Ce am lăsat în urmă e-o comoară
pe care-am îngropat-o în trecut,
ca să nu am de dus nicio povară
când totu-n jur îmi e necunoscut.

Atâta ştiu, că voi învinge-oriunde
şi-oricând,fără să dau niciun rateu,
fiindcă îmi simt dorinţele fecunde,
tânjind să-nvingă-orice şi-oricum mereu.

Simt că încep destins o viaţă nouă
în care nu mai am niciun eşec,
având în loc de brumă numai rouă
şi-uitând că mi-e sortit cândva să plec.

Un nou destin m-a-mbrăţişat cu-adoare
şi-mi dă cu dărnicie noi puteri,
ca să ridic în ce-a rămas altare
din care să-mi surâdă primăveri.

Ne farmecă superbe sentimente
care-au rămas aceleaşi, nu s-au stins,
cu toate că de-odată în prezent e
o iarnă grea ce-a viscolit şi-a nins.

Când te ating mă trec şi-acum fiorii
ce m-au vrăjit la început de drum,
când luminoşi şi tandrii erau zorii
care îmi par la fel chiar şi acum.

N-am regretat nicicând că o-ntâmplare
pe-acelaşi ţărm de mare ne-a adus
şi-o dragoste, ce-a fost mistuitoare,
în ale noastre suflete a pus.

Ne-apropiem, încet-încet, de clipa
care pe amândoi ne va mâhni,
când îngerul iubirii, cu aripa-i
ocrotitoare, ne va despărţi !…

28 iulie 2019

M-am uitat la-nceput, dar deodată
am uitat că există-ntr-un cui.
Doream doar ca menirea-mi să poată
să se urce pe-al ţelului grui.

Şi-au trecut anii-n iureş pe lângă
al meu vis care printre căderi
a-nvăţat să suspine, să plângă
după tot ce frumos a fost ieri.

Şi-ntr-o noapte oglinda mi-apare
într-un gând obosit de târziu
şi privind-o, cu tristă stupoare
am şoptit: Cine eşti? Nu te ştiu!

26 iulie 2019

Pleacă durere. Cât să reziste
trupul în care te zbengui des,
când decolează de pe-a lui piste
lacrimi din care fulgere ies?

Daţi-vă-n lături spaime bizare,
căci locu-mi nu e printre căderi.
Inima-mi este mistuitoare,
Sufletul plin e de adieri.

O viaţă nouă vreau în cotururi.
Sper ca-n esenţe s-aud pulsând
imaculate, splendide-azururi
unde să bântui din când în când .

25 iulie 2019

Ce dacă anii ce-au părut clipe
poartă în traiste rod prea puţin.
Cât încă-n gânduri fâlfâie-arìpe
zboruri înalte ai în preaplin.

Ce dacă paşii-ţi calcă pe-alături
şi în privire neguri se-aştern,
când al tău zâmbet topeşte-omături
ca primăvară să simţi sub stern.

Ce dacă-n lume printre cei singuri
de la o vreme colinzi stingher.
Cât nu ţi-e teamă să lupţi în ringuri
poţi din speanţe să îţi faci cer.

22 iulie 2019

Cum să vină gerul clănţănind din dinţi,
plin de îndârjire şi de ură,
când ştie că-n minte am gânduri fierbinţi,
iar în suflet primăvară pură?

Cum să-mi biciuiască crivăţul hain
trupul bântuit de neguri stranii,
când pline de visuri către mine vin
clipe noi care-mi preschimbă anii?

Cum să-mi fie teamă că printre nămeţi
aş putea să rătăcesc o vreme,
când simt că în mine tandre dimineţi
nu-ncetează-n ele să mă cheme?

21 iulie 2019

E-o pace lină, plină de speranţe
ce-mi linişteşte fiecare gând
având în el mirifice nuanţe
când spre-mplinire-aleargă surâzând.

Simt că-am primit o binecuvântare
ce-mi dă puteri cum nu am mai avut,
că pot să zbor în orice fel de zare
şi-nving chiar fără sabie şi scut.

Ceva s-a întâmplat de-un timp cu mine
şi-mi pare că trăiesc un alt destin,
care de împliniri întruna plin e,
având un cer imaculat, senin.

Şi nu mă mir. Surâd şi zburd întruna,
iar clipele mi le trăiesc intens,
în adiere preschimbând furtuna
şi dându-i vieţii mele un alt sens.

20 iulie 2019

Îmi sunt dragi şi mă farmecă zorii,
când simt viaţa-n lumină pulsând
şi gonind de pe bolta mea norii
ce-au umbrit al meu suflet pe rând.

A fost darnic şi bun Cel din slavă
amânând nedoritul final
şi-oferindu-mi puţină zăbavă –
stropi de rouă-n al vieţii pocal.

Parcă am căi lactee-n privire,
mă simt tânăr şi plin de avânt
când pornesc spre o nouă-mplinire
ca pe strunele sale să cânt.

N-am să las nicio clipă să piară
fără-ai pune pe frunte-un sărut
şi s-o rog ca un strop de povară
să îl ia şi să-l ducă-n trecut.

18 iulie 2019

Aş vrea surâsul să-mi lumineze
chipul în care timpu-a brăzdat
adânci tranşee şi metereze
din care anii la pândă-au stat.

Aş vrea ca nimeni să nu suspine,
să nu văd lacrimi, păreri de rău.
Toţi să-nţeleagă că moartea vine
să schimbe-n bine tot ce-a fost rău.

Aş vrea ca vocea mea să îmi cânte,
versuri în roiuri să fie-n jur,
ca să nu creadă nimeni că-nfrânt e
al armoniei blând trubadur.

17 iulie 2019

Se răsfiră neliniştea-n temple.
Aspre rugi împietresc în rărunchi
pe când gândul e-avid să contemple
al destinului meu falnic trunchi.

Înţeleg pentru ce, pentru cine
am pornit nedorind să mă-ntorc
şi cu patimă-aproape, din mine
al speranţelor caer să-l torc.

Merg încet, ocolind văi întruna,
fericit, având scop, având ţel,
bucuros că nu-mi este totuna
dacă viaţa-mi e plai sau tunel.

16 iulie 2019

Mă mai văd ţâşnind din roi de fluturi
ca să sorb parfumul unei flori
şi vibrez în mii de începuturi
când şi-n miezul nopţii erau zori.

Am livadă-n suflet, înflorită
şi mă-mbăt de-al ei parfum superb.
Nu îmi pasă ce scrie-n ursită
şi-mi zidesc castele-n orice verb.

E în mine-atâta bucurie
când din plai de ţel buchete strâng,
că-mbătat de tot ce reînvie
mă trezesc uimit că râd şi plâng.

15 iulie 2019

fiindcă n-am răbdat
să fiu aruncat

de pe-o stâncă neagră către văi pustii.

Pe-un picior de plai,
pe-o gură de rai

de atunci în pace am putut doini,

iar iubita mea
la stână venea

cu merinde-n traistă şi spre-a ne iubi.

Port şi-acum cu drag
mândrul meu baltag

care la răscrucea drumului păli,

şi-am lăsat neşters
sângele pervers

care pentru moarte cândva clocoti,

spre a şti că sunt
blând, dar devin crunt

cu cei care-n spate-mi urzesc mişelii.

Unii la vârsta mea dau ortul popii
sau rătăcesc prin resemnări haihui,
pe când eu de-al meu pisc încet m-apropii
şi chiui când pe stânci voios mă sui.

Ştiu că aceste gânduri vă par stranii
şi vă-ndoiţi că pot într-adevăr
să-mi port fără să-mi pese-n spate anii
luându-le tot zbuciumu-n răspăr.

Dar tinereţea ce o simt în sânge
îmi dă necontenit acest curaj.
În inimă tristeţea nu mai plânge,
iar sufletul meu zburdă ca un paj.

Privesc spre viitor, clipă de clipă,
şi sunt convins că ce mi-a mai rămas
nu va mai fi, cât voi trăi, risipă,
ci rod bogat ce-n dar am să vi-l las !

Vine speranţa zâmbind şi-mi spune
cu şoapte care sirene par:
Crede în mine şi o minune
plină de farmec îţi dau în dar.

Vine-mplinirea să îmi alinte
visuri şi gânduri, în timp ce-ascult
săgeţi albastre vibrând în ţinte
şi promiţându-mi un nou tumult.

Vine dorinţa, mă ia de mână
şi dăm o raită prin zbor voios,
ea preschimbată-n superbă zână,
eu părând umbra lui Făt-Frumos.

O linişte sublimă mă-nvăluie gingaşă,
ca o răcoare blândă cum n-am simţit nicicând
şi vreau ca pe-al meu suflet s-o pun ca pe-o cămaşă
pe care să n-o cumpăr, dar nici să nu o vând.

Pădurile din mine vibrează ca o harpă
care doineşte-un cântec ce mângâie cu spori
de viaţă şi iubire fiinţa-mi încă stearpă,
însămânţându-mi cerul cu-ai împlinirii sori.

De unde revin toate, lipsite de tristeţe,
şi pline de atâta ameţitor parfum
ce răspândeşte-n mine o nouă tinereţe
care colindă iarăşi pe-al fericirii drum ?

Nu ! Nu mai sunt acelaşi. Ceva-îmi destramă toate
regretele ce-n mine de la o vreme ţes
pe flamura speranţei cuvintele SE POATE !,
în timp ce al meu suflet culege rod ales.

Nimic din ce-am pierdut nu s-a pierdut,
fiindcă mereu un altfel de-nceput
a fost în toate
în clipa când prezentul curajos
râdea, din meterezele sfărmate,
victorios.

Sunt sigur că destinul meu defunct
o virgulă-o să fie, nu un punct,
că o urmare
va fi la tot ce-n viaţă am trăit,
când orice bucurie trecătoare
m-a-ntinerit.

Căci simt în mine mult prea mult avânt
care devine-n orişice cuvânt
rostit de minte,
un murg înaripat cu care zbor
tot timpul din sorginte în sorginte,
din dor în dor.