VIN ACASĂ-NTR-UN TÂRZIU…
De departe vin acum, când mi-au fugit anii-n grămadă…
M-a cuprins dorul de locuri și de casa-mi părintească…
Dup-atât amar de vreme, îmi vor ochii să-mi mai vadă,
Tot ce timpul n-apucase, în drumul lui să isprăvească…
Așa de tristă imi văd casa, cernită în liniștea mortuară…
Atât de singură-mi pare, dusă-n lumea umbrelor robie…
Cu pași tremurători calc, pe vechii-mi pași, de-odinioară,
Ajunsă la ușa ferecată, s-o descui mă roagă, mă îmbie…
Aievea e sau vis ? Că șoaptele-aud cum mă îndeamnă
Să întru, să mă vadă, vrând să-mi spună, că-s… ACASĂ…
Cei dragi ai mei, toate lucrurile din jur, parcă mă cheamă,
Pe scaun să m-așez, s-ascult în tihnă, cu coatele pe masă,
Că vor să-mi spună multe, din câte s-au adunat de vremi…
În jur colindă dragii mei, sufletele pe-aicea le-au rămas…
I-aud: „deschide-obloanele de la ferești, poți să ne chemi,
Că v-om veni la tine, de-oriunde, oricând vei fi la impas” !
Cu durere văd cum colbul s-așternut pe tot și toate-n jur…
Păianjenii țesut-au pânze, de ani cortine, atârnate, grele…
Pe-oglinda scorojită, pe masă, pe poze gălbejite și-abajur,
Peste ce-altădată viu era, azi stins dup-a timpului zăbrele…
Cotrobăiesc prin dulapurile vechi, scormonind prin sertare…
Găsesc scrisori și jucarii, mărunțișuri, mie de-nsemnătate…
Pitită-n poze galbene, copilăria, înecată-n colbul de-uitare,
Amintiri ce mintea-mi năpădesc, de parfumuri îmbătate…
Pe pereți, prin praf cernit, mă privesc ai mei de prin portrete…
Șăgalnice priviri, pline de dor și așteptări, cu duioșie îmi trimit…
Din rame parc-alăturea-mi coboară, plâng, mă-năbușă regrete,
Că prea le-am fost departe… vreau-ncă o viață de trăit, ca mit,
Pe asta n-am prea inteles-o, că totii am pătimit…
—————————–
Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU
Atena, Grecia
14 decembrie, 2018