MESAGERA MEMORIEI ÎNĂLȚĂRII

 

ne petrecem calea pe această
traiectorie stereo
tipă. aceleași gesturi ne a
sigură rutina în care putem să
asigurăm adăpostul eului de
dureroasa stare de adânc din
acest conglomerat crucificat –
muzeu de sulf abandonat de îngeri.
așteptăm măcinarea nisipului din
clepsidra ce ne măsoară timpul și,
în final, ne plângem că am pierdut de
și am respectat atâtea reguli ale jocului acesta
în care ne prindem cu toții de
și cu toții știm că la capăt nici
unul nu iese câștigător.

 

ZBORUL EULUI CE ȘI-A RĂTĂCIT ÎNALTUL

 

Uite, ne-au ajuns nechibzuințele
timpului ce ne-a zâmbit prin flori,
ploile ni s-au mântuit demult sub pleoape,
aripile ne-au căzut la loc sub coaste,
cuvintele și-au rătăcit noimele sub măștile
plângând și râzând ale existenței
și noi nu vom mai putea fi niciodată la fel!

 

(DIZ)ARMONIA CLARULUI DE LUNĂ

 

A fost o vreme când stăteam adesea sub clarul de lună ce ne împletea din umbrele
serii o armonie ușoară, bilaterală ale
cărei brațe lungi, prelungi ne a
mestecau, ne adăposteau, ne
vindecau.

 

ÎNSPRE NOI(ME)

 

brațele mele –
deschideri necontrolate
în lumea ta cu mize
perfect calculate.

 

ochii mei –
răni deschise spre curcubeul tău
cu tămăduitoare pasteluri
închise mie mereu.

 

zâmbetul meu –
semn jenant, atât de banal
pierdut în
hohotul tău triumfal.

 

cuvintele mele –
păsări cu aripile îngenuncheate
sub greutatea iubirii
necuvântate.

 

inima mea –
mânăstire cu ferestrele deschise-n uitări
ale cărei geamuri opace mărturisesc
înghețurile din prea multele așteptări.

 

întâlnirea noastră –
(pre)scrisă partitură de zbor
purtată pe tâmple de stele
înspre
întâiul pas al (dez)mărginirii mele.

––––––––––

Carmen CIORNEA

15 iulie, 2018

E DREPT

 

e drept!
aripile fluturelui din insectarul cu
insecte rare au făcut notă discordantă fiind
prea comune dar
mie-mi plăceau… poate
și pentru că-mi
aminteau de zborul lui
de aerul dintre noi –
e drept!
impur
alterat
irespirabil
descifrat de banale molecule
dar
mie-mi plăcea… poate
și pentru că-mi
amintea de libertate
de zborul cuvântului meu –
e drept!
infestat masiv cu
virulente molime post
moderne
mestecat prin dinții
diversității de gen
concluziilor psihanalitice
inapt în fața misterului simțirii
abisale dar
mie-mi plăcea… poate
și pentru că-mi
amintea de înălțare
de aripile cuvântului întâi –
e drept!
vizibil nepervertit ce
lumina prin aerul dintre noi
sensurile călătoriei spre nepieritorul
nevăzut.

–––––––––

Carmen CIORNEA

12 iulie, 2018

SENSUL CURGERII

 

bună, singurătate, bătrâna mea prietenă,
cocoțată-n cârca absenței te vizitez din nou
căci o înfrigurată tristețe și-a sădit sămânța
în scoica liniștii mele, când eul dormea.

 

și tot orbecăiesc de-atunci prin vise fără tihnă
pe căi înguste, asfaltate, prin ale căror crăpături
se deschid sute de mii de guri, poate mai multe,
pentru a-mi striga cu crispate voci (re)facerea.

 

iar eul răspunde fără să vorbească.
iar eul ascultă fără să mai audă.
intonează aria înălțării fără ca vocea
s-o poată împărtăși cuiva…
simte tăcerea care-și crește umbra și
sapă precum cancerul în ființa mea.

 

o, ecou surd, de ce cuvintelor rugăciunii
li se cutremură noima sub brazda de umbre?
prăbușită în absență mă (re)găsești, singurătate,
strălucindu-mi semnul de cruce: știu,

 

ce prostie, să nu înțeleg că absurda moarte poate
da sensul curgerii noastre, întocmai cum tăcutele
picături de ploaie odată sacrificate pe betonul străzii
cu limbă de moarte tăcerea pot sacrifica!

–––––––––––-

Carmen CIORNEA

Constanța

12 iulie, 2018

 

URMELE LOCUIRILOR

 

Lăcrimează lutul
unde până mai ieri a locuit
icoana îngerului pe aripile căruia s-a
înălțat omul pentru a întâmpina
cu voioșie
noianul de pustiu.

 

Lăcrimează duhul
unde până mai ieri a locuit
icoana maicii din brațele căreia s-a
coborât fiul pentru a întâmpina
cu voioșie
răstignirea omului.

––––––––––-

Carmen CIORNEA

11 iulie, 2018

LUPTELE OMULUI

 

ne visăm
ne visăm
lumini non-efemere
aripi născute din eul cel mai pur
și totuși, cine mai ninge prin cimitire
dacă noi cu toții
ne visăm
ne visăm
copii?

 

ne prefacem
ne prefacem
voința de a crede în nemărginire
trăind bucuria, extazul sau sângerarea
și totuși, cine mai plouă prin icoane
dacă noi cu toții
ne prefacem
ne prefacem
nevinovați?

 

ne căutăm
ne căutăm
simplitatea
absorbiți de goluri opuse
și totuși, viermele ne mai scobește fructul
deși cu toții
ne căutăm
ne căutăm
sămânța.

––––––––––––

Carmen CIORNEA

9 iulie, 2018

 

VINDECĂRI

 

sunt dureri ce nu se plâng,
nici nu se strigă.

 

sunt dureri ce trebuie
trăite doar în tăcere.

 

sunt dureri al căror preț
se măsoară în timpul
vindecării rănii.

 

sunt răni încrustate-n
memoria absenței ce
nu se vor vindeca nici
odată complet și nici
nu se vor arăta ochiului din
afară.

 

sunt răni al căror preț
se măsoară în altitudinea
demnității eului.

 

sunt răni ce trebuie
trăite doar ca binefacere.

 

sunt răni ce nu se plâng,
nici nu se strigă –

 

pavăze la
fereastra inimii împotriva
altei răni.

–––––––––––––

Carmen CIORNEA

3 iulie, 2018