Vorbim uneori de paleta inovativă a unui pictor în căutarea unor subiecte noi, în încercarea de a-şi modifica mijloacele de expresie, de a cultiva idei şi imagini care să-l să-l reprezinte, care să-i dea posibilitatea de a aplica libertatea nelimitată a imaginaţiei. Se înţelege că cel mai mult găsim aceste încercări la pictorii suprarealişti la care dimensiunile experimentului nu au frontiere.

   Pictorul Arie Lamdan a încercat şi  stilul realist figurativ, şi pe cel abstract, a pictat personaje satirico- groteşti, dar şi altele pe care le-a înconjurat cu multă simpatie. El ştie să fie aspru şi candid, naiv şi sofisticat, urmărind aspectele umane, spirituale sau artistice. Dar subiectul fanteziei în pictură îl preocupă de mulţi ani. El pare să dea totală „libertate de expresie” pensulei şi culorilor, lăsând fantezia să lucreze până ce pictura se prezintă singură, iar pictorul este numai cel ce execută. În felul acesta, mărturiseşte Arie Lamdan, subiectul se naşte singur din subconştientul său.

   Este probabil una din explicaţiile suprarealismului, care există fără să ştim, în vise, în inconştientul lumii noastre interioare.

Arie Laman rezumă desigur o întreagă filozofie, atunci când spune cu aerul că  glumeşte:

„Am terminat un tablou, dar de fapt el m-a terminat pe mine!”.