În alt poem
O așteptare se rătăcise
în vitralii prin ramuri de gând
și-o petală dintr-un timp
înscris în cercuri de cenușă
ardea tăcerea dintr-o insulă
pierdută-n eul îngenunchiat în mine
și-n consistența unei dimensiuni răzvrătite
tu înnodai depărtări ale cuvântului
din alt tărâm, din altă lumină.
Tristeți rotite-n vers de clopote ninse
aprindeau pe ziduri arse-n uitare
frunze din ruga unei despărțiri
în care erai durerea unui cer
prăbușit în absurdul neant
din altă zodie, din altă zare.
O umbră pulsează acum în mugurii de lut
nemărginind această plecare
într-un amurg de ape arzând fantomatic
însingurarea ornicului ce te-a-nchis
în alt vers, în alt poem.
Antinomii sepulcrale
zvâcnesc râuri selenare
în așteptarea neîmpăcată
din albul arzând în frunze
și-n frigul entropic
dintr-un culoar nedefinit
vise și veacuri rătăcesc
în netălmăcite hăuri
în care tu zăbovești
ca o chemare de dincolo
de sensul sinelui nerăscumpărat
ca o respirație-nfășurată de cuvinte
ce-mparte mirarea ochiului
în două antinomii sepulcrale
și-un labirint ce-și ramifică tăcerea
prin oasele acestei despărțiri
m-ascunde-ntr-o clipă
în care tu, vers agățat de sălciile din lună
îți destrami umbra
pe buzele acestui ianuarie
spulberat prin cotloanele unui orologiu
ce-nvârte pe-un cadran fără numere
rămășițe din glasul unui orb
cu ochii răsturnați
peste pânza unor formule alchimice
înnodând ramuri dintr-un timp închis
în iarna unei oglinzi
ce-a prins în ridurile nemuririi
aurul mut din pietrele
pe care moartea și-a înscris
amprenta abisală
Arzând cărări de cuvinte
M-am destrămat prin sinuoasa tăcere
a unei frunze ce-n stinsa cădere
dintr-un arbore de gânduri
a poposit pe inima ta.
Rătăcitori printre greierii
pulsând în scrum de lună
ne-am scris pe pleoape
respirația telurică
a unei metanii de dincolo
de noaptea gândurilor arse,
de dincolo de apele uitării
unde-n amurgul ultimei călătorii
despărțirea de noi înșine zăbovea.
Suspendați în verdele
arzând cărări de cuvinte,
zâmbim în ora de ceară
din care curg stele și vise
și liniștea luminii.
Ziduri gonesc prin vălătuci de fluturi
și străzile inundate de seva
unei primăveri hoinare
alunecă-n cerul ce-adună
în palmele ideilor
și-n văzduhul întrebărilor
tot necuprinsul ierbii
tot infinitul unui ram de viață.
Cândva un sentiment
Alunecam pe frunze
ca un ochi venit dintr-o stea
ce căuta rătăcirile nopții
când mai aproape
când mai prelung
zvâcnind cu glas de fărâmă necuprinsă
în tăcuta îmbrățișare a unui lut
ce-și croia neînțeleasa depărtare,
mă risipea volbura colbului
pe-o coamă arsă de văzduh nescris
și literele-și destrămau culoarea
devenind muzică și sfere din alt contur,
creșteau întrebări pe-un umăr de lună
și-n cuvântul arborilor se-adunau aripi
din rugăciunea unor păsări de lumină,
treceam prin axa abstractelor neanturi
în versul risipitei aurore dintr-un veac
plutind haotic cu fața
către cel ce n-am fost încă copil
doar tăcută îngemănare dintre începuturi
când dragostea abisului devenea înălțare
spre cel ce-am respirat o neghicită taină
a unui descânt dintr-o materie
de gânduri și idei
și-atunci mi-am zărit umbra,
mocnită plecare
către lumea de dincolo de sânge și oase
pe-un deal pe care creșteau visele
celui ce-oi fi cândva un sentiment
înmugurit pe-un ram de viață.
Clipa unei azime
Iederă-n oglinda miilor de labirinturi
șiroind rătăcirea unui deal
prin fluide crengi dintr-o lună
ce destramă infinitul
în care cresc ceruri nescrise
dintr-un alt contur de gânduri
Continue reading „Alice PUIU: Cuvinte ale timpului (poeme)” →
Pe crucea zăpezilor înalte
O linie fluidă acest necuprins din mine
Se frânge-n arbori agățați de lună