Dăruindu-mi soare şi de la flori parfum,
În cale-mi sub talpă, mi-a aşternut petale…
Dar azi văd dureros, că şi-a schimbat costum,
Din toate ce-am iubit, rămas-a fum şi scrum,
Azi cântecele verii, par simfonii a jale,
Din munţii păduroşi la vale…

Nici văzul nu m-ajută, privirea nu mă-mbată,
Auzul mi-este surd, nu prind vibraţia-ocultă…
Ecoul nu mai ajunge, nu poate să răzbată,
Că-i-n grote încuiat, puteri n-are să bată
Şi bocetul naturii, oare cine-l mai ascultă ?
E grea melancolia, multă…

Înlăuntru-mi simt-a geme, o grea singurătate,
Ce muşcă-n cet din mine, cu ciocul de acvilă…
În dans de frunze moarte, de vijelii purtate,
Mă prind în hora lor, spre un final, uitate,
De toamna ce va trece, fugind şi ea umilă,
Din calea iernii, cu chipu-i de argilă…

Un dulce vântişor, prin frunze se strecoară,
Le smulge şi le duce-n vârtejuri prin grădină…
Mormane în vreun colţ, pe cărărui presoară.,
Purtându-le în aer, le zboară, le coboară,
Pe arpegii, menuete, din dulce violină,
Cu paşii graţioşi de balerină…

Parfumuri răspândeşte, de must şi de gutuie,
Crizanteme şi roze-ngenuncheate peste glie…
Le-adulmec cu nesaţ prin deschisa-mi ferăstruie
Privirea-mi pierd adesea şi mută ca statuie,
Mă uit la rana verii cum sângerează-n bătălie,
Stropind frunzişu-n roş, melancolie,

Ştiind că or să vină plumburii zile cu brumă,
Când vânturile s-or năpusti în vrăjmaşă vijelie…
Mă doare să văd iar, cum frumosul se sugrumă,
Zvârlindu-l în şuvoaie prin colb, prundiş şi humă,
Scaieţii rămânând, mărăcini, zornăit de măciulie,
Al macilor uscaţi în iarba colilie…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

Septembrie 2019

Îl simt, îl văd, cum îmi pătrunde în odaie,
Aducându-mi înmiresmate vești din luncă…
De reavăn pământ, de fân cosit și ploaie,
De must, gutui, din livezi ce se-nconvoaie
Și-nfoiat, mantia de pe umeri și-o aruncă,
Zicându-mi cu poruncă,

Să ies afară, s-alerg prin miriștea cu rouă,
În mine să topesc toată lumina de la soare…
Din lacrima cerului, să mă adăp când plouă,
Să-mi zâmbească stelele și luna când e nouă,
Ca lui Hermes, să-mi crească aripi la picioare,
Simțind a dimineții boare…

Să nu-mi las visele să mi se piardă-n ceți,
Nici gândurile stătute, ca-nchise-ntr-o cutie…
Simțămintelor, pe veci să nu le pun peceți,
Că viața-i dulce aici și nu c-aceea de asceți,
Că nu-i-ndeajuns să scrii cuvinte pe hârtie,
De care nimeni n-o să știe…

Că timpu-i-n față, șirag de-aprinse lumânări,
Cu fiecare zi trecută, câte una-mi se va stinge…
Nu iartă, nu se-ntoarce, nu știe de-amânări,
Oricât să fac mătănii, pe la icoane închinări,
El tot mai mult, spre neființă mă va-mpinge,
Și flăcăruia vieții mi-o va stinge…

Tristeţea-i dulce împrejur,
Mă cufund în ape line,
Pictând vieţii-un larg contur,
Să-mi mai pun zile senine…

Să mai fur rază de soare,
Din răsărit şi din apus
Şi stelei călăuzitoare,
Să-i pot spune ce n-am spus…

Să mai văd strop de frumos
Să mă bucur de culori,
Că pe timp vijelios,
N-o să mai găsesc comori…

Şi de-o fi, fă-mi somnul lin,
Ca frunza ce-o poartă valul…
Da-mi să zbor harul divin,
Unde gându-atinge malul…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

Septembrie 2019

M-ai întrebat, de poţi cu mine să rămâi…
Că m-aşteptai de-o viaţă, părea zadarnic…
M-ai visat, că ţi-aş fi dragostea dintâi,
C-ai vrea să mă veghezi in somn, la căpătâi,
Că n-ai simţit vreodată, ceva aşa năvalnic…

Şi te-am simţit ca fluviu să treci prin mine,
Desţelenindu-mi sentimente-ngropate şi voinţă…
Mi-ai luat cei mai frumoşi din ani cu tine,
Ne-am iubit şi ne-am avut, la rău şi bine,
C-o dragoste nebună, de la extaz la suferinţă…

Am împletit din serile de-amor mănunchi,
Timpul despletindu-l în şuviţele de clipe,
Ce le-am trăit, adânc pătrunse în rărunchi…
Azi… o altă toamnă, mă pleacă în genunchi,
Plângându-mi cu frunzele de tei pe-aripe…

Acum, pari străin, parcă te văd de prima oară…
Ce n-aş da să mai simt gustu-acela de nectar…
Toamna, sălăşluind în noi, începe să mă doară,
Că iubirea ce ne-a dat, o lasă-ncet să moară
Sub frunze, de veste nici n-am prins măcar…

Te văd cum pleci, te-aş striga să-mi vii-napoi,
Să te mai simt o dată, o clipă încă aproape…
E trist-aleea noastră, plâng şi teii după noi,
C-am rupt şiragul clipelor trăite de-amândoi
Şi frunzele s-aştern, iubirea să ne-o-ngroape…

M-ai găsit cam… fără vlagă,
Cam… cu gânduri-ntunecate…
Cu nimic mai… în „desagă”
Şi cu mâini încătuşate!

Obosită, făr-odihnă,
Tot oftând plin’ de năduf,
Trupu-mi fără pic de tihnă,
Sufletul în zbor, ca puf,

Din cel suflat din păpădie,
Gonit în lume, având o rugă…
Să-l lase vântul cum adie,
S-aştepte pe o buturugă,

Că doar, veni-vor şi-alte veri,
Pe cele-mi resemnate,
Le voi preface-n primăveri,
Pe toatele-adunate

Şi le voi spune bun venit,
Pe zilele-mi cernite,
Pe sufletul ca prigonit,
De gândurile-mi priponite!

Chiar, toamne de-or veni, să-mi vie…
Le-oi trece toate peste ierni,
Ca Primăveri mereu să-mi fie
Pe anii, cât mai lungi… eterni!

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

Septembrie 2019

Gândurile-mi plutesc, ca valurile de nori,
Unii-s mai pufoşi şi-alţi grei şi cenuşii…
Îmi cântă-n cor zefirii, cu glasuri de viori,
Adagio, de bun rămas, că n-o să-mi vii…

Ne-am iubit mult, dar ne-am pierdut prin ani…
Ne-am secat de sevă şi încet ne-am supt…
Ca frunze spulberate, pe-aleea de castani,
Cu firul iubirii noastre, destrămat şi rupt…

Şi e septembrie iar, mă strigă flori de crin,
Răsărite-n mine, din lacrimile de iubire…
Din corole-mi picură, cu sânge şi venin,
Înroşind azi frunzele, purtate în neştire…

În poartă-mi bate Toamna, venită pe alee…
În dar mi-aduce ploi şi-n plete albă spumă…
Cu degetul mi-arată, acea Cale Lactee,
Dându-mi braţ de frunze şi un pumn de humă…

Acolo, la uşa minţii-mi bat gânduri, se perindă,
Că vor să îmi trezească şiraguri de-amintiri…
O undiţa în timp arunc, sperând să prindă,
Cuvinte, fraze, trăiri dulci de-atunci, simţiri !

Mai vreau să colind prin bălţi şi prin hârtoape,
Fluierând vreo doină, să cobor pe ulicioară…
Părinţii să-mi revăd, să-i simt iarăşi aproape,
Destinul să-l împiedic, să nu-i las să moară !

Mai vreau să-mi văd prietenii, ce-am iubit,
Strigandu-i, să ne fugărim şi să ne prindem…
Să revăd castelele din lut, ce-mpreună am zidit,
Şi-n felinare din dovleci, lumânări s-aprindem !

Mi-e dor şi de-ntinsele lanuri, aurii, de grâu,
De sperietorile, s-alunge poate câte-o cioară…
De scăldat, cu râsete voioase, în volburos pârâu,
D-expediţii pe coclauri, când căutam comoară !

Mă mistuie dor nebun şi mă cuprinde-o teamă,
Că-n grădina sufletului cu miresmele de crini,
Mi-au trecut grămadă anii, nebăgând de seama,
Că-n copilăria-mi verde, au răsărit ciulini !

De nucul nostru, atârnă frânghia din scrânciob,
Dovadă, că-n goană ne-au trecut anii haini…
Îmi oglindesc, azi, vestejita-mi privire-ntr-un ciob
Şi-mi văd cununa de roze, că-i uscată şi cu spini…

Înghemuită stau în colțișorul meu,
Cu ochi pierduți, mintea prin gânduri…
Valuri de-amintiri mă-mpânzesc mereu,
Mă trag spre-acei ani pierduți în neguri…

M-opresc din cale uitându-mă-napoi,
Trecutul să-l mai văd, măcar o data…
Pe-ai mei înscriși în lumea de-apoi,
Neșterși pe veci din inimă, vreodată….

Și tot pe-același drum, mă văd copilă,
Prin colb, la sat, printre grâne și livezi
Și lacrimi curg din ochi și-mi este milă,
De noi, copiii, bătrâni pe uliță sa-i vezi…

Ridic privirea căutându-mă-n oglindă,
Să văd timpul hain ce urme mi-a brăzdat…
În flacăra lumânării, ce joacă pâlpâindă,
Același chip de fată văd, cu ochii de-altădat…

Că ochii tăi nu pot să vadă
Și nici s-auzi cuvânt nu vrei…
Că noaptea-aștepți încet să cadă
Și ziua de la început s-o iei…

Pe-aceleași note fredonezi
Refrenul vechii melodii
Și focu-n vatră îl veghezi,
Cărbunii scormonind să-i reînvii…

Dar nu vezi timpul c-a trecut,
Că sub povară, sufletul tău geme
Și ce-am lăsat pe veci e mut,
Acoperit de pulberea de vreme ?

Nu vezi că lumânarea se topește,
A vieții noastre prăfuite ?
Apa-n pârâul vieții nu se-oprește,
Spălând și ultime speranțe jefuite !

Îți spun mereu că-i prea târziu,
Nicicum nu poți să mă-ntâlnești…
Pe drumul de-altădat’ n-o să mai fiu,
Trecut-au ani și nu cred în povești…

Lasă iubite lumânarea să se stingă !
În vatră, lasă cenușa să se-adune…
Cu zâmbetul pe buze numele mi-l strigă,
Că… poate ne-om vedea în altă lume…

Cu-ntinse brațele-mi, dornice de-mbrățișare,
În vânt arunc umbrela, că mi-i sete și mi-i dor…
Cu nesaț picurii-i sorb, pan’ la ultima suflare,
Socoteală n-am de dat, nimănui de-nfățișare,
Fiecare ce vrea crede, eu cu pas de dansator,
Piruiete fac, amețitor…

Nu-mi pasă dacă ploaia mă pătrunde pan’ la os…
Colbul minții mele-mi spală și de humă drumul…
Sar peste băltoace, calc pe pământul argilos,
Că văd în întuneric un punct mic și luminos,
E fereastra casei tale, din hornu-i iese fumul
Și parcă-n nări îți simți parcă parfumul…

Hai, că vin, așteaptă-mă și tu cu mâna-ntinsă,
Mă prinde-n brațe și ia-mi suflul cu săruturi…
E grea talpa timpului și-s de-așteptări învinsă,
Aprinde flacăra, ce-mi pâlpâie aproape stinsă,
Cu gând că împreună vom împărți-nceputuri,
Las ploii crâmpeie de trecuturi…

Vreau ochii să mă poarte, de la sfântul răsărit l-apus,
Din trandafiriii zori, spre cerneala nopților condus…
Ca lumea-ntreagă s-o cunosc, pe-ntuneric, pe lumină,
Când soarele raze răsfiră sau, când luna fi-va plină !

Adunai multă putere, să pot da lumii de capăt,
Să dezleg prin ce mistere, nemurirea s-o recapăt,
Gândul mintea-mi sfredelește, m-arde foc mistuitor,
Din celule-mi dă năvală, pe redute învingător,

Cu-amintirile-ncrustate din strămoși, noi clironomi
Și din gene-adânc crestate-n faimoșii cromozomi,
Cu memorii suprapuse, chiar din prim locuitor
Și prin generații-aduse, în timpul meu de muritor…

Vreau cu gândul să mă-ntorc la grădina cea cu meri,
S-apuc unu-n pumn să storc, cum gândesc atâtea seri
Și-ntrebând pe-al nostru Tată, întru tot Mântuitor,
De iertând… mă poate face din pribeag nemuritor ?

În ceașcă, ceaiu-i fierbinte pe masă…
Alene îl sorb să nu se răcească…
Pe-aburi nostalgic mintea se lasă,
Hoinar lăsând gândul să rătăcească…

În jocu-i, flacăra-n lampă pâlpâie…
Împrăștie umbre, difuz, pe pereți…
Evantaiul îmi face să-mi fâlfâie,
Câțiva ciulufi de pe frunte, răzleți…

Mă gândesc la a mea existență
Și gândurile-mi fug cu iuțeală…
Am să-mi mai dau poate-o pasiență,
Să văd cât timp mai am de tocmeală…

Undeva, trist, un greier mai cântă,
Cu lira-i dezacordată, l-adăpost…
La radio, o voce pompoasă cuvântă,
Câteva versuri, fără noimă și rost…

Ce searbădă seară pentru gânduri…
Nu pot să scriu nici măcar un catren…
Inepții doar, pe-ncâlcitele rânduri,
Repetat motiv de monoton refren…

E ora asta, plină de mister ce mă pătrunde,
Când simt nevoia, dureros, să mă scufund…
Să mă alinte valul tău şi printre unde,
Copilăroasă, printr-ele să mă pot ascunde,
Mare… în pântecul tău, adânc să mă afund…

La ţărm, îmi las uşor suspinul sugrumat,
Briza dulce, prin păr să mă dezmierde…
Gustul sărat îl simt, aerul înmiresmat,
Valul, spre ecoul ce departe m-a chemat,
Mă duce şi-n vârtejul dorului mă pierde…

Pe strunele zefirului, cu mâna tremurândă,
Punte peste lumi fac, de arpegii în cascadă…
Să n-apuce noaptea, cea rece şi flămândă,
În mreje să mă prindă, precum stă la pândă,
Ochii să mi-i fure, ca zarea să nu-mi vadă…

În pripă ies la mal, vrând să-mi fac zăgaz,
Să-mi stăvilesc extazul, să nu-mi plece…
Nu vreau să-l fure, în jocul mării vreun talaz,
Să mă mai bucur încă, cer un pic răgaz,
Pe coama valului, l-alte lumi să mai pot trece…

Mă-ntreb: cum de trăiesc simțind ades că nu exist ?
Pășind, cum merg ca racul înapoi sau stau pe loc ?
De ce-n hohote râd, când totu-mi pare tern și trist ?
Când cuțitu-nfipt mă doare, de ce mai mult persist ?
De ce nu-mi retrag mâna ci, mai vârtos o bag în foc ?
Zău, că nu mă înțeleg deloc…

Cum pot să vă vorbesc, dacă nu vreau să m-ascult ?
Dar voi de ce-mi vorbiți, când m-am săturat s-aud ?
Cu fărâme mă hrănesc, de ce să dau vouă mai mult ?
De ce-mi impuneți voia, când mintea-mi are al ei cult,
La care mă încred, de-oi fi nebun, romanticul zălud ?
Adevărul caut numai, chiar de-i crud…

Cum mă fură visul, când am ochi deschis și-s treaz ?
Ce pot oare să visez, când speranțele-au murit ?
De ce-opresc lacrima și râd, la dureri și la necaz ?
De ce pasu-mi domolesc, când vrând ca un cal breaz,
Să-mi crească aripi și să zbor, pe tărâm nețărmurit
Rămân, ca un nătâng, înmărmurit ?

De ce mă tem de umbra-mi, inima bătând în ropot ?
De ce vocea o sugrum, când mă-neacă răzvrătirea
Și auzul vând să sparg, iese geamăt mut și șopot ?
Simțăminte, de ce-alung, când în mine bate-a clopot ?
De ce ura mi-o impuneți, când nu-mi place uneltirea,
Dorind iubirea-n lume și-ocrotirea ?

Întrebări… răspunsurile mi-au secat și-s obosită…
În juru-mi lumea-i curioasă și privește indiscretă…
Visarea mi-am ascuns-o, pe-undeva îmi stă dosită,
Mi-e sete de o altfel viață, dornică-s și hămesită,
Dar, cerând destinului s-arate calea mea, secretă,
A zis că pe frunte-i scrisă și… regretă…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

2 iulie 2019

Sub un copac îmi sprijin, capul pe-al lui trunchi…
Împânzit cerul de stele, mă-ndeamnă să-l privesc…
Mireasma îmi pătrunde, adânc până-n rărunchi
Și-n taină fac o rugăciune, ca să mă spovedesc..

Îmi trimit ochii departe, unde steaua imi clipește…
Un mănunchi de raze pale, mai ajung până la noi…
Cade-n lac lumina lunii, pe apele-i se-oglindește,
Cu neștiutele-i mistere, din taina lumii de-apoi…

Și-atâta liniște domnește și armonie dulce-n plai….
Vrăjită parcă e natura, de-a pururia înmărmurită…
O Sânziană vine-agale, plutind cu părul ei bălai,
Să-și ude pletele în lac, în apa-i parcă-ncremenită…

De clipit, nu mai clipesc, nici că-mi vine să respir,
De-acolo-ascunsă unde sunt, nu voi să mă clintesc…
Nu știu de-aievea încă văd sau poate-n somn delir,
Dar, chiar de-o fi numai un vis, nu voi să mă trezesc !

Rămân în liniște și pace, pierdută parcă-n neștiință…
Nu-mi pasă de încă mai exist sau… poate am „plecat”…
Ca fulg mă simt deodată, uitat-am de-orice suferință,
Plutind atât de-ușor și lin, spre ceru-albastru, înstelat…

Mi-a rămas însă un dram, fărâmă de vagă conștiință,
Cât mai pot încă gândi, întrebându-mă-n ecou mereu:
Mai sunt oare pe-acest pământ sau, sunt în neființă?
Dar am găsit răspunsul, căci Sânziană… sunt chiar eu…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

23 iunie 2019

Aud în noapte-un plâns amar…
Nu-i vaiet de bufniţă sau câine…
E cel al sufletului hoinar,
Ce tot se zbuciumă-n zadar,
Spunând, că zi va fi şi mâine…

E clar de lună… dar ce trist…
Singurătatea geme-ntre pereţi…
O flăcăruie pâlpâie la Crist,
Împrăştiind culori de ametist
Şi albe aşteptări de la profeţi…

Mi-e dor… de fetiţa cea din poză…
Zâmbeşte din ramă p-etajeră…
Dar şi de tânăra lângă veioză,
Cu ochii verzui, muşcând o roză,
Sfidând, c-ar fi viaţa efemeră !

Mi-e dor, de ce-n urmă a rămas…
Vreau să uit cum curge ceasul…
Să mai aud al tinereţii glas,
În crudu-i verde să mai fac popas,
Legând de parul timpului pegasul !

Un zgomot mă trezeşte din visare…
Îmi sparge liniştea, mă face să tresar…
Mi-a venit cumva Ursita pe cărare ?
În plină noapte, mi-a răsărit un Soare ?
Nuuu… s-a sfărâmat un vis în sanctuar…

E așa de trist în juru-mi, zbiară liniștea-n odaie…
Hărmălaie e pe-afară, dar în mine-i doar tăcere…
Mă apasă tot mai mult și simt trupul cum se-ndoaie,
Șobolanii-mi rod din suflet și din vise-mi las gunoaie,
N-am pe nimeni lângă mine, ajutor să pot a cere,
Să mai pot simți plăcere…

A trecut atâta vreme să-mi mai vină câte-o veste,
Să-nțeleg că cineva, poate-i pasă, se gândește…
Dar oricât m-aș ruga parcă, la puterile celeste,
Să-mi aducă doru-n prag, să scriu filă de poveste,
Tot mai mult Singurătatea stă la colț și mă pândește,
Și cu-amaru-i mă hrănește…

Nu știu cât timp o să am, cât a mai rămas în stamnă,
Dar din neguri vreau să văd, cum speranța înverzește…
Că în lutul meu uscat, pân-acum, ce mă condamnă,
La tăcere și uitare și la toamne tot mă-ndeamnă,
Primăvară să simt azi, flori de mai cum îmi sădește,
Și cum trupul meu rodește…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

19 iunie 2019