IV. Magia sărbătorilor de iarnă
Vin sărbătorile de iarnă! E gata și bradul meu, doar să-mi vină Moșul, îl aștept și-acum, ca-n fiecare an! Adevărat, bradul meu e tare frumos, strălucește plin de luminițe, globuri și ghirlande, cu steaua care clipește în vârf, înalt până în tavan… nu mă satur să-mi petrec serile pe lângă el, închid ochii și mă las furată de amintiri! Are și el istoria lui, un pom de vârsta fiului meu, cumpărat de mine cu ani în urmă, din primii mei bănuți câștigați în Grecia! E atât de încărcat cu podoabe, că-i atârnă crengile până la poale, având pe el nu numai primele globuri cumpărate, ci și-acelea avute de fiecare în copilărie! Câteva sunt chiar aduse de mine din țară, păstrate ca amintire, altele din copilăria soțului, altele făcute serile împreună cu copiii mei, steluțe, coșulețe, fel de fel, precum făcusem mică la rându-mi cu mama mea, neexistând la acea vreme prea multe! În fiecare an adăugam câte ceva, oricât de mic să fi fost, așa, ca să ne meargă bine anul ce-avea să vină! Deci, poartă pe el toate amintirile noastre adunate, parte din copilăria fiecăruia dintre noi, de la mic la mare! De fiecare dată, după ce-l împodobesc, stăm cu toții în jurul lui să-l admirăm și să ne-amintim care sunt podoabele alese ale fiecăruia de-a lungul anilor, care-s cele făcute de noi, când, cum, cu ce gânduri, ce vise, menit de-a ne aminti că, oricât anii ne-or zbura, rămânem tot copii, retrăindu-ne de fiecare dată basmul și copilăria!
Peste tot am brăduți împodobiți, în fiecare cameră, colțișor, tot am câte ceva; îmi place noaptea să deschid ochii și printre gene să-mi văd pomișorul cum sclipește, cu globușoarele lui multicolore, cu mici jucărele atârnate de crenguțe, de când eram copil, dar atât de dragi mie, ca apoi, să închid ochii și zâmbind să mă prindă visele în mrejele lor, ducându-mă la anii de demult ! Am pus și-o scrisorică pentru Moș Crăciun, așa cum fac în fiecare an, rugându-l să nu mă uite, chiar dacă anii-mi zboară, să-mi vină măcar în vis, ca semn că mi-a trecut ! Parcă-l văd și-acum pe Moșul, pe la cinci anișori ai mei, când mi-a venit acasă pentru prima dată, la vreme de seară, pe cărăruia din ogradă, printre nămeții înalți, cu sacul în spinare, plin de daruri… Stăteam cu ai mei în prag, să-l întâmpinăm, cu obrăjorii îmbujorați de emoție și mâini fremătânde, tremurând ca frunza de surpriză și nerăbdare ! L-am condus timidă în odaie, lângă cămin, ca să-și încălzească la foc mâinile înghețate, lângă bradul cu artificii și lumânărelele colorate prinse pe crenguțe, așa cum era altădată, între timp aducându-i farfurioara cu dulciuri pregătite de mama și-un păhărel de țuică, așa cum îmi ceruse. M-a așezat apoi pe genunchii lui spunându-mi că-i tare bătrân și obosit, că vine de foarte departe, că știe că am fost cumințică, rugându-mă la sfârșit să-i spun o poezioară și-un cântecel. Apoi, a deschis sacul cel mare, doldora de daruri, lăsându-mi și mie câteva pachețele, de mi-a săltat inima de bucurie, spunând că are drum lung de străbătut, pe la alți copii care-l așteptau, așa cum îl așteptasem și eu ! Doamne, ce amintiri minunate…
Îmi venea Moș Crăciun în fiecare an, până când, brusc, a încetat să-mi mai vină, chiar în iarna aceea când s-a stins din viață tata! O întrebam deseori pe măicuța mea:”mămică de ce nu mai vine pe la mine Moș Crăciun, n-am făcut nimic atât de rău ( că doar copil eram, mai făceam câte-o boroboață ), braduțul l-am pregătit și scrisorelele, ce, nu mă mai iubește ? M-a uitat ? Iarna mi l-a furat pe tata, mi l-a luat și pe Moș Crăciun? Am rămas fără niciunul, acum sunt orfană de-amândoi?” Îmi mai zicea sărăcuța de ea, căutând câte-un motiv: ba ca poate nu am fost așa de ascultătoare, ba din cauză că nu mâncam totul din farfurie și-o supăram, ba că n-am fost așa de silitoare la învățat precum ar fi vrut… fel de fel de motive înjgheba… ce să-mi mai spună ? Sărăcuța de ea, Domnul s-o aibă în pază !
De-atunci nu mi-a mai venit, dar găseam totuși cadouri lângă brad când mă trezeam, deși încetasem să-i mai scriu ! Eram dezamăgită de așteptări și-mi spuneam că, la urma urmei, să-mi aducă el ce-o vrea că doar îmi poate ghici gândurile ! În iarna chiar când s-a prăpădit tata, îmi amintesc că, trezindu-mă, am găsit pe pernuța mea, învelite-n celofan, niște milieuri; m-am mirat tare mult și zâmbind i-am zis mamei că, se pare că Moșul, ajuns în cele din urmă și pe la mine și nerămânându-i poate altceva în sac să-mi dăruiască, mi-a pus la repezeală chiar milieurile brodate de dânsa, ce le apretase și călcase cu o seară înainte !?! Și azi le am păstrate, așa cum mi-au rămas atunci și, deseori, le scot la iveală, le miros adânc, îmi pare că încă mai poartă mirosul detergentului și-al mamei, ce le lucrase cu-atâta migală, ca să-și mai omoare serile, așa cum era pe-atunci, întristată și îndurerată, plânsă de pierderea tatălui; parcă văd până azi pe ele lacrimile ei scurse… Mare mi-a mai fost însă surpriza, înseamnă că totuși nu m-a uitat în anul acela, fiind o rază de lumină pe cerul înnourat al vieții mele, atât de devreme… În anul următor însă, îmi lăsase o pereche de ghetuțe speciale de patinaj și patine, cel mai frumos cadou, de nevisat, la care nici nu îndrăznisem să mă gândesc! Știa el pesemne cât le mai jinduiam când le vedeam la alți copii !
Au trecut în șir anii… am crescut, pom de iarnă n-am mai făcut, nici scrisorele n-am mai scris, chiar și pe Moș l-am uitat și m-a uitat și el se pare în vâltoarea vieții, până când, în pragul existenței mele mi-au apărut copiii, întâi băiatul, apoi, după ani fata, un dar minunat de la Domnul! Am simțit o mare binecuvântare, am dat la rându-mi viață și-atunci, odată cu ei, COPILUL din mine iar s-a trezit, mi-am amintit iar și de bunul meu Moș Crăciun ! Ahh, Moș Crăciun… Moș Crăciun, ne-am găsit iar și de-atunci, te port mereu în suflet, te ador, te-aștept cu bucurie până la extaz în fiecare an, plină de speranțe, punând iar câte-un bilețel sub brad, alături de acelea ale copiilor mei… Mi-e teamă să-ți cer, acum copiii au prioritate, tu însă poate-l citești și pe-al meu !
Ce-aș vrea acum, zici? Aș vrea să aduci în lume pace și armonie, lumină sfântă și căldură în suflete și inimi, să nu mai existe copiii suferinzi, oameni bolnavi și triști, părinți plânși, bătrâni bolnavi și părăsiți, ca ” repetabila povară “, războaie, foamete, sărăcie… Pe noi, copii mai mari, fă-ne, te rog mai buni, mai duioși, mai înțelepți și cumpătați. Pe cei ce-au greșit, fă-i să-și înțeleagă greșelile, învață-ne
să știm a iubi cu-adevărat, fără ipocrizie, egoism ! Dar, cel mai mult și mai mult, să știi că te-așteaptă acei copii suferinzi și părăsiți pe lume, prin cine știe ce unghere, bătuți, maltratați, cu sufletele rănite și trupurile, de oameni-neoameni, perverși răi, otrăviți până în măduvă! La ei nu te-ai dus niciodată, nu știu cum și de ce, dar ei nu cunosc de tine, de magia ta, nu te-au zărit nici aievea nici în vise, nu știu ce-s alea jucării sau pom de iarnă; sunt copii îmbătrâniți înainte de vreme, încercați de necazuri și neajunsuri, încă de la naștere, nu cunosc zâmbetul și mângâierea! Lor le lipsește până și coltucul de pâine și stropul de apă pentru a-și astâmpăra setea și foamea! Du-te Moș Crăciun, în primul rând la ei, întinde-le brațele larg deschise să-i cuprinzi pe toți laolaltă că, poate cel mai mult și mai mult, au nevoie de mângâiere, duioșie, de iubire… Am îndrăznit să cer poate prea mult? Am încredere că poți să auzi glasul meu și-al multora ce cred ca mine, ești Tatăl Copilăriei doar ! Ai grijă de copii, ai grijă… de copii…
Ce vreau eu pentru mine, mă întrebi? Ce crezi tu, Moșule, că îmi lipsește mai mult, că mi-ar aduce bucurie… Așterne-mi speranța și încrederea în suflet și-n gând, alungă-mi temerile și lasă-mă să-mi păstrez credința în miracolul nașterii Mântuitorului și-n Maica Domnului și împreună miluiți-mă, dăruind viață-ndelungată celor dragi și poate și mie, să-mi pot bucura ochii! Cer prea mult? Mai pot să-ți cer ceva? Mai lasă încă să-mi rămână Copilul care-l port în mine, e ca o lumină ce-mi pâlpâie în suflet, luminându-mi-l! E visul meu dintotdeauna, el mă susține, la bine și la rău că… știți voi ceva, oameni buni? Eu, deși-s la vârsta senectuții, tot copil am rămas, n-am încetat să visez, n-am încetat să doresc, n-am încetat să vreau să fac tot ceea ce voiam în copilărie! Voi puteți simți la fel ca mine? E un sentiment numai al meu, deosebit sau îl trăiți și voi? Mi s-a prelungit vârsta copilăriei, poate am întârziat să mă maturizez? Dar, poate nici n-am vrut să cresc, alături de copiii mei, trăindu-mi de fiecare data, încă o copilărie, că prima nu mi-a fost deajuns, nu m-am săturat! Clipele frumoase le-am trăit din plin, atâtea câte mi-au fost ele, c-altele mi-au fost îndurerate, dar, pe cele bune, tare aș mai vrea să le retrăiesc ! Mi-a fost viața astfel încât, cele rele nu mi-au ucis visele, sau… poate ucigându-le, mi-a rămas vie dorința de-a rămâne mereu copil, așa, ca o flacără ce-arde-n măruntaie, fără însă a lăsa cărbuni și scrum ! Doamne-ți mulțumesc, mă simt copil și-l mai pot visa pe Moș Crăciun! Închid ochii și-n vârtejul gândurilor mă duc înapoi… Sunt parcă tot mai mică, mă văd în oglinda sufletului, sunt aceeași fetiță cu codițe… îmi iese deseori la iveală, așa ca o răzvrătire, cerându-și drepturile ! Uite, acum chiar îmi vorbește dânsa, mă dă la o parte, pe mine, cea cu tâmplele fulguite de ani, mă ghiontește și-mi spune: ”trezește-te din amorțire, ridică-te, fugi afară prin ogradă, prin nămeți, hai, fă iarăși un om de zăpadă, așa cum făceai odată! Uite, amintește-ți cum ne duceam cu copiii în gloată, sus pe deluțul nostru din livadă, atunci când zăpada era moale ca puful, după o noapte-ntreagă de nins; făceam câte-un bulgărel, pe care îl strângeam bine în pumnișorii mici și-apoi îl dădeam de-a dura prin omăt, de sus din deluț, până jos la vale, când ajungea ditamai grămadă mare, rotundă și tot așa încă una și-ncă una și gata ne era omulețul; îl împopoțonam apoi cu vreun fular la gât, cu nasul de morcov, ochișori și nasturi din cărbunii din vatra bunicii, vreo oală veche în cap și măturoaie-n loc de mâini! “Daa, îi răspund, îmi amintesc… îmi amintesc, ce mult ne mai distram! Îl voiam să pară vesel, cu zâmbetul până la urechi, îmbujorat cu rujul mamei și sprâncenat, să domnească în mijlocul ogrăzii și noi copiii, să ne rotim în jurul lui, cântând și dansând! Ce bucuroși mai eram, ce fericiți, nu ne mai săturam, nu voiam să mergem la somn și să ne despărțim de el… De multe ori mă trezeam noaptea alergând la fereastră, să-l văd cum arată, scăldat de lumina lunii, crăiasa bolții cu argintia-i mantie, când lumina totu-n jur, un peisaj mirific, strălucind ca mici steluțe cristalele de ghiață din nămeții din jur… ochii Copilului din mine parcă-l vede și acum ! Cât ne mai întristam când se topea cu încetul, sufletul ne durea, tare am fi vrut să-l fi putut apăra cumva de razele soarelui, îi plângeau ochișorii cu lacrimi negre! Îmi amintesc și derdelușul ce-l pregăteam de cu seară, cărând găleți de apa, ca până dimineață să fie ca sticla de lucios!
Parcă mă văd stând la gura sobei, lustruind cu șmirghel șinele saniei și ungându-le cu ulei, să alunece mai bine dimineața, la joacă! Ce fantastic mai era pe-atunci, Copile… Îți mulțumesc de bucuria ce-mi dăruiești aducându-mi aminte… Văd cu-atâta claritate tot ceea ce-mi arăți, de parcă a fost mai ieri, trăiești în mine, retrăiesc cu tine acele momente fermecătoare, de neuitat! Îți sunt recunoscătoare că mi-ai rămas, Copile, că-n coșul pieptului meu îți bate inimioara într-a mea. Simți când sunt îngândurată, îndurerată, bați la poarta sufletului cu mânuțele tale mici și fragile să-ți deschid, să te las să intri și sa te cuibărești colea, în locșorul tău, zicându-mi cu glăscior zglobiu :”de ce plângi, de ce ești îngrijorată, de ce te temi ? Sunt aici lângă tine, nu te-am părăsit niciodată ! Nu sunt oare eu acela care-ți bat la ușa sufletului și te îmbii să alergăm împreună la joacă? ” Dar, eu îmbătrânesc totuși, oglinda nu mă minte, sufletul meu îmi mai este oare ca altădată, gingaș, frumos, duios? Prea am crescut… Nu cumva, grijile, viața cu toate ale ei, m-a făcut mai dură, mai suspicioasă, pierzând astfel încrederea, speranța, nădejdea și credința în mine, în cei și-n cele din jurul meu și nu mă mai pot bucura, nu mai pot iubi asa ca altădată? Îmi prinde mâinile cu mânuțele lui calde zicându-mi să-l privesc în adâncul ochilor, fără să clipesc:”uită-te-n ei, încearcă să vezi cât mai clar, caută să vezi tot ce iubeai odată, ce iubești azi, caută-i pe mama, tata, bunica, îi vezi? Vezi casa părintească, veche de piatră, cu ograda mare, cu grădina plină de flori și mai sus livada de pe deluț până la vale? Prietenii copilăriei îi vezi? Uită-te la mama și bunica, cum fac pregătirile de Crăciun, cu mâinile suflecate, întinzând pe masă fel de fel de bunătăți, totul gata de sărbătoarea de Crăciun! Uită-te și la tata, uite cum te ține în brațe și te alintă, îți amintești? “Cum să nu-mi amintesc Copile, aș putea uita vreodată ? Totul e așa de viu în fața ochilor mei, de parc-a fost mai ieri! “Heei, îmi spune, ia caută și mai adânc în ochii mei, ce vezi? ” Doamne, într-adevăr, îmi zăresc copiii, cum i-am născut, cum i-am crescut pe fiecare, văd soțul, familia adunată în jurul mesei, uite văd bucuria oglindită pe fețele lor, mă văd și pe mine, veselă, ciocnim paharele… ne urăm mulți ani, aud și gongul sfârșitului de an și începutul celui nou… Doamne, ce minunat, am motive să trăiesc, am pentru ce mă bucura, trecutul îl port în mintea mea, dar trebuie să-mi trăiesc prezentul, fiecare clipă a lui, ca fiindu-mi cea din urmă, cochetând cu viitorul, am noimă în viață, am pentru ce trăi, mă pot bucura ! “Așa-i, îmi zice Copilul din mine, să fii mulțumită, Domnul ți-a luat, dar și ți-a dat, n-ai dreptul să fii tristă ! Când ai pierdut ceva pe drumul vieții, ți-a dat altceva în loc, ți-am rămas și eu să-ți aduc alinare, să-ți amintesc cele frumos trăite că, săraci mai sunt cei ce n-au nimic de amintit, nimic bun, un gol imens doar, ca o văgăuna ce te soarbe, singurătate, pustiu fără margini, negură “… Îți mulțumesc COPILE de darul ce mi-l faci de Crăciun, îți sunt recunoscătoare că-mi vii și-mi deșerți sacul cu amintiri, aici lângă pomul meu de iarnă ! Să nu mă părăsești vreodată, te voi chema de câte ori simți-voi nevoia, te voi aștepta aici, lângă bradul meu împodobit, ce-l voi face în fiecare an pentru Moș Crăciun și pentru tine, Copile, să te bucuri ! Să nu mă lași, că știu prea bine că, atunci când nu-mi vei mai apărea, pom de iarnă n-oi mai avea puteri să-ți fac… Voi rămâne doar cu speranța că ne-om găsi poate altundeva… ” Spre zarea celora ce nu cuvânta “, undeva…”Pe tărâmuri neumblate”, acolo…”La răscruce de lumi” sau poate…”La granița-ntre vise “, eu fiind…”Apostol fără nume “, peregrin prin spațiile celeste și, cu tine de mână…”Pe urma pașilor pierduți”, vom lăsa câteva…”Frânturi de viață “, unde se vor cufunda poate alți ochi să afle despre noi, de mine și de tine COPILE că, amândoi, nu suntem altceva, decât EU cu oglinda sufletului meu ! Uită-te pe cer, Copile, vezi steaua aceea mare ce lucește pe boltă ? Razele-i ajung până aici la noi, în noi și-n fiecare dintre voi, oameni buni, binecuvântându-ne cu lumina-i sfântă, semn că acum se naște Mântuitorul! E rândul tău să te bucuri COPILE… Auzi colindătorii ? Au sosit, răsună vocile lor divine peste plai, în sat, pe uliți, la fiecare poartă, la fiecare casă … Hai să ne bucurăm, COPILE, un an… încă unul și-ncă alții… cât o vrea Domnul, numai mulți să ne fie ! Uite, vine Moș Crăciun, ne bate-n geam, fuga să-l întâmpinăm !
Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Frânturi de viață (fragment)” →
MAGIA UNEI NOPȚI DE IARNĂ
