SENSUL CURGERII
bună, singurătate, bătrâna mea prietenă,
cocoțată-n cârca absenței te vizitez din nou
căci o înfrigurată tristețe și-a sădit sămânța
în scoica liniștii mele, când eul dormea.
și tot orbecăiesc de-atunci prin vise fără tihnă
pe căi înguste, asfaltate, prin ale căror crăpături
se deschid sute de mii de guri, poate mai multe,
pentru a-mi striga cu crispate voci (re)facerea.
iar eul răspunde fără să vorbească.
iar eul ascultă fără să mai audă.
intonează aria înălțării fără ca vocea
s-o poată împărtăși cuiva…
simte tăcerea care-și crește umbra și
sapă precum cancerul în ființa mea.
o, ecou surd, de ce cuvintelor rugăciunii
li se cutremură noima sub brazda de umbre?
prăbușită în absență mă (re)găsești, singurătate,
strălucindu-mi semnul de cruce: știu,
ce prostie, să nu înțeleg că absurda moarte poate
da sensul curgerii noastre, întocmai cum tăcutele
picături de ploaie odată sacrificate pe betonul străzii
cu limbă de moarte tăcerea pot sacrifica!
–––––––––––-
Carmen CIORNEA
Constanța
12 iulie, 2018