesta e CREDINȚA, prin Rugăciuni Profunde…” Sfântul le spune că e de ajuns doar un minut de rugăciune colectivă, când oamenii ar sta smeriți în genunchi și s-ar produce minuni: „ar înverzi Sahara!” E un moment profund emoționant din acest poem scenic, când toți oamenii mari ai istoriei neamului, se așează în genunchi, cu capul plecat, rostind într-un glas: „Binecuvântă, Doamne, de-a pururi, România!”

Stăpânind perfect limbajul poetic, autorul își îngăduie să folosească și cuvinte rare ori regionalisme: flăcărișul, chelăitură, fiișorii, oblastiile, sempiterne, surghină, catapulturi, culanța, hertzi,  mesmerizează, pirogiile, sahare de nădejdi, luminile oferite ultimului nadir, gangă pură, îngânul, învoalte, fleșcăraie, pulsări, fractalii etc. Altădată, poetul vede România, ca o fată frumoasă, îmbrăcată în ia tradițională, ca o zeiță terestră, „respirând jale prin plămânii codrilor de aramă/  și ai pădurilor de argint/  mângâiate de brize montane albastre” (Bună dimineața, tristă Românie!)

Un dialog închipuit între Soare și Țară, relevă toate nefericirile unui neam debusolat, ai cărui fii sunt nevoiți s-o părăsească, mergând pe alte meleaguri ca să câștige o bucățică de pâine: „Știu asta, fiindcă eu privesc ziua întreagă/  cum pe harta pământului tău sfâșiat de străini,/  curg rîuri negre de oameni înșirați/  râuri vii și lungi, ca râurile tale,/  bărbați, bătrâni slăbiți și copii așteptându-și felia de pâine/  muncită de ei:/  sunt șiruri de români sărăciți și îngrijorați/  de împuținarea hranei de pe masă,/  sunt oameni cinstiți ce muncesc o dată pentru ei/  și de zece ori pentru străinii îmbogățiți din sudoarea fiilor tăi”(Bună dimineața, tristă Românie!) Un adevărat rechizitoriu făcut de Soarele care vede totul din Înalt.

A crede că românilor din Diaspora nu le pasă de soarta României, de ceea ce au lăsat acasă, este o eroare. Ei se informează, sunt la curent cu starea actuală a națiunii, cu soarta românilor, se implică activ, revin în țară periodic, își ajută semenii și își exercită drepturile de români. Iar când sunt puși să vorbească, nu dau înapoi și-și spun plini de curaj părerea. De aici și indignarea lor pentru tot ceea ce se întâmplă aici. În final, Soarele îi dă și câteva sfaturi: să se ajute singură, să nu-și piardă speranța, să lupte până la capăt cu sine însăși. El o numește „regină a spațiilor mioritice”, și „Românie martiră!” Este un poem scenic foarte frumos care merită să fie dramatizat și interpretat. Un moment inedit îl constituie „Blestemele țării”, „Blestemele Patriei Mame…Amare!” din poezia „Tabla cu blesteme”.

Cristian Petru Bălan reprezintă astăzi, o voce puternică, penetrantă, în poezia de expresie patriotică și chiar revoluționară. Cu luciditate, el analizează temeinic situația reală a țării, este justițiar și dă verdicte. Glasul lui taie, spintecă, spulberă, sparge piatra. Așa ar trebui să fie toți cântăreții de țară. Să știe să ia atitudine. Un asemenea tribun, cu voce de stentor, ar putea schimba lucrurile, ar clătina munții și ar răsturna domniile nevrednice. Pentru poet, România-i un Templu, iar Dunărea „eternă arhivă de istoriii” (Statornicie).

O altă ipostază a României este aceea de „zână adormită” – într-o frumoasă poezie, unde-l așteaptă pe Făt Frumos călare pe un cal alb, „Cu el în șa să zboare și-n veci s-o fericească”(O zână adormită, numită România). Următorul grupaj liric este dedicat câtorva personalități, cărora autorul le face câte un portret inspirat. Și bineînțeles că începe cu Mihai Eminescu, apariție strălucitoare pe orbita Literaturii Române, „printre câteva flăcări curate, fierbinți,/  ale geniului etniei noastre/  printre poeți ce-au scris „o limbă ca un fagure de miere”. Deși a fost o apariție meteorică, strălucind doar 39 de ani pe firmamentul Limbii Române, el a rămas de atunci „deasupra tuturor/  ca un „fulger lung, încremenit”/  luminând cerul furtunos al existenței valahe” (Eminescu). O sumă de metafore strălucite, pe măsura genialității Poetului, constituie dovada peremptorie a dragostei față de poezia lui. „Univers al Poeziei eterne și vii” autorul își declină sentimentele prin versuri memorabile: „Prin Tine respirăm și visăm!/  Prin Tine plutim și trăim noi aici,/  Toți românii!” De notat că se folosește pronumele de reverență, scris cu majusculă. Noi, urmașii săi, ne numim: „Nobilii Fii de Luceafăr/  De pe Piciorul de plai mioritic”, iar el rămâne pentru români: „Părinte al nostru întru Nemurire” (Eminescu). Frumos omagiu.

Un răspuns deosebit de virulent dă autorul „Detractorilor lui Eminescu”, pe care-i numește „jivine literare,/  Pigmei, mutanți genetici și avortoni schismatici”, pentru că au îndrăznit să ponegrească „Columna de aur sacrosantă/  Care-a topit întrînsa rostirea românească”. Un al doilea mare român omagiat în vers este George Enescu. El este „pruncul predestinat de muze/  Să ne transforme doru-n fermecător descântec”, ajungând „Rege veșnic al cântecelor noastre” (Enescu). Un alt corifeu al muzicii românești, Ciprian Porumbescu, este evocat în poezia care se numește chiar așa.

Un loc special în galeria oamenilor de geniu ai României, îl ocupă, de peste un veac și jumătate, Nicolae Grigorescu, „cel mai mare pictor din mulți câți am avut”. Poetul folosește în aceste poezii, stilul clasic, versificând poveștile vieții lor și ale operelor nemuritoare pe care le-au lăsat. Cel care, mai întâi a învățat să picteze icoane, vânzându-le în târguri pentru a-și întreține mama și frații. Astfel ne-a lăsat nemuritoarele picturi în biserici și mănăstiri precum: Agapia, Zamfira, Băicoi, Căldărușani, dar și portrete de țărănci și care cu boi. Ceea ce este important în aceste evocări lirice ale marilor personalități românești, este o lecție de istoria culturii și a artei, din care orice tânăr poate învăța lucruri care, poate, nu sunt predate la școală. Ele ar putea fi cuprinse într-un ghid de cultură generală, fiind și plăcute în același timp.

Colindând lumea, după bursa din Franța, Nicolae Grigorescu a devenit un pictor vestit care a dus faima țării și a satului românesc peste hotare. Drept pentru care, autorul acestei cărți conchide: „Când zicem Grigorescu, zicem al artei zeu”. Dar chintesența picturii lui nemuritoare, este aceasta: „Penel muiat în suflet și-n doinele străbune,/  El ne-a pictat credința din cuget strămoșesc/  Pictura lui e cântec, penelele-i sunt strune,/  Joc de culori e totul, cu suflet românesc”(Nicolae Grigorescu).

Despre Constantin Brâncuși aflăm o poveste care circulă în cimitirul Montparnasse, unde, din interiorul mormântului brâncușian, se aud ciocănituri de daltă, cu ritm de semnale morse și un glas înfundat. Că mâinile măiestre ale sculptorului apar și dispar primprejur, supraviețuind trupului vlăguit de efortul modelării în piatră a capodoperelor. Mâinile lui transparente se văd uneori, când se îngână ziua cu noaptea, cioplind neobosite, lucrări de artă. Și autorul închină o odă mâinilor „cu aură de candele aprinse în taină”.

Din cultura universală, autorul l-a ales pe William Shakespeare, spunând despre el că: „Tot ce-a creat e-un cosmos, miraj de neatins!” Leonardo da Vinci, „Leu al Artei”, cel a toate-învingătorul, „Împărat peste creații, căutând Desăvârșirea/  Te-ai născut să faci de toate și pe toți să ne convingi/  Că prin numai două brațe poți cuprinde omenirea”. Michelangelo, cel care a sculptat „în carnea Marmurei virgine” în căutarea Formei, „spre-a doua naștere a pietrei”, este și el omagiat într-un portret admirabil. Statuile lui vorbesc și, prin ele, grăiește tot Universul. Nici Wolfgang Amadeus Mozart nu e lăsat deoparte. Autorul îi realizează un portret minunat și-l așează să domnească pe un piedestal imperial, „Căci el ne-nalță-n ceruri cu-aripi de melodii”. Fascinat de muzica-i divină, poetul se întreabă în finalul poeziei: „Când se va naște iarăși un geniu ca un Zeus,/  Care să-l egaleze pe Mozart Amadeus?” Titanul de la Bonn, Ludwig van Beethoven, cel înălțat la cer pe scara muzicii universale: „Ele, spre Nemurire, te-au pus să vii la poarta/  Unde să bați cu note de aur retopit,/  Iar Oda Bucuriei și-a Sorții te-au pornit/  S-ajungi pe-un tron de îngeri, cu-a ta regină – Arta!” Și o interesantă istorioară despre laboratorul de creație al titanului, pe când se afla într-un pustiu de inspirație, în fața colii de scris, tocmai când era mai disperat, a lăsat să picure pe pagină câteva lacrimi care s-au transformat în cele mai frumoase note muzicale, Simfonia Destinului. Iară misterul artei: durerea, sacrificiul, truda cu sudoare și lacrimi, pentru a da la iveală capodopere.

Poetul are și un „Prolog pentru Immanuel Kant”, cu „oceanul filozofic al gândurilor” sale. Și aici, ca și în alte situații, poetul preia terminologia folosită de cei omagiați. Cristian Petru Bălan îl numește pe marele gânditor: „veșnic ocean de-nțelepciune/  Și te-a-nălțat în sfere vecin cu Dumnezeu”. Ce altă onoare i se mai poate da lui Kant? În viziunea poetului, Vlad Țepeș este „un mit/  Reîntrupat din flăcări, din fulgere bizare/  Și nu era posibil ceva ca să-l omoare;/  Cu el venea și-o oaste, nicicum de biruit” (Vlad Țepeș).

O poezie foarte emoționantă, recentă, este scrisă la moartea Regelui Mihai, în poezia: „Străvechiul tron îndoliat”: „S-a-ndoliat drapelul peste al țării plai/  Și clopotele bat cu dangăt plin de jale,/  Căci s-a mutat la ceruri Regele Mihai,/   Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Cristian Petru Bălan – poet la marginea nemărginirii”

Cristian Petru BĂLAN: CUM A VENIT PE LUME PRUNCUL IISUS (povestire religioasă)

Era o noapte de la sfârșitul lui decembrie, o noapte deosebit de friguroasă pentru ținutul Palestinei unde iernile, de obicei, sunt rareori aspre. În noaptea aceea cerul era senin, iar luna plină strălucea poleind cu argint toate împrejurimile. Vântul începuse să bată cu putere de cum se înserase. Era un vânt destul de rece, pornit dinspre miazănoapte. Venind din Nazaret, Iosif și Maria străbătuseră un drum lung până la Betleem în vederea recensământului ordonat de stăpânirea romană.

Cu greu, găsiseră un lăcaș unde să înnopteze: un grajd care aparținea casei de oaspeți umplută și ea până la refuz de pelerini ca și dânșii, iar grajdul acesta semăna mai degrabă cu o peșteră. Pereții erau de piatră, tavanul de grinzi groase. În interior se afla o iesle de lemn, construită la nivelul podelei. Lângă iesle picoteau cinci animale cuminți: măgărușul cu care veniseră cei doi, un bou culcat pe paie, ce rumega liniștit, și două oițe cu un miel între ele.

Grajdul nu avea nici măcar o ușă, încât Iosif a trebuit să-și dezbrace mantaua de lână și să o fixeze la intrare ca pe o perdea pe care rafalele vântului o mișcau încoace și încolo. Aerul, bufnind, pătrundea când și când în încăpere. De aceea Iosif a trebuit să încropească un focușor din paie, din vreascuri uscate și coceni care se transformaseră repede într-o grămăjoară de jăratec. Ca să nu se stingă, peste jar trebuiau aruncate, din timp în timp, noi mănunchiuri de paie, din vreascuri uscate și coceni care se transformară repede într-o grămăjoară de jăratec. Ca să nu se stingă, peste jar trebuiau adăugate, destul de des, noi mănunchiuri de paie și surcele culese de pe-afară.

Flăcările erau singura sursă de lumină în acel grajd, și ele aruncau lumini tremurătoare care mișcau umbrele pe cei patru pereți. În jurul focului, cei doi pelerini stăteau cu mâinile întinse spre flamele jucăușe. Fumul se ridica spre tavan și numai o parte din el ieșea cu greu afară pe lângă fâlfâierile mantalei de la ușă. De vreo două ori, Iosif ieșise prin preajma grajdului de unde a revenit cu brațele pline de vreascuri și surcele. Când grajdul s-a mai încălzit puțin, soțul Mariei i-a improvizat acesteia un pat de paie aranjate uniform în ieslea de lemn, apoi și-a ajutat soția, cu multă grijă și delicatețe, să se lungească încetișor pe stiva de paie, învelind-o bine cu mantaua ei albastră de lână. Sub cap, în loc de pernă, i-a așezat o bocceluță cu câteva cârpe. Alte lucruri le țineau într-o lădiță de lemn meșterită de iscusitele lui mâini de teslar. Maria își privea cu dragoste soțul aflat în apropierea ușii.

El se chinuia în continuare să întrețină focul să nu se stingă. Iosif ținea ambele mâini întinse spre jar și se ruga cu ochii închiși. Capul îi căzuse încet spre piept. Bărbatul era îngrijorat de starea soției lui care purta o sarcină în ultima lună, însă nu era chiar atât de convins că Mariei i-a sosit timpul să nască. Sarcina mersese bine pănă acum, fără probleme deosebite iar, pe de altă parte, amândoi știau bine, din întâmplările supranaturale prin care trecuseră, că Pruncul ce se va naște se va chema Iisus și că El va fi Fiul Celui Preaînalt. Nu fuseseră oare preveniți din timp de așa ceva? De aceea, nu se îndoiseră nici o clipă că va urma un eveniment deosebit în viața lor. Simțind că picioarele i-au amorțit de frig în sandalele șubrezite de drum, Iosif se descălță ca să-și încălzească la foc tălpile înghețate. Soția lui simțise un fior în tot trupul, apoi ușoare dureri în pântece. De aceea s-a ridicat încet din patul de paie, îngenunchind lângă iesle ca să se roage. Þinea mâinile încrucișate la piept și începu să se roage cu ochii închiși. Încet, încet, chipul i se estompa în umbră, pe măsură ce flăcările se micșorau. La un moment dat, soțul nu o mai văzu. – Nu dormi, Maria? a întrebat-o el cu blândețe, dar nu a primit nici un răspuns. A repetat întrebarea… – Acum mă rog, dragă Iosif, a răspuns dânsa într-un târziu. Mă rog. – Spune, ai nevoie de ceva? – Nu, Iosif. – Încearcă totuși să dormi puțin. Ai nevoie de odihnă. – Am să încerc, dar vreau să știi că nu sunt obosită să mă rog. – Bine, Maria. Domnul să fie cu tine! – Și cu tine, Iosife. Mulțumesc.

Soția lui s-a cuibărit din nou în patul de paie, în timp ce Iosif a mai adăugat alte vreascuri și coceni pe foc. Flăcările se învigorară din nou, iar bărbatul Mariei s-a apropiat și mai mult de flăcări, cu mâinile întinse spre jar, și începu iarăși să se roage, ocolind focul în genunchi. Se auzeau numai trosnetul vreascurilor și tropăitul măgărușului ce se tot mișca în căutarea firelor de fân. Boul se ridică să caute și el paiele prin lumina semiobscură. Deranjate de forfota animalelor vecine care se porniseră să ronțăie cu poftă paiele, cele două oițe s-au mișcat de la locul lor și au venit până la ieslea Mariei. Mieluțul, fătat probabil cu câteva zile înainte, s-a apropiat și el cu blândețe de iesle, iar Maria i-a pus mâna pe cap și a început să-l mângâie, fiindcă puiul de oaie s-a apropiat cel mai mult de ea. Deasupra animalelor, hiberna o familie de lilieci, agățați pe tavan cu capul în jos.

O rază subțire de lună se strecură pe deasupra mantalei de la ușă, oprindu-se pe fața Mariei. Era fața unei fete de 16 ani, cu trăsături nespus de frumoase. Chipul ei părea atât de liniștit și feciorelnic, iar razele lunii îi lunii îi luminară pentru câteva minute fiecare trăsătură, cu mângâieri de argint. Dânsa deschise ochii de culoarea cerului, privind spre luna plină care o învăluia din ce în ce mai mult în unde de lumină. Fața i se transfigura într-un fel ciudat, supranatural, iar Maria privea spre lună zâmbind. Oare ce vede ea acum? Oare ce aude? Oare ce simte? Este singura care ar putea vorbi despre toate acestea, dar nu o face.

Razele lunii îi cuprind acum toată fața, apoi umerii, apoi îi învăluie tot corpul, mai mult, tot mai mult… Maria închide ochii și geme ușor. Nu vrea să fie auzită de soțul ei. Nu vrea să-l sperie, fiindcă observase cum a adormit cu bărbia sprijinită în piept. Era tare obosit, căci Iosif mersese mai mult pe jos ținând măgărușul de dârlogi și acum intrase într-un somn profund. Dar de ce lumina lunii nu se mai mișcă de pe chipul ei? Chiar, de ce? Căci – iată! – lumina ei tot crește și crește… Nu numai fața, dar și mantaua cea albastră cu care este acoperită sunt cuprinse de acea lumină misterioasă, blândă, care, clipă de clipă, devine din ce în ce tot mai puternică și mai puternică, luminând tot grajdul… Să fie oare numai razele lunii sau o lumină tainică, divină, îi învăluie de la pântece în sus, apoi, treptat, tot trupul?

Obiectele din jurul ei sunt cuprinse toate de aceeași strălucire miraculoasă. Până și mielul de lângă iesle strălucește ca argintul luminat de soare. Totul a devenit frumos în jur. Firele de paie strălucesc acum ca aurul; ele s-au transformat parcă în fire de aur adevărate și uluitor de luminiscente… Iosif a adormit de-a binelea lângă foc în timp ce toată încăpere continuă să se umple de splendoarea acestei lumini supranaturale care iată că devine din ce în ce mai orbitoare… Maria geme ușor în patul ei de paie, încovoindu-se din spinare și mușcându-și buzele. I-au apărut câteva broboane de sudoare pe frunte. Strânge la piept cu putere șomoioage de paie smulse din patul improvizat de Iosif. I se pare că aude în depărtare o muzică frumoasă cu ecouri… Oare aiurează? Se roagă din nou cu și mai multă intensitate. Dar muzica o aude la fel, parcă ceva mai tare și armoniile ei par a fi coruri de copii. Cere prin suspine greu reținute ajutor de la Dumnezeu. Și ajutorul vine. Dumnezeu o ascultă.

Câteva lacrimi i-au apărut în colțul ochilor închiși… Zâmbește și geme în surdină. Este cuprinsă atât de durere cât și de fericire în același timp. Numai ea știe. Se pare că totuși durerea este suportabilă. Dar iată, în clipele următoare, durerile contracțiilor dispar brusc, odată cu ecourile ciudatelor coruri. În schimb, un țipăt de copil se aude din paie. Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: CUM A VENIT PE LUME PRUNCUL IISUS (povestire religioasă)”

Cristian Petru BĂLAN: Disputa dintre doi scriitori

Prietenul meu, prozatorul, mi-a spus deunăzi:

– Nimeni nu mai citește astăzi poezii, fiindcă văd peste tot afișate puzderii de strofe ritmate și toate s-au banalizat, mai ales că unele sunt lungi, plictisitoare, fără să mă impresioneze cu ceva nou care să mă uimească… Haide, treci pe proză! O să ai mai mare succes și știu că te pricepi… Cred că ai observat că doar voi, poeții, vă mai citiți, voi între voi, ceea ce înseamnă un număr de cititori infim, deoarece, vezi? – portocala parfumată a poeziei voastre a cam fost stoarsă până la refuz… Și nu a mai rămas nimic de spus în versuri… Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Edgar Alan Poe, Pușkin, Eminescu, după care au urmat toți simboliștii, dadaiștii, suprarealiștii și semenii lor din toată lumea, toți aceștia, rând pe rând, i-au stors poeziei ultimele picături… La fel și-n poezia română contemporană: Arghezi, Blaga, Stănescu… Ce mai tura-vura! Dulcea portocală a zeiței poeziilor voastre, Euterpe cu toate suratele ei Clio, Thalia, Erato și care vor mai fi fost, iată: a devenit acum o portocală fleșcăită, complet epuizată… Ce să mai scoți din ea, când nimic nu mai e de scos și când pe toți din jurul tău îi vezi citind articole interesante, toate, toate scrise în proză și nu în versuri, pe telefoanele lor mobile ori pe tablete ? Treci, așadar, pe proză, alături de mine, fratele meu. Proza este un sac fără fund…

– Bine, amice, i-am răspuns eu. Tu mi te-ai confensat aici expunându-mi cu mare grabă niște aparențe înșelătoare și mi-ai vorbit doar despre o singură portocală, dar uită-te mai bine în ceața realității și ai să descoperi că arborele de portocale are mai multe specii, iar cel al poeziei noastre crește cu o mulțime de lăstari jur-împrejur și dacă îl cercetezi atent, el arată destul de verde și solid, destul de sănătos, plin de fructe gustoase. Unele sunt gata coapte și sunt chiar minunate, altele verzi, în proces de coacere… Și privește mai apropiat de ele printre ramurile lor, până ai să vezi că acolo, ascunse prin frunzele verzi și uscate, mai există o mulțime de muguri, de boboci fragezi și de flori frumos mirositoare, care-și așteaptă cu răbdare rândul de maturizare… Haide, mai bine, treci și tu pe Poezie și încearcă să sari cu puțintel curaj peste scepticismul tău și mai bine ia de servește o asemenea portocală aromată și proaspătă, cu gust bun, și ca să te convingi, stoarce-o tu primul până la ultima picătură pe care, ca să-ți placă și mai mult, o poți înnobila cu o picătură de miere și cu căteva picături parfumate de cireșe amare…

– Bine, prietene, am înțeles aluzia…

–––––––––––

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn,  Illinois, SUA

10 februarie 2019

 

Cristian Petru BĂLAN: La spovedanie

Într-o duminică, înainte de slujba de vecernie, ca niciodată parcă, soarele îmbrăcase cu multă dărnicie și cu minunate raze de aur ceresc frumoasele turle ale mănăstirii „Sfântul Andrei” de pe vârful colinei înconjurată de o mare pădure de tei. Privită de jos, întreaga mănăstire părea o mică fortăreață care decora cu strălucirea ei toată colina făcând-o să semene cu o mică gură de rai prin imaginea stranie a turlelor ei luminoase.  Cucii și turturelele concertau dulce prin desișurile din jur,  în timp ce rândunelele și porumbeii zigzagau prin aer, rotindu-se spectaculos deasupra chiliilor cufundate în liniște și în umbre tainice, cu ceardacurile lor primitoare unde locuiau cei doisprezece călugări ai acestei frumoase  mănăstiri. Ea era vizitată anual de sute de creștini veniți de pretutindeni, care soseau acolo atât pentru frumusețea arhitectonică a bisericii, cât, mai ales, pentru a primi binecuvântările bătrânului preot călugăr Onufrie, starețul acelei mănăstiri, vestit prin puterile rugăciunilor sale de a vindeca pe cei bolnavi și de a le induce o reală liniște sufletească multor deznădăjduiți ai sorții care îl căutau cu încredere de-a lungul anilor.

Înainte și după terminarea slujbelor, zilnic veneau la el din toată țara destui credincioși să se spovedească, să se împărtășească sau să primească binecuvântări, iar marele avantaj de care se bucurau toți vizitatorii era acela că niciodată bătrânul preot călugăr nu cerea cuiva bani și chiar îi refuza pe aceia care insistau să-i ofere. „Dacă vrei neapărat să ajuți cu bani sfânta mănăstire, spunea bătrânul Onufrie, atunci pune-i la cutia milelor, atât cât te lasă inima, iar dacă nu-i ai, nici eu nu mă supăr și nici bunul Dumnezeu,  fiindcă Preasfântul ne îndestulează pe fiecare gratis, știind cel mai bine nevoile inimilor noastre… Vă spun că eu nu slujesc aici pentru bani, căci îmi ajung ceea ce primesc ca stareț al acestei sfinte mănăstiri și de aceea dau slavă Domnului, că sunt încă sănătos și că nu-mi trebuie nimic altceva decât mântuirea veșnică dăruită de El”. 

Așa rostise sfinția sa într-una din ultimele lui predici și nimeni nu se îndoia că spune un simplu adevăr ce s-ar putea verifica oricând, deoarece toți aflaseră că acest bătrân Onufrie devenise cunoscut atât prin frumusețea lui fizică, de eremit înalt și impunător, ce amintea din marii sfinți din icoane, cu bărbi albe mari și dese, cu chipuri radioase, dar mai cu seamă se făcuse cunoscut prin glasul lui blând, sfătos și cuceritor, prin respectul ce-l afișa față de toată lumea.  Deși părea al tuturor, de fapt, el nu avea pe nimeni altcineva decât pe Dumnezeu și pe cei doisprezece călugări din jurul lui, pe care îi păstorea cu tot devotamentul în parohia mănăstirii, iar aceștia îl ascultau și-l iubeau ca pe un tată. Și tot ca un tată devenea, din prima clipă, îndrăgit de toți ce au avut curiozitatea să-l cunoască, deci de toți vizitatorii care veneau curioși să-l vadă, să-l audă și să-l admire predicând, fiecare dorind să fie binecuvântat de sfinția sa. Dacă înainte putea să dea binecuvântări zilnice, discutând cu toți, în ultimii ani el a decis ca spovedaniile și împărtășaniile să aibă loc numai în zilele de miercuri și vineri. Atunci mulțimi de enoriași  așteptau să le vină rândul să discute personal cu preacinstitul preot călugăr Onufrie.

Înainte de vecernia din seara aceea, călugărul de serviciu înconjura biserica bătând toaca cu precizie și în  ritm crescendo-sacadat. El se oprea din când în când făcând plecăciuni și ținând în mână ciocanul de lemn cu care, sigur de măestria lui,  lovea în scândura lungă de lemn bine uscat. Ciocăniturile alternau când slabe când puternice și scoteau niște plăcute rezonanțe sonore, ce se auzeau repetate de valuri de ecouri…

Curând, după toacă, toată valea bisericii s-a umplut de măreția sunetelor armonioase ale celor trei clopote care păreau că dialoghează între ele cu cerul.  Toate aceste vibrații metalice înălțătoare aveau darul să-ți  destindă sufletul umplându-l de fiorii sfințeniei. Trăiai cu certitudine un sentiment cald și nou, rareori cunoscut înainte, iar asta parcă te pregătea să asiști la miracole tainice ce le descopereai înlăuntrul bisericii parfumată de mirosul de smirnă și tămăie atât de liniștitor… La vecernie, patru călugări de la strană, după ce au citit cu tonalități cantabile din Psaltire, au psalmodiat pe patru voci cu inflexiuni melodice aproape gregoriene, răspunzând slujbei ținute de părintele paroh care, în ciuda vârstei lui înaintate, încă mai avea ceva din vocea aceea frumoasă a fostului solist principal al corului seminarului teologic, de pe vremea studenției.

De data aceasta însă, la serviciul religios nu erau decât vreo treizeci de persoane, majoritatea femei, și vreo câțiva turiști străini care au făcut și câteva fotografii. Toți au părăsit, rând pe rând, biserica, ieșind cu pași liniștiți, ultima fiind o bătrână cu o broboadă neagră pe cap. Deodată, parcă răzgândindu-se, băbuța se opri și nu se mai grăbea să iasă ci, sprijinindu-se într-un baston ținut în mâna stângă, se întoarse încet spre altar. Cu dreapta se închina pios și săruta pe rând toate icoanele, făcând cruci mari și îngenunchind cu mătănii la icoanele împărătești de la ușile mari ale catapeteasmei. Acolo s-a rugat ea cel mai mult. Când a încercat să se ridice, din fața icoanei Mântuitorului, deodată bătrâna s-a dezechilibrat  și a căzut lată pe covorul din fața iconostaselor, exact în momentul în care  părintele Onufrie ieșea pe ușa din dreapta.  Acesta, văzând-o pe biata femeie lungită la pământ, s-a îndreptat grăbit spre ea și, cu mișcări încete, s-a aplecat cu grijă și a ajutat-o pe bătrână să se ridice.

       –  Văleu, măicuță, te-ai lovit rău? o  întrebă călugărul.

       –  Săru’  mâna, părinte. Nu prea rău, fiindcă văz că nu mă doare.

       – Te-a ferit bunul Dumnezeu și Maica Preacurată cărei i te-ai închinat… Dar de unde ești?

       – De departe, părinte Onufrie. Tomnai din Muntenia…

       – Oo, da, da… Așa e. Cam departe. Și cum ai ajuns mata aici? Cine te-a adus?

       – Niște vecini ai mei, cu mașina lor, părinte. Au fost și ei acilea, la vecernie, dar au ieșit adineauri și mă așteaptă afară. Uitați-i la ușă,  că ies în curte… Este o familie care a mai fost la sfinția voastră și, de data asta, i-am rugat să mă ia acum și pe mine cu ei. că tare voiam să mă spovediți.

        – Păi, haide că te ajut să ajungi la dumnealor, fiindcă azi e duminică și eu spovedesc lumea numai miercurea și vinerea..

         – Vai de mine; asta înseamnă că am străbătut atâta drum de geaba? Of, că tare rău îmi pare, dar v-aș ruga frumos să vă îndurați de mine, că la cei 78 de ani ai mei, altă dată nici c-o să mai pot veni. N-ați putea oare acum? Fiindcă cei de afară mă așteaptă și vreau ca la urmă să vă plătesc osteneala… Poate vă îndurați de mine. Ce ziceți?…

         – Dacă-i vorba de plăți, nu prea ai nimerit bine, fiindcă eu niciodată nu am putut să iau niciun ban de la nimeni și va trebui să te refuz. Haide că te conduc până la ușă…

         – Nu, nu, părinte. Lăsați… Și așa nu aveam bani, că sunt tare săracă, dar v-am adus vreo douăzeci de ouă proaspete și o să vi le dea vecinii mei.

         – Liniștește-te, soro; nu-mi trebuie nimic, dar iaca, cu dumneata, pot face acum și o mică excepție, că am mai făcut. Așteaptă-mă un pic, te rog, lângă strană, că mă întorc mintenaș în altar să-mi iau Sfânta carte și epitrahilul – și revin îndată…

Chiar așa a și făcut. Părintele Onufrie, vestitul preot-călugăr, s-a întors îmbrăcat preoțește cu o cruce în mână, și-a pus ochelarii și s-a apropiat de femeia care revenise cam în dreptul icoanei, unde căzuse. îngenunchind din nou. Părintele a venit lângă ea, și-a deschis cartea, i-a pus patrafirul pe cap, i-a citit din carte, binecuvântând-o cu niște cruci deasupra capului peste patrafir, după care și-a început spovedania cu niște întrebări specifice actului de mărturisire ortodox, la care femeia răspunde pe scurt spunând de câteva ori cu „da” și de mai multe ori cu „nu”:

        – Ești botezată ortodox, fiica mea?

        – Da.

        – Mergi deseori la biserică?

        – Da.

        – Iubești legea ortodoxă?

        – Da.

        – Cunoști Biblia?

         – Da… Adică nu o cunosc personal, căci nu am avut niciodată în casă această carte, dar știu din ea ce ne-a spus taica popa la biserică, unde am putut vedea câteva pagini din ea și nu-mi dau seama dacă părintele ne-o fi spus chiar tot ce-i scris acolo…

        –  Nu cred că a putut să vă spună tot, căci nu e treabă simplă pentru orice preot. Dar dumneata postești?

        – Da, totdeauna – miercurea și vinerea?

        – Ai furat?

        – Nu, părinte.

        – Ai ucis?

        – Nu, Doamne ferește !

        –  Ești căsătorită?

        –  Nu, dar am fost; soțul mi-a murit. Sunt văduvă…

        –  Ai preacurvit?

        – Nu, niciodată !

        – Ai blestemat vreodată?

        – Da, părinte, recunosc, da. Am blestemat.

        – Cum așa?

        – Așa cred că a trebuit… De mică și până acum, am blestemat de multe ori, nu numai o dată, ci de zeci de ori.  Am blestemat chiar în fața icoanelor și, uneori, cu crucea în mână ori, cu ură și cu lacrimi în ochi… Dumnezeu să mă ierte… Recunosc.

        – Începi să mă înspăimânți ! Cum să faci asta? Nu se poate!

        – Ba s-a putut și vă mărturisesc că nu-mi pare rău, fiindcă am simțit că Dumnezeu mă înțelege și-mi dă dreptate…  Trebuia să…

        – O, tată!   Șșșt, taci, taci !  Oprește-te!… Ai greșit mult! Ăsta este un mare păcat… Tare mare păcat, că și blestemul este un păcat grav, venind de la duhul cel rău… Iar Dumnezeu află că nu permite așa ceva, mai ales că spui că ai repetat răul acesta cu ură, chiar de mai multe ori. Nu se poate face așa ceva… Dar cam pe câți oameni crezi că ai blestemat cu atâta ură, pe mulți?

         – Nu pe mulți, părinte. Nu pe mulți… Doar pe unul singur, care mi-a nenorocit întreaga viață, chiar dacă asta s-a întâmplat tare de demult, încă de pe vremea când eream tânără. Dar ce zic eu tânără – că asta s-a întâmplat  chiar de pe timpul când eream o biată copiliță nevinovată, o fetiță de vreo 7-8 ani. Și de atunci cineva mi-a făcut un mare rău care mi-a distrus viața, liniștea și sănătatea, și de aceea n-am putut să-l uit și să-l iert niciodată…

         – Mda, răspunse părinte Onufrie gânditor. Îmi pare rău. Aș putea să te înțeleg într-un fel, dar oare ai uitat totuși că în Rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, Mântuitorul ne-a zis: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”? Ai uitat asta?  Toți greșim, fiica mea, și de aceea toți trebuie să devenim iertători și blânzi precum Mântuitorul nostru Iisus Hristos, căci dacă noi nu iertăm niciodată, atunci nici bunul Mântuitor, la dreapta Lui judecată, nu ne va ierta pre noi. El este drept, măicuțo, nu-i așa? Vezi, asta-i problema… Așadar, mare rău ai făcut, fiica mea!  Și ce blesteme vei fi rostit?

        – Cum să vă spui?  Vedeți? Sunt mulți, mulți ani de atunci, precum v-am zis…  Iar eu eream o copiliță care nu mersesem la biserică decât de puține ori și îmi amintesc că, din cauza răului ce am pățit, mai mult am plâns decât am vorbit, iar vorbele acelea ale mele, unele spuse doar în gând, nici nu știam bine dacă ce ziceam eu ereau chiar blesteme adevărate sau doar dorințele mele de răzbunare și de a mi se face dreptate, căci nici nu știam prea multe despre Dumnezeu, așa că Lui îi spusesem cam așa: Doamne, fă-l, Doamne, să sufere cum sufăr eu; și fă-l, Doamne, să plângă cum plâng și eu; și omoară-l, Doamne, iar dacă nu-l omori, atunci ia-l la Tine și bate-l cum m-a bătut și el pe mine sau fă-l bun ca mine, nu rău cum văd că este…. Cam așa știam eu să blestem..

         –  Stai, stai, stai… Oprește-te oleacă, măicuță, căci mă obligi să fac ceva eforturi ca să te înțeleg mai clar și să te cred…  Bine, până aici am priceput și eu că ai o amintire urâtă care te apasă și acum, fiindcă îmi pomenești de un mare rău pe care l-ai pățit din frageda copilărie fără să precizezi la cine te referi… Deci, ca să n-o mai lungim: cine era, de fapt, persoana care zici că te-a bătut și te-a chinuit atâta? Și de ce nu ai reclamat crima asta părinților dumitale? M-ai făcut să devin un pic cam sceptic și destul de confuz căci, la un moment dat, chiar îmi vine să te întreb: oare nu cumva minți sau nu cumva ai avut atunci așa…. niște momente infantile fanteziste care, deși false, te-au convins, după o vreme, că ar fi fost reale? Psihologii spun că se mai întâmplă – și nu chiar atât de rar… De ce nu te-ai plâns de asta cuiva care să te scape? De ce nu ai spus asta, bunăoară, mamei tale, tatălui tău?

          – Nu mint, părinte. Și nu am avut nicio impresie falsă, ci am trăit o copilărie și o viață cu adevărat nefericită. În plus, nici nu aș fi avut cui să mă plâng… Tata murise; nici nu l-am cunoscut vreodată. Cât despre mama… vai de ea!

          – Ei, dacă zici că-i așa, atunci te rog să-mi povestești mai pe îndelete aceste amărăciuni din viața dumitale, căci poate ne-ar fi de folos să știm necazurile prin care ai trecut. Uite, mai amân puțin ce aveam de făcut în seara asta și te ascult cu răbdare…

          – Bine, prea cuvioase părinte. Vă mulțumesc și am să vă spun, mai pe scurt, unele mărunțișuri din viața amărâtă prin care am trecut, chiar dacă nu vă sunt toate spusele mele de folos sau interesante.

Stând în genunchi, sub patrafir, într-o poziție mai odihnitoare, cu palmele lipite de covor, băbuța îl lăsă pe cuviosul Onufrie să-i asculte viața. La început, se opri din când în când și tușea uneori să-și dreagă glasul. Se temea că preotul nu o aude bine sau că dânsul nu este prea interesat de ce înșiră ea acolo. De aceea, vorbi un pic mai tare. Într-adevăr, dacă din primele cuvinte ale pacientei lui, confesorul  avusese impresia că ascultă un șir de întâmplări oarecum banale, cu cât bătrâna adăuga mai multe detalii biografice. cu atât relatările ei i se păreau mai interesante și de aceea o asculta din ce în ce mai atent…

Iată ce aflase părinte duhovnic din gura celei care i se spovedea! După ce îi murise tatăl, pe care nici nu-l cunoscuse vreodată, mama fetiței, o femeie frumușică, s-a recăsătorit cu un bărbat morocănos și foarte pretențios, care nu prea o iubea deloc pe fetița soției lui și de aceea respectivul nu știa ce să mai facă spre a scăpa cât mai curând de ea. Mai mult decât atât: el i-a spus soției sale că dacă nu dă mai repede fata cuiva să o înfieze, atunci va divorța. Totuși, nimeni nu s-a grăbit să o ia de suflet pe fiica lui adoptivă și întreba în dreapta și-n stânga să găsească vreun binefăcător. Într-o zi a găsit o soluție și  a venit vesel acasă spunând că a vorbit cu o familie foarte bogată unde lucrase el înainte ca slugă prin curtea lor, o treabă bine plătită, iar acum familia aceea chiar avea nevoie de o fetiță serioasă care să le spele vasele și rufele și să le deretice prin casă iar uneori prin curte. Zis și făcut. Ca atare, a luat fetița ducând-o la acești oameni înstăriți și destul de cumsecade care, primitori din fire fiind, cum au văzut-o cât de frumoasă, de curată și harnică este, au angajat-o imediat, i-au pus la dispoziție o cameră specială și un program de lucru nu prea încărcat. Acolo copila mânca bine (ea învățase să și gătească), fusese îmbrăcată frumos și o înscrisese și la o școală din apropiere, unde se remarcase printre cei mai buni elevi.  Dar, îndată ce se întorcea de la  școală, trebuia să se apuce imediat de lucru. Cum-necum, mica servitoare devenise fericită, făcând față cu bine tuturor solicitărilor, iar stăpânii ei o apreciau din ce în ce mai mult, în special stăpâna casei care era o mare doamnă, blândă și de o frumusețe rară. Dânsa avea mare încredere în noua angajată constatând și cât de cinstită este. De aceea chiar începuse să o iubească cu adevărat și singura mare răsplată ce i-a oferit-o a fost gestul că uneori o lua cu dânsa la biserică unde totuși nu se duceau decât din când în cînd, fiindcă familia aceea nu era prea bisericoasă.

Amândoi soții erau funcționari bine plătiți, deoarece doamna lucra la o bancă, iar soțul ei era notar la primăria locală. Cei doi aveau și un băiat de vreo 16-17 ani, elev de liceu într-un oraș vecin, unde stătea la internatul școlii. Într-una din vacanțele de vară, când proprietarii erau la serviciu, băiatul, rămas singur cu fetița acasă, imediat după ce părinții au plecat la slujba lor, el a intrat în camera servitoarei, a tăbărât pe ea și a violat-o cu sălbăticie.  Fetița l-a respins, s-a opus cu îndârjire, dar el a bătut-o și neputându-se apăra, a profitat de ea, amenințând-o că dacă îl pârăște părinților, o va omorî. Asta s-a întâmplat zile de-a rândul , în toate vacanțele, iar părinții tânărului nu știau și nici măcar nu bănuiau nimic. Așa au trecut câțiva ani, încasând deseori bătăi la orice încercare, până când, într-o bună zi, fata și-a luat inima-n dinți și l-a pârât pe agresor mamei lui care, cu tristețe, i-a înțeles necazurile slujitoarei sale. Când dânsa împlinise paisprezece ani, stăpâna casei i-a adus fetei pe un flăcău chipeș de la țară, acesta fiind fiul unor rude mai îndepărtate care căutau o fată bună; și s-a căsătorit cu ea. Numai că nici acesta nu s-a dovedit un om de omenie, căci îi plăcea să stea mai mult prin cârciumi. De la el, prima mare bătaie a căpătat-o imediat după nuntă, când a descoperit că mireasa nu fusese fecioară, apoi bătăile s-au repetat luni în șir, până ce jandarmii i-au adus vestea că soțul ei a fost ucis la o cârciumă într-o altercație cu alți bețivi cuțitari. Cu soțul alcoolic a avut o fetiță care a murit la câteva zile după naștere, căci se născuse cu niște malformații congenitale grave. Atunci ea a decis să rămână toată viața singură și așa au trecut peste ea valuri de ani, trăind din munca de simplă spălătoreasă.

Totdeauna această victimă nevinovată a considerat că ființa care i-a distrus viitorul a fost acel băiat răutăcios care a violat-o și a ținut-o deseori în bătăi, terorizând-o ca să-și satisfacă poftele cu ea.  Numai de la el a pornit tot răul și tot ghinionul întregii sale vieți.  De aceea, doar pe el l-a blestemat tot timpul. Ceilalți indivizi răi nu meritau atenție. Dar nici acea familie nobilă la care a slujit înainte nu a rămas prea multă vreme ferită de necazuri, deoarece mama băiatului agresiv a devenit și ea văduvă, căci soțul dânsei a dispărut într-un subit atac de inimă, iar soția lui, femeie frumoasă fiind, a fost mai târziu cerută în căsătorie de un foarte cumsecade și înțelept preot văduv care nu avea copii.

La spovedania ei, bătrâna i-a relatat preotului duhovnic toate aceste amănunte, cu simplitate, fiindcă alte detalii nici nu prea mai știa, iar părintele Onufrie, în cele din urmă, o asculta cu atenție, chiar parcă cu o prea exagerată atenție… După ani și ani de zile, fosta servitoare nu mai aflase deloc ce altceva se mai întâmplase cu acel tânăr – și nici nu ar fi avut cum și de unde să afle, deoarece și ea și familia preotului își schimbaseră de câteva ori domiciliile prin țară. De pildă,  bătrâna nu avea de unde să știe că preotul recăsătorit cu mama băiatului s-a preocupat în modul cel mai serios de fiul adoptiv rămas orfan, descoperind că el era totuși extrem de inteligent, că era pasionat de filosofie și deosebit de ambițios să devină cineva în viață.  De aceea, prin metode educative deosebit de iscusite și prin exemplul lui personal,  preotul l-a orientat cu succes pe tânărul adoptat de dânsul pe o cale creștină solidă și luminoasă, reușind să-l schimbe radical, mai ales după ce a observat că băiatul se maturiza repede și avansa spiritualicește cu vizibil succes de la o zi la alta.

       – Marioara? A întrebat-o deodată bătrânul preot călugăr Onufrie pe bătrăna ce-și depănase șirul amintirilor  ce-l lăsase cu ochii în lacrimi.

       – Da, cuvioase părinte.  Știu că aveți puterea să cunoașteți dinainte numele oamenilor și tot ce este în sufletul lor.

       – Marioara Dorogan?

       –  Eu sunt, sfinția ta. Chiar eu…

        Părintele a închis cartea cu mâinile tremurânde, și-a scos ochelarii să-i șteargă de lacrimi, a făcut trei cruci peste anteriul de pe capul femeii și cu voce stinsă a rostit după tipicul ortodox:

       – Te binecuvântez în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh ! Iertate îți sunt păcatele, sora mea minunată. Amin!  Haide, ridică-te… Și a ajutat-o să se ridice privind-o în ochi, după care a continuat: Îți  amintesc ce-mi spuseseși mai înainte, când mi-ai zis că în blestemele tale contra tânărului acela rău îi ceruseși lui Dumnezeu așa: „Bate-l, Doamne, cum m-a bătut și el pe mine și schimbă-l,   Doamne, și fă-l bun ca mine…” Cam așa spuneai că prin vorbe din astea te-ai răzbunat pe el… Dar află că Dumnezeu te-a auzit și a lucrat cum numai El știe să lucreze în viața și la inimile oamenilor. Privesc acum în urma mea și mă minunez, căci nici eu, nici tu nu mai suntem ce am fost. De aceea, dacă Dumnezeu te-a iertat pe tine, Îl rog acuma în fața ta să mă… Să mă  ierte și pe mine, căci… trebuie să-ți spun… Căci, de fapt, eu sunt acela care… Și te rog să mă ierți și tu, fiindcă eu am fost acela care…

La aceste cuvinte bătrânul s-a oprit și a izbucnit în hohote de plâns…

         – Mircea?…  Mircea Ionescu? – a întrebat deodată bătrăna, făcând ochii mari și acoperindu-și gura cu ambele palme. Chiat tu? O, Doamne !  Nu se poate!  Nu-mi vine să crez… O, Doamne Dumnezeule!  Ce minune! Și ce schimbare! Ce schimbare minunată!  Cum s-a putut asta?!…

        – Iartă-mă, micuță Marioara!  Eu sunt… Eu am fost tânărul acela ticălos și nemernic care mi-am bătut mult timp joc de tine și te-am chinuit… Cât te-am batjocorit !  Dar eu am fost… Eu am fost ticălosul și nemernicul fără minte și fără bunăcuviință… Toată viața să știi însă că m-a mustrat cugetul de răul ce ți l-am făcut… N-am avut deloc liniște… Nu am avut. I-am cerut Părintelui Ceresc iertare, dar totdeauna mi-am regretat marele păcat față de tine și totdeauna ți-am cerut în rugăciunile mele și în gând iertare, deși nu știam dacă mai existai sau nu. Aș fi dat orice să știu dacă mai trăiești. Și aș mai putea chiar să-ți spun că în dorința de a-mi repara acel păcat, acea crimă, din ce în ce mai mult simțeam  îndemnul să mă retrag în pustnicie și să o repar printr-o viață de monah… Și iată am făcut-o, iar Creatorul m-a ajutat, în sfârșit,  acum să te descopăr și pe tine să-ți cer în mod nemijlocit iertare. Venirea ta aici eu zic nu a fost întâmplătoare. Ea a fost o minune, un răspuns la rugăciunile mele.  De aceea, te rog acum din tot cugetul să mă ierți, să mă ierți! Și să mai știi că fără acel preot minunat care mi-a arătat calea spre lumină, nu cred că aș fi devenit ceea ce sunt. Și preotului aceluia,  trecut demult la Domnul  trebuie să-i mulțumesc, dar lui nu am de ce să-i cer iertare. Acum iată că am nevoie în primul rând de iertarea ta. De ea am nevoie și din nou te rog să mă ierți, micuță Marioara!

        – Te iert, părinte Onufrie… Sigur că te iert, Mircea. Fiindcă eu zic că… Fiindcă eu văd că ești… Că ești acum un alt om, o ființă omenească mare, superioară mie. Și sunt convinsă că ești altul, cu adevărat. Că ești un om sfințit, un om al lui Dumnezeu!

         – Da, Marioara. Mircea nu mai există. Sunt un alt om, pentru că Dumnezeu m-a renăscut și m-a transformat, măicuță Marioara. Pe toți El îi poate transforma dacă ei ar vrea…

         – Doamne, ce minune mare! Ce minune!  Ce om mare ai ajuns! Să-i mulțumim cerului, rosti bătrâna făcându-și cruce – și-l îmbrățișă pe bătrânul preot călugăr. Amândoi aveau lacrimi în ochi. Iartă-ne, Doamne, pe amândoi, mai zise bătrâna, ținându-l de braț.

        – Măicuță Marioara, soră Marioara. Aș mai avea o mică rugăminte. Așteaptă-mă puțin să duc Psaltirea în altar și să-ți aduc de acolo ceva…  Preotul a intrat și s-a întors cu o cutie măricică în brațe pe care i-o înmână bătrânei spunându-i:  Ține cutia asta de la mine și de la sfânta mănăstire, căci eu nu mai am nevoie de ea. Mie nu îmi mai trebuie, și am să te rog să nu o deschizi deloc până ajungi acasă și să nu lași pe nimeni să o deschidă. Îmi promiți?

        – Da, promit. Nu o deschid decât acasă. Și îți mulțumesc, părinte Mir… părinte Onufrie…

De fapt, preotul Onufrie îi oferise vechii lui cunoștințe cutia în care păstra acolo o mare sumă de bani, bani mulți cu care bătrâna și-ar fi putut cumpăra o casă mare, o casă splendidă. O luă fără să bănuiască ce este în ea, iar preotul o îmbrățișă cu brațele lui largi. Chiar atunci cei  trei tovarăși de drum ai bătrânei au intrat în biserică și văzându-i pe cei doi îmbrățișați, s-au apropiat de ei și cu multă nedumerire au îngenunchiat pentru câteva clipe la picioarele lor, apoi s-au ridicat cu fețe zîmbitoare în timp ce unul din ei și-a dat cu părerea:

       – N-am știut că sunteți rude. Coana Marioara nu ne-a spus asta. A vrut să ne facă o surpriză.

       – Suntem frați ! i-a răspuns bătrâna cu voce înlăcrimată. Da, el este fratele meu!…

–––––––––––

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn,  Illinois, SUA

31 ianuarie 2019

 

 

Cristian Petru BĂLAN: In memoriam – Academician Constantin Corduneanu

AZI 28 DEC. 2018, ZIARELE DIN ȚARĂ ANUNȚĂ CĂ A MURIT ACAD. PROF. DR. CONSTANTIN CORDUNEANU, ULTIMUL MARE MATEMATICIAN ROMÂN, CU CARE AM COLABORAT CÂȚIVA ANI

Cu marele matematician eu vorbeam deseori la telefon, deoarece mă suna de fiecare dată când îmi dădea direcțiuni ce să inserez în revista „Jurnalul Academiei Româno-Americane de Științe și Arte” unde dumnealui mă numise redactor-șef, marele savant academician fiind Președintele acestei Academii. Uneori îmi povestea minute întregi amintiri interesante. Ultimele convorbiri le-am avut anul acesta în luna august. L-am întrebat cum se simte și mi-a spus că este relativ OK, dar că se simte foarte singur după decesul soției.

Regret dispariția ultimului nostru mare matematician. Dumnezeu să-l primească în Împărăția Sa!

Academicianul Constantin Corduneanu, ilustru matematician român cu o bogată cariera internaţională, a murit la vârsta de 90 de ani, joi, în localitatea Arlington din statul american Texas, potrivit Academiei Române. Născut pe 26 iulie 1928, la Iaşi, Constantin Corduneanu a urmat Liceul Militar din Iaşi şi Colegiul Naţional Militar „N. Filipescu” din Predeal (Mănăstirea Dealu) (1940 -1947). În anul 1951 absolvă cursurile Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, secţia matematică, iar doi ani mai târziu se înscrie la doctorat la aceeaşi universitate. În 1956 obţine titlul de doctor în matematica cu teza „Probleme globale pentru ecuaţii diferenţiale de ordinul I şi II”, având conducător ştiinţific pe prof. Ilie Popa şi referenţi pe Miron Nicolescu, Gr. C. Moisil şi A. Haimovici.

La Universitatea din Iaşi a parcurs toate treptele ierarhiei universitare, de la preparator la profesor (1949-1977), ocupând prin concurs posturile de lector, conferenţiar şi profesor. Concomitent, a cumulat funcţii de asistent sau conferenţiar la Institutul Politehnic „Gh. Asachi” din Iaşi şi la Institutul Pedagogic din Suceava. Decan al Facultăţii de Matematică din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1968-1972), prorector (1972-1973 şi 1974-1977) şi şef al Catedrei de matematică şi fizică (1964-1966) şi rector (1966-1968) la Institutul Pedagogic din Suceava.

După repetate stagii ca profesor invitat în Statele Unite ale Americii, la Universitatea Statului Rhode Island (1967-1968, 1973-1974 şi 1978) şi la Universitatea Statului Tennessee (1978-1979), în anul 1978 se stabileşte peste ocean, unde activează ca profesor titular la Universitatea Statului Texas din Arlington. Din această poziţie s-a pensionat în 1996, devenind profesor emerit.

Profesorul Constantin Corduneanu a contribuit la pregătirea matematică a aproape 4.000 de studenţi în România şi peste 3.000 de studenţi în Statele Unite ale Americii. Peste 20 de doctoranzi şi tineri cercetători şi-au trecut doctoratul sub îndrumarea sa. După 1990, a fost prezent deopotrivă în SUA şi în România, unde a activat la Institutul de Matematică „Octav Mayer” din cadrul filialei Iaşi a Academiei Române.

Din 1979 a activat în Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe, unde a deţinut funcţia de membru al comitetului de conducere (1982-1995) şi apoi pe cea de preşedinte (1995-1998). După încheierea mandatului, a fost ales profesor emerit.

Cariera sa universitara este întregită de activitatea publicistică. A publicat, în România şi în străinătate, aproximativ 200 de cărţi şi articole ştiinţifice în care a abordat variate domenii de cercetare: teoria globală a sistemelor diferenţiale, teoria admisibilităţii şi aplicaţii la sisteme diferenţiale, integrale sau cu operatori Volterra generali (cauzali), teoria stabilităţii sistemelor, cu precădere prin metoda comparaţiei, teoria mişcărilor oscilante si a undelor, în special cazul aproape periodic.

Este autor al unor importante monografii şi manuale, în care sunt expuse unele rezultate din cercetările sale: „Funcţii aproape-periodice” (1961; traducerea engleză la John Wiley, New York, 1968; Chelsea, 1989) – prima carte a unui profesor al Universităţii din Iaşi tradusă în SUA; „Principles of Differential and Integral Equations” (Allynand Bacon, Boston, 1971; Chelsea, New York, 1977 şi 1988; în limba română, doua ediţii la Universitatea din Iaşi, 1973, 1977), lucrare ce reuneşte lecţiile ţinute în anii ’60 la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi şi utilizată la importante universităţi din Statele Unite ale Americii: University of California, Cornell University, Johns Hopkins University (Baltimore), precum şi la Universitatea din Tel Aviv şi în alte universităţi de prestigiu din diferite ţări ale lumii; „Integral Equations and Stability of Feedback Systems” (New York, 1973); „Integral Equations and Applications” (Cambridge University Press, 1991; retipărita în 2008); „Funcţional Equations with Causal Operators” (Taylor and Francis, London, 2002); „Almost periodic oscillations and waves” (Boston, New York, 2009).

A fost membru în colegiile de redacţie ale publicaţiilor Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi. Seria Matematica; Revue Roumaine de Mathematiques Pures et Appliquees; Journal of Integral Equations and Applications; Differential and Integral Equations; Nonlinear Analysis-TMA. În ultimii ani a fost asociat la nouă reviste matematice din ţară şi din străinătate China, Coreea de Sud, Israel, SUA, Ucraina.

Profesorul Constantin Corduneanu a fost membru al mai multor societăţi ştiinţifice din diverse tari, Doctor Honoris Causa al universităţilor din Constantă, Braşov, Iaşi, Suceava şi al Universităţii „Ural” din Ekaterinburg (Federaţia Rusă). A fost distins cu Premiul Ministerului Educaţiei (1963), Premiul „Gh. Lazăr” al Academiei Române (1965), cu titlul Distinguished Research Award de către Universitatea de Stat din Texas (1991), cu Medalia de Merit a Societăţii Matematice din Cehia (2001). Academia Română l-a ales membru corespondent în anul 1974, calitate care i-a fost retrasă ca urmare a plecării din ţară în anul 1978. A fost repus în drepturi în 1990, iar, în anul 2015, a fost ales membru titular.

Academia Romana aduce un respectuos omagiu personalităţii academicianului Constantin Corduneanu. Vestea stingerii sale din viaţa a fost primită cu profundă durere de membrii Academiei Române, de comunitatea ştiinţifică românească şi de către discipolii pe care i-a îndrumat”, potrivit aceluiaşi comunicat.

––––––––––-

Cristian Petru BĂLAN

Membru al Academiei Româno-Americane

Glen Ellyn, Illinois, SUA

28 decembrie 2018

Cristian Petru BĂLAN: Strălucirile aurifere ale unui rest de arginți

Cronica literară a cărții de versuri „Restul la 30 de arginți” a poetului Gheorghe A Stroia:

În contextul literaturii universale cu tematică spirituală nu se poate spune că literatura română ar prevala cu o pondere numerică deosebită, dar constatăm că, în ultimii ani, s-au înmulțit îndeosebi numărul cărților de versuri creștine precum și al poeților care abordează asemenea subiecte. Creatori talentați care înainte se lansaseră îndeosebi cu poezii patriotice, sociale sau erotice, descoperim că, mai recent, au început să abordeze tot mai des și cu destul succes poezii inspirate din Biblie, îndeosebi din Noul Testament.

Tânărul scriitor, poet, critic literar și editor Gheorghe A. Stroia, membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe, este unul dintre ei, dovedindu-se pe cât de prolific, pe atât de apreciat. Ultimul său volum „Restul la 30 de arginți”, editat la editura Armonii culturale, se încadrează perfect acestei tematici nobile, fără a detalia diferitele subiecte biblice, cum ne-am fi așteptat, ci mai degrabă ne înfățișează efectul spiritual al evenimentelor și descrierilor noutestamentale, ecoul lor asupra spiritului uman care, în contact cu ele, se înnobilează și se se umple de liniște și pace: E-atâta pace-n flori și în văzduh, Milenii de războaie au tot pierit, S-a dus cu ele-al lumii vechi tumult Și-mpărății preaveșnice-au murit. Rămas-a doar petala cea de floare, Pe care Domnul însuși a pus scut, Vor mai pieri în fum multe regate, Dar va rămâne mărturie crinul mut. Va rămânea prin secoli doar aleea Pe care-Atoatețiitorul a sădit, Din slava lui, sămânța minunată, Din care florile timide-au răsărit.

Autorul ne dă de înțeles că totdeauna contactul cu lumea spirituală este curativ și salvator. Citind cele 30 de poezii din acest volum, rămânem surprinși de materialul poetic bogat în simboluri catifelate și plăcute pentru euforia lor bine stilizată. Ne surprinde combinația de reverii libere și viziuni cu fericite scene folosite în amplificarea unui lirism extatic cu o cuceritoare notă aparent mistică: Stau singur în ploaie și strig, sunt singur, mi-e bine, mi-e frig? Din ceruri tot picură norii și plouă, mă simt încărcat de lumină, de rouă. Petalele-mi sunt încărcate de vise, sunt marea cea mare, eroul Ulise, sunt zbuciumul alb din inima mea, sunt gând pătimaș cununat cu o stea. Concentrările ideilor din text, multe având conotații familiale, sunt echilibrate, realiste și profunde, cu un anumit farmec exotic care câștigă în dramatism, subliniate metaforic încă din motoul aforistic al cărții, un aforism scris de autor: „Toamna iubirii, a vieții, a nostalgiei, a romanței, a visului – încape într-o singură inimă cu chip de crizantemă”.

În această inimă încăpătoare vedem că mai încape, de asemenea, și iertarea, venită din sferele cerești ca un dar oferit totdeauna, cu condiția ca ea să fie acordată mai întâi eului propriu, pornind dinlăuntrul nostru înspre semenii de afară: „Ia-ți restul la 30 de arginți și du-te, fiule, Iertarea ți-o dau în dar, Iartă-te și tu, fiule! Iartă-te!…” Aceste idei par o interesantă introducere în poezia de cunoaștere prin simboluri concentrate, bazate pe viziuni fulgurante, bazate pe rostiri sentențioase: „Cu degetele înmuiate în culorile zorilor, aștern peste câmpuri cântatul de trei ori al cocoșului; amare lacrimi varsă Soarele… „-Trădare!” strigă vântul, alunecând peste prima piatră aruncată. În zare, sub copacul umbros, atârnă în ștreang o păpușă de paie; nici umbrele nu se mai tem de ea, nici iarba nu mai tremură sub greutatea grăunțelor de rouă.” Lirismul este mai mult decât didactic, exprimat prin poezii cu aspect de parabolă și cu teme morale și sociale magistral evocate prin imagini culese parcă din peisajele picturale celebre: „E dimineață-aici, la margine de lume, cocoșul a strigat iar de trei ori, s-au destupat pe neștiute căile luminii, luna n-a mai plecat spre-nsângerații zori. Copacul trist stă într-o creangă ruptă, pus la pământ e chiar de propriu-i rod, s-a tot întins pe crucea pătimirii plângând cu sânge pe al Său norod. Dealul întreg suspină în tăcere, cetatea forfotește-a nerăbdare, e lună plină și soare la amiază, iar cerul mână velele pe mare. Stau piramidic în vis de verde viu ascult cum inima Îi bate încă și știu că-ncep încet să plâng, în sufletul amar îmi crește-o stâncă. Tu, Doamne, zori ai dimineții mele, și somnul lin al nopților sub geană, Tu ești copacul lângă care-adorm, Tu ești doar vindecarea melei rană! Tu, Doamne, strop de liniște adâncă, Muzeul viu al simțămintelor ferice, Tu ești și mugurul, și floarea, rodul, Tu ești menit prin tine să ridice.” Capacitatea de a rămâne laconic în descrieri frumos ritmate creează lirismul predominant, nu atât în cuvinte directe, ci în subînțelesul lor plin de purități transparente în care durerea plină de noblețe este predominantă: „Mă dor rănile L O R – resturi de piele albă, aromă de liliac, urme de scoici, așchii de lemn captive în urne de lut – ce mă chinuie încă. Mă dor rănile brazilor retezați, încă de prunci, ca să primească Steaua, să adune sub ramuri cadouri pregătite în pripă, ca să smulgă perfid zâmbete nevinovate mimând fericirea. Mă dor rănile munților desfrunziți, ce-și plâng cu lacrimi verzi ecourile uitatelor cetini. Mă dor rănile cioplite de indiferență în uitarea nemiloasă, de lipsa glasurilor din satele părăsite, în care părinții nimănui au murit cu dorul sub geană. Mă dor rănile veacului acesta în care eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele, ne vom alătura țărânei din care ne-am născut, pentru ca pasul trecătorului să ne adâncească apăsarea. Mă dor rănile copilăriei, deschise în clipele de incertitudine petrecute cu spaimă în fața ferestrelor, ce se doreau deschise. Mă dor rănile, toate mă dor, nu mă plâng, nu mă vaiet, nu urlu la lună, nu murdăresc nisipul cu lacrimi, aștept, doar aștept. – Pe Tine te aștept, Doamne, în încremenirea Timpului, ca rănile să mi le faci… DE PIATRĂ!” Ideile frumoase parcă vin spontan, nechemate, sărind ca niște scântei policrome de pe axul inimii, ceea ce obligă spiritualismul să creeze stereotipii luminoase în mijlocul cărora Poetul cu multiple fețe demiurgice apare ca un far viu și predominant, stăpân peste timpuri: „Poetul-Stăpân se-ntâlnește cu Harul, La margini de lume, în pustie, în deșert, În ’nalte păduri, în mare, în ceruri, În adânci adevăruri, în hăul incert, Se-mbracă-n mătăsuri de sunete, vorbe, Cuvintele toate-l înfașă-n argint, Tăcutele-i glasuri îmbie la slavă: – Tu, Faur al slovelor de hiacint! Poetul-Vis vrea alint și culoare, S-arate că-n trupul său firav, de vânt, Zac nebănuite comori făr’ de preț, Mai tari ca lutul desprins din cuvânt, Versul său lin îl îmbracă în verde, Peste doruri și vise îl face-mpărat, Tăcutele-i clipe îmbie la slavă: – Tu, Ploaie de aur ce Timpul n-o pierde!” Sfințenia, viața, lumina, în unele versuri, par scrise cu o muzicalitate liturgică, fiind parcă un fragment dintr-o odă panteistă, cu imagini serafice unde umbra luminoasă a Mântuitorului este evocată dominând blând pretutindeni, o umbră caldă și plină de sublim, cu străluciri auguste: „Tu, Doamne, zori ai dimineții mele, și somnul lin al nopților sub geană, Tu ești copacul lângă care-adorm, Tu ești doar vindecarea melei rană! Tu, Doamne, strop de liniște adâncă, Muzeul viu al simțămintelor ferice, Tu ești și mugurul, și floarea, rodul, Tu ești menit prin tine să ridice. Tu, Doamne, gând al candelei curat, precum tot untdelemnul de fecioare, Tu ești Lumina, Calea, Viața, Tu ești Puterea ce în veci nu moare. Tu, Doamne, Făcătorule a Toate, plin de Luceferi și de stelele cuminți, Tu dăruiește-mi dalba mea fărâmă, din raiul Tău cu heruvimi și sfinți!”

După ce face mai multe incursiuni în regatul amintirilor din copilărie, prin pădurile de ieri, ce amintesc de evocările lui Eminescu prin luncile Ipoteștiului, unde, ca și acolo, „Dealul întreg suspină în tăcere, cetatea forfotește-a nerăbdare, e lună plină și soare la amiază, iar cerul mână velele pe mare”, după aceste broderii versificate, poetul coboară nostalgic în mediul ambiant familial unde cei mai binecuvântați de Creator trebuie să fie în primul rând cei din preajma lui, ființe minunate care sunt acum sau ființele foarte dragi care au plecat la Domnul „să-și caute Nemurirea” , fiind plânși până și de pietre – și de aici avem surpriza să descoperim cât de frumos pot fi prezentate asemenea simțăminte filiale, punând accentul pe amintirile trecutului, apoi pe realitățile prezente, iar, în final, pe speranțele optimiste de mâine…

Nu întâmplător am amintit de Eminescu, deoarece, cunoscându-i cât de cât, mai îndeaproape, viața poetului Gheorghe A. Stroia, fără să vreau, am descoperit că George, cum îi spun prietenii, este cel de al șaptelea copil al unei frumoase familii de moldoveni unde există zece copii (singurul poet din întregul șir de frați și surori), adică întâlnim aceeași coincidență, deoarece și Luceafărul nostru era tot cel de al șaptelea copil dintr-o familie unde erau tot zece copii. Ca și Mihăiță, care avea cele mai frumoase cuvinte despre părinții, frații, surorile și iubita lui, poetul George Stroia, caută – și găsește – cele mai nobile imagi pentru a-și descrie părinții, familai și iubita lui soție. Dar, mai înainte de a-și evoca păriții, autorul găsește de cuviință să-l proslăvească pe Dumnezeu: „Tu, Doamne, zori ai dimineții mele, și somnul lin al nopților sub geană, Tu ești copacul lângă care-adorm, Tu ești doar vindecarea melei rană! Tu, Doamne, strop de liniște adâncă, Muzeul viu al simțămintelor ferice, Tu ești și mugurul, și floarea, rodul, Tu ești menit prin tine să ridice. Tu, Doamne, gând al candelei curat, precum tot untdelemnul de fecioare, Tu ești Lumina, Calea, Viața, Tu ești Puterea ce în veci nu moare. Tu, Doamne, Făcătorule a Toate, plin de Luceferi și de stelele cuminți, Tu dăruiește-mi dalba mea fărâmă, din raiul Tău cu heruvimi și sfinți!” Despre dulcea lui mamă, Gheorghe A. Stroia topește în lacrimi cuvinte de dor înduioșătoare care trebuie să rămână și ele nepieritoare în negura de vremi: „Mi-e dor de tine, Mama mea blajină, cu lacrimi dulci la chipul tău mă-nchin, mi-e viața bucurie, mi-e deplină, dar îngeri de departe nu mai vin. Mi-e dor de tine, Mama mea frumoasă, cu bucurie-n glas te strig, te chem, mi-e viața-ntreagă motiv de fericire, de nevenirea ta eu tot mă tem.” (MI-E VIAȚA – Mamei mele Aurica, la 14 ani de la nașterea sa întru Veșnicie).

Dacă puțini poeți au închinat versuri tatălui lor, autorul acestei cărți se simte la fel de dator să-i dedice părintelui său minunate cuvinte de dor și recunoștință: „Au trecut clipele, smulse din a veșniciei clepsidră, clipe de dor, de strigare. Ceva de dincolo de stele îmbracă dorurile în dureri, ce se aprind tot mai intens în fiecare noapte. Mi-e dor de tine, Mi-e dor de tine, Mi-e dor de tine, cu fiecare vis, cu fiecare respirație, din zori și până-n seară. Au trecut anii în vârtej, clipele s-au rostogolit cu furie, mărind distanța dintre inimi, rupând amintirile, transformându-le în cețuri albe. Te iubesc mai mult decât am știut vreodată, Eroul copilăriei mele, Ecoul inimii mele, Bucuria zilelor liniștite, Sclipirea venită din trecut. Sunt douăzeci și doi de ani, de când ai plecat, în liniște, așa cum ai trăit, fără să ceri nimic, fără să implori pe nimeni, ai plecat, pur și simplu. Te iubesc mai mult cu fiecare veșnicie care ne desparte, cu fiecare speranță care ne apropie” (MI-E DOR – Tatălui meu, Andrei, la 22 ani de la plecarea în veșnicie) Același ton elegiac îl găsim și în versurile în care evocă cu drag și respect pe Mama soacră, Mariana „grăbită să se transforme-n constelație” sau… „beneficiarelor Centrului Comunitar pentru Persoane de Vârsta a 3-a” – dar, fără îndoială, cele mai frumoase din toate rămân versurile închinate soției sale Maricica, despre care spune cu multă delicatețe: „Curg anii, fără milă, cum Perseidele în spectacolul nopții. Fiecare secundă apasă tot mai greu peste vertebrele răsăritului, peste primăverile ori verile sângerând a viață. Prin păr, furnicile clipelor zidesc mușunoaie la rădăcinile albelor fire. Brațele strigă apusul pe nume, pe sub cornul lunii zboară fantomele gândurilor, preschimbate în aripi. Liliacul de lângă fereastră miroase mai crud ca niciodată, parfumul său violaceu se scurge în capilarele orizontului, amestecând esențele. Doar tu, iubita mea, iubită, ești neschimbată!… Peste tine anii n-au trecut deloc, cristalinul meu păstrează pe diapozitiv imaginea ta – Afrodita, ieșind din mare. Soarele îți sărută părul negru, peste care, cu mâini nevăzute, așterne flori în nuanțele văzduhului. Doar tu, iubita mea, iubită, ești neschimbată!… Prin tine, curge sângele meu, bătăile inimii tale sunt tot mai tinere, sufletul tău mai luminos, gândul tău mai curat. Doar tu, iubita mea, ești spectacolul nopții jucat de Perseidele anilor, ce cad… fără milă!” (SPECTACOLUL NOPȚII – iubitei mele soții) Sau: „De nu te-ai fi născut, te-aș fi zămislit lacrimă în colț de geană, te-aș fi șlefuit din pietrele de râu, zâmbinde spre soare. Te-aș fi căutat printre firele de nisip, ce poartă în ele veacurile măcinate de istorie. Te-aș fi găsit în coloanele baldachinului lui Nefertiti, ori în florile grădinilor suspendate ale Semiramidei. Te-aș fi căutat între Scylla și Caribda, în focurile miticei lupte, pe firul Ariadnei, pe firul Penelopei, întru dragoste și adevăr. Te-aș fi sculptat în coloanele Parthenonului sau Erehteionului, aproape de statuia Atenei, lângă frumusețea Afroditei, în templul erosului, Din fina spumă de mare. Dar ai venit din zările albastre, de dincolo de stele, pe undele originarului Big-bang, purtând pe creștet cunună din florile de măr ale Raiului, Ispită și răzvrătire, Leagăn și liman blând, Cădere și ridicare, Tu, ispită cu ochi de diamant!” (DE NU TE-AI FI NĂSCUT)

Nu aș putea încheia această prezentare succintă fără a aminti cititorilor că niciodată până acum, nu am întâlnit vreun caz în care întreaga familie – soțul, soția și copiii – să fie cu toții scriitori, cum se întâmplă în cazul familiei Stroia, unde atât tatăl, cât și soția, împreună cu cei doi băieți ai lor, sunt cu toții poeți și harnici autori de frumoase și valoroase cărți tipărite. Dacă i-ați vizita în frumoasa lor casă de la marginile Adjudului, nu o dată ați descoperi că în jurul unei mese largi cu o glastră de flori la mijloc stau aplecate patru ființe omenești cu fețe frumoase și strălucitoare, fiecare așternând în liniște gânduri luminoase din bogăția sufletelor lor debordând de talent… Este o scenă de neuitat, aproape unică, pe care nu o veți mai putea vedea în altă parte, ceea ce înseamnă că fiecare membru al acestei binecuvântate familii se întrece parcă unul pe celălalt, ca în fiecare an să vină în fața noastră, a cititorilor, cu pagini totdeauna interesate și totdeauna pline de purități spirituale. De aceea, vom avea șanse ca, de-a lungul multor ani de acum încolo, numele familiei Stroia să fie mereu perpetuat și prezent în vitrinele librăriilor românești, ceea ce face mare cinste culturii noastre naționale.

–––––––––-

Cristian Petru BĂLAN

6 decembrie 2018

Glen Ellyn, SUA

 

Cristian Petru BĂLAN: Prof. Dr. Aurel Sasu – Dicţionarul biografic al literaturii române

Prof. Dr. Aurel Sasu – autorul celei mai complete lucrări de lexicografie literară publicată vreodată în cultura română („Dicţionarul biografic al literaturii române” (DBLR) )

„Dicţionarul biografic al literaturii române” (DBLR), redactat în două volume (vol. I: literele A-L, vol. al II-lea: literele M-Z), este primul dicţionar al scriitorilor români având, cu mici excepţii, portretele tuturor scriitorilor de limbă română din ţară şi din străinătate.

În toamna anului 2006, la editura „Paralela 45”, în seria „Marile dicţionare”, a apărut cel mai complet dicţionar biografic (concentrat) al scriitorilor români publicat vreodată în cultura română, o lucrare de excepţie, pe cât de bine documentată, pe atât de necesară şi valoroasă, rod al unei munci titanice şi ambiţioase depusă de cunoscutul critic, istoric literar şi traducător Aurel Sasu (n. 1943), profesor la Facultatea de Litere a Universităţii „Avram Iancu” din Cluj-Napoca (din 2000 şi decan din 2002), doctor în filologie al Universităţii din Cluj, lector de limbă şi civilizaţie românească la University of Washington din Seatle (Statele Unite), Resident Scholar (1991) la Multicultural History Society of Ontario (Toronto, Canada) şi Visiting Scholar la Northrop Frye Center, Victoria University (1993, Toronto, Canada), fost Bursier Fulbright, în 1998, la Georgetown University din Washington DC, laureat a numeroase premii, printre care Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române pe 1994 si premiul „Opera Magna” al Uniunii Scriitorilor (1995) ş.a.

Critic şi istoric literar prolific, cu o uriaşă putere de muncă, profesorul Aurel Sasu este autorul a numeroase cărţi şi studii de specialitate, printre care lucrări teoretice din domeniul problemelor de retorică şi hermeneutică, studii de sociologie a romanului românesc, lucrări lexicografice, bibliografii critice adnotate, studii de psihologie literară, dar în primul rând cunoscut fiind în calitate de coordonator şi autor, în colaborare cu Mircea Zaciu şi Marian Papahagi al marelui „Dicţionar al scriitorilor români”, publicat în patru volume între 1995-2002 (continuând pe cel în două volume din 1985); coautor, cu aceiaşi colegi, al „Dicţionarului esenţial al scriitorilor români” (2001), autor al „Dicţionarului scriitorilor români din Statele Unite şi Canada” (Buc., 2001) şi a numeroase traduceri din engleză în limba română. Toate cărţile profesorului Sasu, fără excepţie, au fost primite elogios de criticii literari din ţară şi din străinătate, autorul fiind răsplătit nu numai cu premii, dar şi cu invitaţii la colocviile internaţionale de litertură din SUA, Moscova, Varşovia şi Toronto.

Proiectul unui „Dicţionar biografic al literaturii române” a existat, desigur, mai demult şi chiar a fost anunţat în presa literară şi în publicaţii de mare tiraj după încheierea seriei de patru volume ale „Dicţionarului scriitorilor români” (1995-2002), dintre care ultimele două volume au fost elaborate exclusiv de profesorul Sasu, datorită dispariţiei celorlalti coautori, Mircea Zaciu şi Marian Papahagi. Chiar dacă în procesul de elaborare a acestui mare DBLR, în care sunt descrisi 2.301 scriitori pe 1.778 de pagini, au fost folosite şi datele strânse de cei 54 de colaboratori, o parte dintre articole, cu adăugirile şi îndreptările necesare, au fost reproduse sub semnăturile lor, toate celelalte articole, din sus-numitul „Dicţionar biografic”, peste 800 la număr, aparţin în exclusivitate profesorului Aurel Sasu, autorul principal.

„O utilă noutate a „Dicţionarului…” este însăşi clasificarea „Biografiei generale”, în care găsim menţionate, în ordine alfabetică, toate enciclopediile şi dicţionarele literare apărute în România, de-a lungul timpului, toate istoriile literare românesti, toate studiile de istorie şi critică literară şi toate volumele de interviuri apărute vreodată la noi în ţară, lista tuturor acestor titluri fiind extrem de lungă, de bogată şi impecabil prezentată, pe criterii cronologice. Ea vine în ajutorul tuturor cercetătorilor filologi, critici şi istorici literari.

O altă mare noutate, o adevărată premieră editorială, este faptul că mai toti scriitorii prezentaţi sunt afişaţi cu portretele lor, multe chipuri fiind total necunoscute cititorilor români. Procurarea fotografiilor şi dreptul de a fi reproduse nu s-a făcut fără serioase eforturi şi nebănuite dificultăţi.

Prima grijă a autorului a fost, desigur, să nu lipsească din „Dicţionar” numele importante ale literaturii române contemporane, iar aducerea la zi a informaţiei pentru anii 1990-2003 a presupus, după propria-i mărturie, „un imens efort documentar, nu lipsit de renunţări şi insuccese…”. Pe de altă parte, ar fi nedrept să omitem două esenţiale precizări ale distinsului profesor, ambele fiind de ordin financiar: „Dicţionarul biografic a fost realizat fără contribuţia vreunei instituţii române de cultură” – aşadar, fără sponsorizări, cum se obişnuieste, de obicei, corolarul fiind un rod al colaborărilor nemijlocite: „De la simpla corespondenţă cu sutele de autori, până la tehnoredactare, iconografie, cercetarea documentară, listarea întregului material (mai multe mii de pagini) şi transpunerea cărţii pe suport electronic, totul s-a făcut prin efort financiar propriu.” Oare câţi scriitori şi autori mai recurg la asemenea sacrificii în zilele noastre?

Bogata experienţă didactică şi de autor biografic prolific, i-a dictat însă profesorului Aurel Sasu să-şi concentreze acumularea informaţiei în concepte informaţionale precise, comunicând cititorului esenţa datelor biobibliografice, ocolind amănuntele şi digresiunile inutile. În selecţia numelor de autori s-a avut în vedere sugestiile şi solicitările din presa literară, adăugându-se ultimele date, aduse la zi, din publicaţiile tuturor scriitorilor clasici ori în viaţă, operaţie deosebit de pretenţioasă şi dificilă, dată fiind avalanşa extraordinară a apariţiilor din puzderia de edituri existente în prezent şi de numărul mare al debutanţilor, între aceştia, pe lângă noile nume ale multor autori români şi din Republica Moldova, fiind incluşi cam toţi scriitorii de la noi de naţionalitate maghiară, germană, sârbă şi ucrainiană. Cât priveşte scriitorii exilaţi, expatriaţi, autoexilaţi etc., nu se face nici o discriminare între poziţia acestora şi activitatea celor din ţară, iar numărul celor din această categorie, incluşi în dicţionar, nu este deloc insignifiant. Dimpotrivă.

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: Prof. Dr. Aurel Sasu – Dicţionarul biografic al literaturii române”