Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Poeme

ÎNGENUNCHEAZĂ…

 

De simți că mintea ta te doare
Și totul pare-o searbădă vitrină,
Că sufletul își pierde din culoare
Și-n picături de ceară moare,
Tu, îngenunchează și te-nchină…

Când ceea ce vezi sunt doar iluzii
Și-i plictisită lumea de rutină,
Când, gândul se-ncurcă în confuzii,
Hrănit ca pe bolnavul în perfuzii,
Tu, îngenunchează și te-nchină…

Când nu dai nici strop de bunătate
Și totu-i tern și plin de tină,
Când ai pierdut ideea de dreptate,
Când cântăresc doar cele căpătate,
Tu, îngenunchează și te-nchină…

De vezi în jur doar amăgire,
C-adevărul e ascuns după cortină,
Minciuna, de domnește în vorbire
Cenușă-i pe ceea ce credeai iubire,
Tu, îngenunchează și te-nchină…

De pașii însă, nu te duc în depărtare,
Nu spune că doar alții sunt de vină…
Degeaba te ascunzi prin dezertare,
Așteptând ca Sfinții să îți dea iertare…
Tu… îngenunchează și te-nchină…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Poeme”

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Chemări lirice…

IUBIND PĂMÂNTUL…

 

Motto :

                               De nu ostenești, cu iubire sădind pământu-arid,
                               Mai mult ca sigur, că n-o să ai ce pune-n blid !

 

S-a crăpat de ziuă, soarele abia mijește printre nori,
Molatec se retrage noaptea, în culcuș pe geana bolții…
Răcoarea te pătrunde, de-ți clănțănesc dinții, te-nfiori
Și tot mai mult prin cămășuică, te strângi și te-nfășori,
Ca frigul să nu pătrundă-n os, adânc, ca gheara morții,
În carnea fragedă-nfingându-și colții…

Ne ducem cu tata, să-nvățăm cum e la arat cu plugul,
Să știm ce-i de făcut și cum se sădește-n țărnă bobul…
Săraci suntem, ca să ne vină-n casă și la noi belșugul,
Trebuie s-asudăm, ne zice, să știm care-i meșteșugul,
Că, pământul ce-l calci, pâine dă pe masă, altfel colbul,
Prin mărăcini ne-o croncăni doar corbul…

 

Tăcut, cu grijă mângâie caii și-i scoate-afară din obor,
Pios, își face semnul crucii, așa cum e după cutumă…
Cu ochii ațintiți la Cei de Sus, le cere să-i vină-n ajutor,
S-aibă la sămânța bună ploi, afânat pământ și roditor,
Zdraveni să-i fie caii, năpasta să nu cadă ca o ciumă,
Răsărindu-i roadele din sfânta humă…

 

Sărutăm măicuța, pe urmă tatei luând-o fuga la picior,
C-un boț de brânză și-un coltuc de pâine-n buzunare…
Cât mai iute s-ajungem, pe bucățica noastră de ogor,
Brazde să tragă plugul, sămânța sădind-o noi cu spor
Și cand vom termina și c-ultimul bobuleț de semănare,
Atunci ne-om alina durerea de spinare…

 

CHEMĂRI DIN ALTE ZĂRI…

 

Bunicule, vino-mi vreodată să mă vezi din spațiile celeste,
De ochii mi-i închid, căldura ți-o simt c-atunci, cu duioșie…
Când pe genunchi mă luai și îmi spuneai câte-o poveste,
Simțind că în văzduh pluteam, cu aripe, mai sus de creste,
Mai sus de lumea asta, ce-mi pare astăzi tot mai cenușie,
Plină de rău și vrăjmășie…

 

Hai, bunicule, mai spune-mi, cu vocea-ți caldă în șoptiri,
Cum îi acolo, pe steaua ta, alături de alte stele-n univers…
Din tolba ta deșiră-mi ghemul, adunatelor trăiri și amintiri
Hai, arată-mi, ce-ai mai văzut prin peregrinările-n plutiri,
Adu-mi aminte de-am uitat, cele ce-n minte mi s-au șters,
Că, prea crescui și obosii de mers…

 

Mai spune, că de umblat prin viață-s picioarele umflate,
Nu mai știu de anotimp, de-i toamnă sau de-i primăvară…
Încep să uit, nu știu dacă-s de ieri sau, de-azi cele-aflate,
Până și speranțele-s împăienjenite, visele par camuflate,
De noapte mi-i teamă, că poate coșmarele mă înșelară
Și pe-alte meleaguri mă lăsară…

 

Te-aștept să vii, să scormonim din amintiri rămași tăciunii…
Să întețim văpaia focului, ce-mi mai mocnește în rărunchi…
De lumile-aurii să-mi povestești, dincolo de negrul văgăunii,
Unde domnește doar haosul și-n hohot se hlizesc nebunii…
Vreau să simt c-atunci căldură, în rebegitul de ani trunchi,
Când mă luai pe-al tău genunchi…

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

31 octombrie, 2018

Continue reading „Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Chemări lirice…”

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Poeme

COPIL PRIBEAG

 

Mi-e sufletul copil pribeag,
Ce-mi zburdă liber prin grădină…
Doar trupul sprijinindu-se-n toiag,
Odată tânăr, azi moșneag,
Adună lacrimi în surdină…
Că n-are azi tulpină…

 

Căci floare-a fost și-a dat în rod
Și fructe a făcut, zemoase…
Așa cum datina e în norod,
Din moși-strămoși, înscrisă-n cod…
Dar, simt-acum oștiri de coase,
Să-mi frângă oase…

 

Așa e viața, zămislește…
Îți pune-n mână un contor,
Zicând: „iubește, te-nmulteste”…
Momeli în șoaptă îți rostește,
Zvârlindu-te ca pe-un cotor…
Învinși și-nvingator…

 

Am doar speranța în Mântuitor,
Sufletul că-mi va lăsa pe iarbă…
Să-mi fie veșnic spectator,
La teatrul cosmic vânător
Că nu-mi place rolul de roabă…
Mă vadă ca podoabă…

 

Nu sunt poate praf stelar, nimic,
Nici ca un hoit purtat de-un cioclu…
Oi fi fărâmă-n Univers, pitic,
Am suflet mare însă în trup mic,
Și vreau pe mapamond un soclu,
Privit chiar cu binoclu…

 

Nu vreau ca dus pe năsălie,
Aruncat să fiu-n vreo hârtoapă…
Îmi place viața mea pe glie,
S-o savurez felie cu felie,
Nu hrană rădăcinilor în groapă,
La fiecare ceapă…

 

Mai lasă-mi Doamne-o-nchipuire,
Sufletul să-mi fie de copil și veșnic…
Fiorul cosmic să-l simt în unduire,
Răsplătit c-un strop de nemurire
Că n-oi fi ca Barabas, nemernic…
Ci, zic eu, un suflet vrednic…

 

ALUNECĂ-NSERAREA

Continue reading „Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Poeme”

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Dincolo de oglindă (poeme)

UN ROMAN CA ORICARE…

 

Serile, când gândul mă prinde la fereastră
Și ochii minții-mi deschid poarta-ncet la amintiri,
Mă strecor tiptil, prin vâltoarea vremii-albastră,
Ușor plutind peste trăiri din viața mea sihastră,
Scrise într-o carte-a sufletului, cu atâtea povestiri,
Vetrei lăuntrice șoptiri…

 

Răsfoind filă cu filă, a vieții mele-umil roman,
Retrăiesc urcând și coborând treptele-n capitol…
Nici că mă plâng, de traiul meu fost-a sărman,
Nici că-n viață întâlnit-am prieten ori dușman,
„La granița-ntre vise”, mi-au zburat visele-n stol…
Eu… un ” fără nume Apostol „…

 

Văd cum deschid ușa de la casa părintească…
Mi-e imagine atât de dureros de dulce și fragilă…
Pe-ai mei îi văd, din raclă, rugă să-mi citească,
Ultime cuvinte, povețe, ce vrură să-mi șoptească,
Dar n-apucară, că-n gheară-i prinse neagr-acvilă,
Lăsându-mi un morman de-argilă…

 

L-acest capitol, parc-ar sângera talpa pe prund…
Mă îneacă valuri, talazurile de tăcere și tristețe…
În care oare lume-a mea, să pot să mă scufund ?
Să mă pitesc, în ce capitol, prin file să m-ascund ?
Să nu mai simt pulsu-ncetinit, gata să înghețe…
Poate… în capitolul de tinerețe…

 

Acolo, unde-s iar tânără, bucurându-mă de viață,
„La răscruce de lumi „, știind ce doream s-aștept…
Acolo mă dezbar de vechituri și privesc semeață,
Că-ntâlnisem prințul cu care făurisem fortăreață,
Unul, ce-am știut că-i stâncă neclintită și-nțelept,
Culcuș găsind la al său piept…

 

 

DINCOLO DE OGLINDĂ…

 

Privesc chipul din oglindă cercetând trăsăturile-ndelung…
Vreau să-mi fac portretul, pictând cu paleta de cuvinte…
În adancu-i mă cufund, de parcă mi-aş dori s-ajung,
La sâmburele fiinţei mele, cu ochii minţii să-l străpung,
Unde se oglindeşte adevărata-mi faţă, fără veşminte…
Doar eu, cu sufletu-mi cuminte…

Un pic sunt capricioasă, crezând c-am drept la toate,
Nevrând să văd în cale, obstacole şi porţi închise…
Chemarea mă excită, misterele-mi fac gândul să înoate,
Ce-i greu mă oţeleşte, mă îndârjeşte, stând pe coate,
Încerc să le explic, soluţii să găsesc, cât mai precise,
După mintea mea, concise…

 

Mă oboseşte insistenţa multă, pe suflet mă apasă…
Nu vreau cu voia mea să-mi pun la gând cătuşe…
Mediocritatea n-o suport şi drept vorbind, m-agasă,
Când, neputinţa, puterile-mi încearcă şi mă lasă,
C-un gust amar şi-amărăciunile să mă suguşe,
Lăsând moarte speranţe în cause…

 

Falsul, invidia, ipocrizia, snobismul mă îngreţoşează,
Nu suport sentimentele cu jumătate de măsură…
Vulgarul, perfidul, prostia, răzbunarea m-afectează,
Când suflet geaba pun, mă doare şi îmi sângerează,
În coşul pieptului simţind, ca săgeată, o arsură
Şi-n tot ce-am făurit, fisură…

 

Şi-atunci, ce portret să-mi fac şi cât pot fi de obiectivă,
Când frică mi-e de Nimeni, de Nimic, de Niciodată ?
Ce mă anulează, mă cufundă-n conştiinţa-mi afectivă,
Făcându-mă încet să mă retrag în lumea mea fictivă,
O lume, ce pentru mulţi, poate să pară cam ciudată…
Dar, dincolo de-oglindă, nu arăţi fardată…

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

24 octombrie, 2018

Continue reading „Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Dincolo de oglindă (poeme)”

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Poeme

CÂNTĂ COPILE PĂSĂRILOR …

 

Hai, cântă copile, să-ți poarte vântul notele departe,
Sărmane, sub soarele încins, ești tu, cu-a ta umbră…
Cu păsările cerului în cârduri, fărâma ta ți-o împarte,
C-aveți aceleași soarte și-aici și dincolo de moarte,
Trăind înfricoșați, sub talpa destinului, în penumbră,
Dospind în suflet aceeași singurătate sumbră…

 

Cântă, copile, s-audă cerul cu norii îngropați în baltă,
C-aici pe nimeni n-ai, nici hrană, așternut, cocioabă…
Ești fiu al nimănui, ai tăi plecat-au, pe lumea cealaltă,
Doar păsările cerului ți-au rămas, te-mbie și te-asaltă,
Zboară… la Cina cea de Taină, să le-mpărți o boabă,
Iar ele ți-or dărui iubire și-o pană, ca podoabă…

 

Să-ți mângâi sufletul cu ea, când singur ești și ostenit…
Când te-o năpădi oftatul si de durere, răni nu te mai dor…
Când simți că dinții clănțănesc de frig și trupul ți-e rănit,
Când îndurare ceri, privirea ridicând-o spre recele zenit,
Curajul de ți-l pierzi, nu cere-ngenunchiat la Creator:
„Adună-mă din viață, că m-oi liniști de mor”…

 

Știu, copile, ca tine sunt și-alții, mulți cu soartele haine,
Se zbat pentr-o juma merindă-n mucegăitele mansarde…
La colțuri, în grote, abisuri, hamali în port, pan’ să leșine,
Lucrând din greu, storși de boșii bucălați, fără de rușine,
Cu piepturi umflate de-aroganță, de onor pline, cocarde,
Pășind cu demnitate, pe sufletele bastarde…

 

Hai, fă curaj, cântă din strune la pasarile zburătoare,
Că și pe ele, aceeași soartă, crudă, la pământ pogoară…
Sau tăindu-le în zboruri line, pușca-n mâini ucigătoare,
Sau, din mâini întinse ciugulind, culeg boabe-otrăvitoare,
Că nu mai știu, zău, de-i azi, sau fost-așa și-odinioară…
Știu doar, că omul mai mult strică și omoară…

 

O LUME-NTREAGĂ…

 

O lume întreagă se întinde la poale,
Cu munți, cu dealuri, cu văi și coline…
Cu mări și oceane, păduri, iarbă moale,
Învolburate cascade și ape domoale,
Cu mirosuri de brad, lavandă și sulfine !

 

O lume de vis contopită-n culoare,
Cu nori, curcubeie, miliarde de stele…
Cu lună argintie și-apusuri de soare,
În zori, prin brumă sclipind de candoare,
Prin picuri de ploaie, natură să spele !

 

Și ce poti spune de-atâtea viețuitoare…
Născutele aici, cu roluri fiecare anume…
Unele, se-afunda-n abisuri, înotătoare,
Altele țintind înaltul bolții, zburătoare
Și-altele, ca noi, pășind pe-astă lume !

 

Cât suntem noi din această minune ?
Cum să credem că totul ne aparține ?
Pe Pământ n-ai drept de posesiune,
Nici pe semeni tăi să-i ții-n plecăciune,
Crezând că Omului, totu-i se cuvine !

 

Credem că pentru noi lumea-i făcută ?
Că toate doar în jurul nostru se rotesc ?
Cum de-așteptăm cu gheara desfăcută,
Să prindem, lumea asta, de zei născută,
S-o sfârtecâm ? Dureros, ridicol si grotesc !

 

Ce mici putem fi, lipsiți de orice caracter…
Ce egoime, ce-aroganță, având așa dorințe…
Trăim pe-aici, prin nu știm încă ce mister,
Dar contul vieții și al morții, la toți e auster…
Chiriași suntem pe lume, ca altele ființe !

Continue reading „Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Poeme”

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Taina scrisului (86) – Cuvânt, sunet și culoare

Taina scrisului… ce misterios se aude! E o taină care, câteodată, te poate învălui și purta „La răscruce de lumi”, ca un „Apostol fără nume”, voind să te ducă „La granița-ntre vise” și chiar și mai departe, „Pe tărâmuri neumblate” încă, sau vreodată sau, poate, „Spre zarea celora ce nu cuvântă” după titlurile volumelor mele de poezii!

Taina scrisului, e meșteșugul de-a înlănțui cuvintele cu cât mai multă măiestrie încât, din cuvânt să izbucnească sunet, din cuvânt țâșnind culori, din culori cuvinte, cu o artă anume, încât poezia să devină pictură și pictura poezie si muzica, după numele altui volum de poezii și picturi al meu, „Ut pictura poesis „. E într-adevăr o taină, cărăruile căreia am încercat să le desțelenesc autodidact dorind, cu ceea ce m-a înzestrat Dumnezeu, să descopăr frumuseți ascunse, ce treptat mi se dezvăluiau în fața ochilor făcându-mă să mă simt precum Alice în țara minunilor!

Omul este o ființă complexă, fiind compus din mai multe fațete, ipostaze cum ar zice Platon, anume trei substanțe spirituale: individ, intelect și suflet, fiecare dintre fațete fiind ca o oglindă ce reflectă „lumina”, Harul Divin, toate la un loc făcând OMUL, toate păstrând o taină a lor, care-n final îl caracterizează ca fiind un tot unitar și unicat, cum ne place să credem! Om și eu, la rându-mi, devreme mi s-au reflectat anumite înclinații deosebite, toate puse în slujba frumosului, pe care, dacă nu-l găseam întru totul în jurul meu, îl căutam în mine, îl înveleam cu poleială, îl făceam să lucească, cu  dorința de-al dărui celor din jur. Copil singur la părinți, deși expansiv, deseori căutam să fiu cu mine însămi, ba chiar îmi rezervam din timpul jocului, o părticică doar pentru mine, numit „Timp pentru Nora „, tainic, unde să mă întâlnesc cu sufletul meu, într-o lume de vise, de gânduri, cuvinte, sunete și culori, lumea mea de basm!

Făcând o retrospectivă a vieții mele, pot spune că multe taine mi-au dat  târcoale, taina muzicii pe la 7 ani ai mei… studiind vioara mulți ani de zile, cu multe înfățișări, premii, medalii, încercând chiar să compun mici „simfonii” cum le ziceam eu, având ca model pe Mozart și alți  clasici! Concomitent am surprins și-o altă taină, cea a scrisului, făcând mici poezioare, unele hazlii împărtășite cu copiii la joacă, altele mai melancolice sau dureroase după pierderea foarte timpurie a  tatălui meu! Mă poartă gândul la primul meu învățător, care, citindu-ne din Vasile Alecsandri poezia „Iarna”, cu glasul lui blajin și cald, ne-a fermecat și ne-a dat temă să analizăm fiecare strofă, să închidem ochii și imaginea formată pe retină, să încercam s-o desenăm alături în culori! N-a fost mai bună lucrare ca a mea, fiecare vers creându-mi o imagine, ce mai târziu am încercat s-o așez cuminte în picturile mele! N-a existat mai bună ca mine la compuneri, cred, la vârsta aceea, în descrieri în special, luând parte la diverse olimpiade literare, cuvintele prinzând forme miraculoase în mintea mea! Am iubit mult acei ani, cu poveștile spuse de părinții mei s-adorm, basmele spuse la radio ce se încheiau cu „Noapte bună, copii”, teatrul de umbre pe pereți… toate m-au fermecat și mi-au format o lume a mea, în care mă ascundeam ori de câte ori sufletul îmi părea rănit simțind nevoia de-a mă hrăni cu frumos, ca apoi iar să lucesc și să mă bucur.

Am citit foarte mult, de multe ori cărți ce-mi depășeau vârsta, fiind singura, cred, pe care bibliotecara o lăsa să plece cu geanta plină, neștiind care mai de care carte să aleg! Citeam tot ce se putea citi la acea vreme a copilăriei, chiar și pe ascuns, sub  cărțile de școală, sau noaptea până târziu sub plapumă, ca să nu mă vadă mama! De-atunci simțeam nevoia de-a-mi revărsa sufletul în proză sau în vers căutând momente să mă interiorizez și să-mi sondez adâncimile sufletești, pentru a le exterioriza, dându-le formă, după puterile mele copilărești! În aceeași perioadă am descoperit și taina picturii, care m-a condus în lumea culorilor, mi-a înflăcărat imaginația începând cu mici picturi, pe orice materiale disponibile, pentru a-mi împodobi cămăruța mea, pentru diverse ocazii, de ziua mamei, o nouă preocupare, care, mai târziu mă va face să-mi las amprenta mea peste timp!

Crescând, venise timpul „să cobor din nori” cum îmi spunea mama și la sfatul ei, m-am dedicat altei pasiuni a mea, medicina, care m-a câștigat, absolvind Facultatea de Medicină și Farmacie  din Iași și făcându-mi specializarea de medic internist, în Grecia, la Atena, rupându-mă pentru un timp de toate celelalte activități! M-am dedicat cu trup și suflet, având model pe tatăl meu, dăruind  bolnavilor, în afară de tratamentele necesare și câte un pic de suflet, având marea satisfacție ca, deși într-o țară străină la început, să am succese, care m-au umplut de mândrie, câștigând respectul în jurul meu, cinstind locurile pe unde am lucrat și, firește, locul de unde mi-au pornit pașii, din țara mea de baștină, ca româncuță ce eram și sunt! Mă impuneam bolnavilor, nu cu austeritate, răceală sau voce plină de importanța, ci doar cu blândețea și căldura care, probabil, emanau din sufletul dornic de-a dărui, de-a calma, de-a vindeca, după proverbul „vorba dulce, mult aduce”, exercitând asupra lor un fel de psihoterapie, necesară de altfel în cariera fiecărui medic ce se vrea bun, fapt care îi făceau imediat să se simtă cu mult mai bine, după spusele lor!

În ce privește viața personală, familia mea s-a mărit treptat cu doi copii, împlinirea, căldura familiară, trezindu-mi astfel acele taine pe undeva ascunse-n sertarele sufletului: una fiind pictura, evoluând autodidact într-un impuls de-a pune mâna pe pânze, pensule și culori, azi fiind înregistrată în Organizația Pictorilor Medici Moderni, pe plan elen și înscrisă în Albumul Medicilor Artiști și-o alta fiind taina scrisului, venită într-un moment, când făcusem deja o pauză cu pictura, simțind un filon de energie să mă cuprindă, să se reverse din mine și pe care l-am condus spre poezie! Pașii, timizi la început, îmi captau cu timpul aripioare și cu toată timiditatea ce mă caracterizează, am început să-mi postez poeziile pe facebook, având satisfacția că plac, mulți prieteni repostându-le și dându-mi curaj să continui! Marea mea emoție, la care am plâns de fericire, a fost când pe un anume grup mi-am auzit pentru prima dată poemele recitate, o surpriză nemaipomenită, la o emisiune radiofonică de către organizatoarea ei, Mioara Hususan, înduioșându-mă până la lacrimi!

Atunci, mi-apărut o voce, așa dintr-o data, de nicăieri parcă, voce a unui „Înger păzitor la vreme de seara…” după titlul unui poem al meu dedicat celei ce avea să devină îndrumătoarea pașilor mei, poeta și eseista Mariana Gurza, care mi-spus: „Hai, pe când un volum de poezii?”. Am rămas stupefiată, era un vis la care nu îndrăzneam să mă gândesc și-așa, la recomandarea domniei sale și prin intermediul Editurii „Singur” – fondator fiind un alt om de litere minunat, poetul și redactorul Ștefan Doru Dăncuș, am debutat în 2015 cu primul meu volum de poezii, „La răscruce de lumi”, apoi 2017 alte două volume, „Apostol fără nume” și „La granița-ntre vise”, în 2018 alte două volume, „Pe urmele pașilor pierduți” și „Ut pictura poesis ” – volum de picturi și poezii și-n curs de editare fiind alte două volume de poezii: „Pe tărâmuri neumblate” și „Spre zarea celora ce nu cuvântă,  precum și-n pregătire un volum de memorialistică „Frânturi de viață”!

Am avut onoarea unor recenzii excelente, din partea unor autori consacrați, poeta și eseista Mariana Gurza, poeta Dorina Stoica, poeta și eseista Vasilica Grigoraș, publicate în revistele din țară și străinătate: Confluențe Literare, Melidonium, Orizonturile Bucuriei, Singur, Logos și Agape, Observatorul (Toronto), Agero (Stuttgard), Regatul Cuvântului (Bruxelles), Miorița (Sacramento,SUA), Ziarul Informațional (Ben Todică – Australia), Revista ASRLQ, Armonia-Saltim Media, Destine Literare (Toronto, Canada), Armonii Culturale, Constelații Diamantine și altele! Am fost și-n calitate de coautor, la diverse reviste și antologii: Lyrics et Prosa, Antologia ASCIOR, Revista Banchetul, Antologia Centenarului Marii Uniri (1918-2018), Casa mea, România Mare, Antologia  „Centenarul” Unirii ASCIOR în curs de apariție, Scriitori Contemporani și altele ce vor vedea în curând lumina tiparului!

Mai mult ca oricând, azi, taina scrisului îmi este și foame și sete și necesitate și dorință de-a dărui, nu numai imagini feerice de lume ideală ci, acumulând de-a lungul vieții și tablouri ce s-au suprapus uneori peste cele ce te impresionează plăcut, trăind într-o lume nu chiar plăsmuită pentru Îngeri, din păcate, am surprins și aspecte mai triste de viață, care poate nu încântă cititorul, aspecte care se vor puse sub preș, dar nu asta e soluția, pentru că ele continuă să existe, le știi, le vezi, le simți și te dor… N-aș putea scrie, numai de dragul de-a scrie, prefăcându-mă că nu există așa malformații ale societății în care trăim, gama mea de scriere fiind, în afară de cele ce te impresionează plăcut și cele cu temă socială, existențială, filozofică, religioasă, în care culorile nu pot fi întotdeauna cele plăcute ochiului, viața înseși având culori de la cele pale, suave, la cele calde, fierbinți, până și la cele mai întunecoase și chiar negre! Cineva trebuie și pentru aceste aspecte… să picteze scriind sau să scrie pictând, „Ut pictura Poesis”!

Dorința mea mare, este să rămână ceva în urma existenței mele, visând la un strop de nemurire! Nu cunosc pe ce trepte voi ajunge, dacă voi ajunge, nu asta mă preocupă însă, Timpul fiind cel mai bun critic! Doar vreau să știu că trecerea mea prin viață, va lăsa o amprentă, un nume pe filele mele de carte, pe câteva tablouri și, de ce nu, pe trupul și sufletul pacienților mei ce i-am putut, cu ajutorul Domnului să-i ajut, în inimile celor ce, citindu-mă, le-am oferit o sclipire de lumină, dar, în primul rând copiilor mei și poate copiilor copiilor mei!

Poezia m-a ajutat să mă cunosc, să mă autodefinesc ca OM,  mă conduce din prezent spre trecut și viitor, așa, ca un carusel, de la amintiri, la cele de zi cu zi, la visare și speranță, de la singurătate, dezamăgire la extaz, oferindu-mi o gamă variată de trăiri, care mi-au îmbogățit sufletul!

„Taina scrisului”, e valul care te poartă, e vântul care te duce, e soarele ce te călăuzește, cerul ce îmbie să-i cunoști universul, e bulboană care te poate înghite în adâncul ei, e pământul din care îți tragi seva și ți-o lași, e focul care te arde până la cenușă și… cenușa din care vei renaște, iar și iar… și după cum spunea marele poet grec, Kavafis, „și chiar dacă la Itaka n-ai ajuns, ea nu te-a păcălit, ți-a dat frumoasa călătorie” și eu… mă mulțumesc pe deplin cu ea!

––––––––––

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

21 octombrie, 2018