Capacitatea de a ajunge la concluzii corecte și având importanță, este direct dependenta de Credință. În lipsa Credinței ne aflăm frunză în vânt, vânt suflat de cel rău. Nu există mai multe feluri de „credință” mântuitoare. Ea este una singură, cea Ortodoxă, păzită și propovăduită de Biserica Ortodoxă,Trupul lui Iisus.

Credința creștină este trăirea și învățătura despre și întru mântuire, despre calea împăcării cu Dumnezeu și aflarea drumului spre viața de veci alături de Dumnezeu.

Prin propriile lui puteri, după alungarea sa din Rai, omul nu putea să se reîntoarcă la Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a luat asupra sa aceasta. Prin dezvăluiri făcute unor oameni aleși și cu viață îmbunătățită, proorocii, oameni însuflețiți de Duhul Sfânt, Dumnezeu a început să se dezvăluie pe sine și să arate oamenilor drumul de urmat către întoarcerea în Rai. Iar la plinirea vremilor Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat din Duhul Sfânt și Fecioara Maria, s-a făcut om și a lăsat prin învățătura Sa și cea lăsată Sfinților Apostoli tot ce este de lipsă spre mântuirea.

Celor care mărturisesc dreapta credință; deci sunt membrii ai Bisericii Ortodoxe, le este făgăduită de Dumnezeu mântuirea. Nu sunt déjà mântuiți. Ca să primească mântuirea făgăduită creștinul ortodox trebuie să împlinească și poruncile care s-au dat odată cu făgăduința. În privința asta nu poate există îndoială.

Adevărurile de credință Ortodoxe au fost așezate de Mântuitorul, și continuate de învățătura Apostolilor, a Sfinților Părinți și prin tot ce este numit, Sfânta Tradiție, care este lucrarea Sfântului Duh în Biserica, în trupul mistic al Mântuitorului.

Adevărurile despre Credință au fost așezate de cele șapte Concilii Ecumenice, Soboarele a toată lumea, singurele cu adevărat “a toate lumea”. Aceste soboare în care oameni sfinți s-au adunat și sub însuflețirea Duhului Sfânt au arătat care este cu adevărat Mărturisirea de Credință (Crezul), care este natura Mântuitorului, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, într-un singur ipostaz (persoană) cu două naturi și două voințe neamestecate, care este rațiunea pentru care ne închinăm lui Dumnezeu și cinstim icoanele sfinților și rămășițele lor pământești, sfintele moaște.

În superba și desăvârșita sa integritate învățătura Ortodoxă, lipsită de orice fel de contrazicere internă, este și nespus de frumoasă.Iar trăirea ei autentică umple sufletul de o bucurie și pace care nu pot fi decât de la Dumnezeu.

Ortodoxia nu a adăugat și nu a lăsat din Sfânta Tradiție nimica (așa cum au făcut urmașii Episcopatului Romei, așa zișii Romano-Catolici) sau, mult mai rău și mai rudimentar sărmanii “protestanți” și derivatele lor). Dar acest lucru nu trebuie să ii facă pe Dreptmăritori semeți.

Ca Ortodocși avem doar obligații. Îndreptățirea nu este a noastră, este a credinței noastre. Avem obligația să ne rugăm pentru strămoșii noștri, care cu multe jertfe au adus credința până la noi. Să ne rugăm pentru cei rătăciți și amăgiți care rătăcesc fără direcție. Și mai ales să ne rugăm pentru sporirea harului fără de care nimic nu suntem. În vorbele Patriarhului Iustinian: ”să ne rugăm pentru cei care nu știu să se roage și mai ales pentru cei care nu s-au rugat niciodată. ”Iar la acestea mai trebuie adăugat un lucru.

Noi știm care este calea spre mântuire dar nu știm ce se va întâmplă cu cei care nu stau sub pavăza Bisericii Ortodoxe. Ce va fi cu ei doar Bunul Dumnezeu știe. Poate și dintre ei se vor mântui iar care se vor mântui se află, sub un semn tainic, într-o relație cu Biserica Dreptmăritoare. În cuvintele Episcopului Kallistos Ware, ”noi știm unde este Biserica dar nu știm unde nu este”. Dar acestea fiind spuse câteva delimitări trebuie făcute și păstrate.

Ne aflăm sub porunca iubirii să ne rugăm pentru cei ce se află în afară Bisericii dar nu avem nici o obligație să spunem că ceea ce fac ei este și bine. Căci cei din afară Bisericii sunt amăgiți și această amăgire poate însemna pierderea sufletelor lor. Sub nici o formă nu trebuie să acceptăm ‘tradițiile” lor. În momentul în care ei resping TRADIȚIA, lăsată de Mântuitorul și de Sfinții Părinți, cum am putea acceptă ‘tradiții” rudimentare introduce de oameni?

Nu avem nici un merit că suntem Ortodocși dar avem toată obligația de a mărturisi că Ortodoxia este împărătească și este singura cale sigură spre Împărăția Cerurilor. În privința acestei din urmă mărturisiri nu trebuie să existe nici o sfială, nici o reținere, nici un compromis. Mărturisirea noastră trebuie să fie fermă: Ortodoxia este adevărata mărturisire creștină, este cea care ca Neam ne-a Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Mântuirea este a celor drepmăritori” →

Originalitatea și identitatea permanentă a unui popor sunt exprimate în trăinicia Tradiției lui. Tradiția, care exprimă cel mai fidel personalitatea poporului, adică tot ce rămâne statornic.

Tradiţia ţine de spiritualitate şi de raportul cu sinele cel mai intim și, se poate spune, reprezintă modul în care absolutul este exprimat de un anume popor. În această înțelegere avem nevoie de Tradiție pentru a ne aminti permanent cine suntem și să nu ne pierdem într-o masă amorfă, la vrerea oricui. Exact acestei tendințe dizolvante, a acumulării influențelor la modă, se opune Tradiția. Tradiția este cea care face un Popor unic, căci în ea se cuprinde modul în care un popor definește și înțelege diferența dintre frumos și urât, dintre drept și nedrept, dintre adevăr și minciună, dintre bine și rău. Tradiția este experiența existențială a Neamului și în ea se păstrează frumusețea autentică.

Se poate spune că Tradiția unui Neam este mai importantă decât ‘istoria” lui, atunci când prin “istorie” înțelegem momentul istoric prezent și din asemenea “momente”, este alcătuită istoria. Ceea ce le unește între ele și le dă înțeles este exact Tradiția. Căci într-un anume moment istoric un Neam poate fi în derivă, poate trece prin încercări neobișnuite, poate fi ocupat de o stăpânire străină, deci va fi nevoit să folosească orice mijloace pentru a supraviețui. Dar Tradiția nu se schimbă și nu trebuie să se schimbe. De fiecare dată când românismul a trăit în ritmul aceluiași gând și în armonia aceleiași credințe, a trăit din plin Tradiția lui, el a produs lucruri originale și trainice. Când această unitate morală, când această trăire în Tradiție a lipsit, ne-am întâlnit cu eșecuri. Influențele străine au importantă, dar numai în măsură în care trec prin spiritul critic al Tradiției. Căci Tradiția este, în primul rând, continuitate spirituală. Poți participa la o civilizație, dar asta nu înseamnă a îi fi slugă și a o copia. Tradiția este garanția că putem participa ca Neam la orice moment istoric, dar pentru a rămâne semnificativi și cu identitate va trebui ca întotdeauna să alegem, din afară, doar ce este de folos și chiar și acea parte să o trecem prin “gândul Neamului”, care este Tradiția și să o facem ceva nou, ceva ROMÂNESC. Iar aici mai trebuie să știm un lucru.

Orice criză a unui Neam este mai întâi spirituală și manifestarea crizei se vede în setea covârșitoare după cele materiale. În acesta privința suntem limpede avertizați:” “Căutați mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” – Matei 6:33.

Deci Tradiția înseamnă, repet, continuitatea în spirit a unui Neam și pentru Neamul Românesc aceasta înseamnă Ortodoxie. Iar Ortodoxia este un întreg viu și care dă viață. Ortodoxia nu este închistată în forme, cu toate ca respecta formele, Ea este mereu originală și mereu aceiași în ceea ce este esențial, mereu noua și mereu aceiași esenței Sale. La fel și în Tradiție.

La un moment dat al vieții unui Neam, anume forme nu mai sunt de folos. Atunci privim, fie spre trecut și o renaștere are loc, fie căutăm să preluăm modele străine, să cădem în iconoclasm și să ne pierdem într-o masă amorfă. Dacă dorim să rămânem în viață, ca Neam unic, trebuie să privim și să ne însuflețim din exemplele trecutului, momentelor istorice mai bune și care rămân Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre statornicie” →

Dacă vom privi în jur cu minimală atenţie vom bagă de seamă că tot ce este în fiinţă este de fapt unic sau, mai bine zis,are o personalitate unică. Lucrurile sunt grupate de către oameni în categorii tipologice,deci asemănări după înfăţişare, din necesitate, pentru a putea purta discuţii cu rost. Dar în final această fascinantă diversitate arata mereu existenta unui plan, a unei viziuni unice.

Marele scriitor german Ernst Junger, poate cel mai de seama scriitor şi gânditor german al veacului al XX-lea, între altele a fost şi un mare entomolog şi câteva specimene, de el descoperite, îi poartă numele. Deci el era, pe lângă un mare scriitor şi un serios, incontestabil om de ştiinţă. Ei bine el spunea că din fiecare fiinţă doar maximum zece la sută este necesitate existenţială restul este pur şi simplu frumuseţe. Cine îşi poate imagina sau, mai rău, crede, că o asemenea abundenţă, risipă de frumuseţe a apărut din “întâmplare” ?

Dar vorbind despre această infinită diversitate în unitate trebuie amintit că şi anotimpurile, lunile anului, Săptămânile anului, zilelele Săptămânii, toate au o personalitate distinctă până a trezi reacţii afective; unele luni din an sunt “simpatice” şi altele “antipatice”, spre exemplu. Aceiaşi personalitate specifică o au şi orele zilei. Într-un fel sunt orele dimineţii şi în altul cele ale amiezei, serii şi nopţii. În acest sens voi aminti că Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia numea ora două din noapte, ”ora adevărului şi mărturisirii”. Pe drept cuvânt.

Când suntem treji la acea ora, vedem cu maximă claritate lucrurile rele pe care le-am făcut, puţinele lucruri bune pe care,poate,le-am făcut şi multele lucruri bune pe care le-am fi putut face şi nu le-am făcut. La acea ora ne dăm seama de vremelnicia trecerii prin această lume, de zădărnicia de a deveni ataşați şi iubitori de ea şi cu toată siguranţa ne gândim la ce va fi “după”. În acel ceas avem zbatere sufletească, îndoieli, ispite şi chiar căderi în deznădejde, în acel ceas nu putem minţi, nici măcar pe noi şi există un singur mod de a ieşi din acea nevoie: gândul la Dumnezeu şi la grijă Lui pentru lumea din jur. Dar acesta nu trebuie să fie un gând abstract, către un “cineva” necunoscut. Acest gând trebuie să fie către un Dumnezeu personal, cel în Treime Ortodoxă mărit şi la mărturia prietenilor lui,Sfinţii.

Ce anume i-a făcut pe Sfinţi? Erau oameni aşa cum suntem şi noi,unii dintre ei mari păcătoşi: ucigaşi, tâlhari, furi, desfrânaţi. Dar care au devenit Sfinţi şi ei stau în jurul lui Dumnezeu şi rugăciunea lor ne ajută pe noi cei care alcătuim Biserica “luptătoare”. Deci ce anume i-a făcut pe ei Sfinţi? Ei bine smerenia, tăgăduirea de sine şi dragostea de Dumnezeu. Exemplul cel mai strălucit de smerenie este Maică Domnului al cărei “Fiat” (Fie mie după voia Ta) a făcut cu putinţă Întruparea. Ne putem doar imagina ce jertfă făcea o fată fecioara şi ce dragoste şi încredere în Dumnezeu avea, dând naştere unui copil într-o lume în care adulterul era pedepsit prin lapidare (bătaie cu pietre până la moarte). Ei îi urmează “prietenul mirelui” Sfântul Slăvit Prooroc, Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Ceasurile zilei” →

Una dintre cele mai complexe parabole din Evanghelii este cea despre “bunul Samaritean”. Iată ce spune Evanghelia:” –Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea(.Luca 10;30-36).

Această ‘parabolă” a fost spusă de Iisus pentru a arăta cum se cuvine să iubești pe Domnul Dumnezeu tău și pe aproapele tău. Porunci esențiale și fără de care nu este posibilă mântuirea.

Probabil că cea mai bună interpretare a acestei parabole a fost dată de către Fericitul Augustin. Iată ce spunea Fericitul Augustin în esență: Un anume om se cobora de la Ierusalim la Ierihon; acest “anume om” era chiar Adam; Ierusalimul este cetatea binecuvântată a păcii din care Adam căzuse, fusese alungat; Ierihon înseamnă luna, adică moartea, căci ea pălește, scade, dispare. Tâlhării sunt necuratul și slujitorii lui, cei care îl dezbracă pe Adam de slava ce o avea în Rai, îl amăgesc și îl lasă aproape mort. Preotul și Levitul sunt slujirea “legii vechiului Testament”, care nu avea puterea să mântuiască. Cel care îi vine în ajutor este un străin, un necunoscut, un Samaritean, iar samaritean înseamnă “cel care veghează”, ”cel care păzește”. Uleiul, este mila divină care vindecă, vinul este duhul mântuirii, iar Hanul este Biserica lui Dumnezeu. Cei “doi bani” sunt poruncile Evanghelice iar slujitorul Hanului sunt Apostolii și urmașii lor care veghează până la revenirea “bunului Samaritean”, adică a lui Iisus.

Este o parabolă mișcătoare și care trebuie imitata întocmai, ”bunul Samaritean” ar trebui să fie fiecare dintre noi. Dar asta înseamnă a fi, ca și „bunul Samaritean”, veghetor, „granicer”, la hotarele trupești și duhovnicești.

În Neamul Românesc au existat asemenea “veghetori la hotare”, asemenea “grănicieri”, care au păzit de rău lumea imediată dar mai ales pe cea duhovnicească, Ortodoxă.

În iureșul și obsesia pentru ziua repede trecătoare, foarte adesea, uităm lucruri esențiale. Uităm că rânduiala, înțelegerea diferenței dintre bine și rău, gustul “casei”, tot ce da bucurie și sare existenței, toate acestea sunt păzite de oameni buni cu frică și dragoste de Dumnezeu. De acești oameni, foarte adesea, nu ne aducem aminte.

O foarte frumoasă legendă descrie în acest fel începutul unei anume așezări omenești. Hotarul acestei așezări a fost însemnat de întemeietorul ei printr-o brazdă trasă cu plugul. Atunci când acest hotar, această graniță, a fost încălcată acel întemeietor de așezare nu a șovăit să ridice brațul înarmat și să pedepsească cu moartea pe cel vinovat; chiar dacă îi era frate geamăn. Este posibil ca legendă să fi fost dată uitării în timp. Dar s-a întâmplat că întemeietorul a fost Romulus, vinovatul a fost Remus iar acea așezare avea să devie „Orașul”, adică Roma. Mai trebuie reținut un lucru.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: De veghe la hotar” →

În momentul istoric prezent ofensiva „globalizării”, a uniformității degradante, se face cu violență, cu mijloace colosale, statale și cu o anume disperare. Disperarea este rezultatul împrejurării că această uniformizare este un eșec lamentabil și având consecințe teribile.

„Globalizarea” și „uniformizarea” eșuează în fața oamenilor „locului” care refuză să își piardă limba, portul și mai ales modul de a înțelege rostul vieții. Rezistența oamenilor, încăpățânarea lor de a își apăra și păstra identitatea și personalitatea sunt cu adevărat eroice .

Cred că cel care a intuit aceste tip de rezistență și la și conceptualizat, a fost Ernst Junger, probabil cea mai remarcabilă personalitate a culturii germane în veacul XX.

Ernst Junger vorbea de acei soldați consemnați unui post (post care, în cursul luptelor era fie uitat, fie abandonat de eșaloanele superioare) dar, care soldați, își făceau datoria până la capăt, neînfricați, neînfrânți, fără șovăială. Actul lor de eroism individual stătea cu mult peste planurile strategice alcătuite prin state majore. Acei soldați își făcea datoria supremă, respectau locul lor dintr-un plan și mărturiseau despre credință și loialitate. Acei soldați nu mai țineau de “istorie”, ei treceau în “meta istorie”, în veșnicie și într-un plan superior. Tot Ernst Junger definea și conceptualiza „omul” care apară, „postul uitat” ca pe omul cu adevărat liber, cel care acționează conform cu ordinea conștiinței sale. Pe acel fel de om Ernst Junger îl definea drept: „anarhul”, cel care nu are stăpân. (Deci a nu se confundă cu “anarhistul” care înseamnă cu totul altceva).

„Anarhul” nu are nimica de a face cu „anarhistul”. „Anarhul” este eminamente pozitiv dar refuză să își abdice condiția umană superioară, zestrea lui morală și de conștiință, indiferent care vor fi fiind circumstanțele sau consecințele. „Anarhul” este eminamente omul liber. Omul care nu poate fi condiționat nelimitat, omul care nu ia ca litera de evanghelie cutare administrație vremelnică.

Atașamentul de loc, loialitatea (la bine și rău) cu cei din comunitatea căreia îi aparține, mai răspicat satului căruia îi aparține din neam în neam, sunt parte din zestrea morală a „anarhului”. Ca un singur exemplu.

„Anarhul” nu va spune că „locurile” unde l-a lăsat Dumnezeu sunt „cele mai frumoase din lume”, dar va spune răspicat că „sunt la fel de frumoase că cele mai frumoase locuri din lume” și că pentru el, pentru inima lui, chiar sunt cele mai frumoase din lume. (Personal cred din toată inima că „cele mai frumoase locuri din lume” sunt în hotarul satului Borlovenii-Vechi.).

Aici nu are loc „obiectivitatea cuminte”. Din partea mea să fie „obiectiv cuminte” cine va vrea. Ce vreau să spun este că pentru mine oamenii din Almăj, care prin trudă de zi cu zi, prin asociații culturale, prin publicare de monografii, prin promovarea dragostei de loc și identitate, ei bine acești oameni, sunt cei mai frumoși, sunt fără egal. Nu este loc aici să îi enumăr pe toți. Dar toți au contribuit și contribuie la Renașterea Almăjana, la promovarea bunului nume al Văii Almăjului. Mă gândesc la “dascălii” care au învățat și învață în Valea Almăjului, mă gândesc la slujitorii Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Din nou despre ,,postul uitat”” →

Titanii erau, în mitologia greacă, semizei, făpturi gigantice și extrem de puternice. Despre ei ne vorbește Hesiod în “Theogonia”. Este interesant de menționat că sursa de inspirație a lui Hesiod a fost o lucrare, ”Titanomachia”, întocmită de către un bard orb din Thracia, cu numele Thamyrus. În acest poem se vorbește de revolta Titanilor contra Zeilor din Olimp și bătălia feroce dintre ei. În cursul acestei bătălii teribile pământul a avut enorm de suferit, fiind, în bună măsură, pustiit. Înfrânți Titani au fost aruncați în fundul pământului, legați în lanțuri în Tartar.

Într-o interpretare mai largă această bătălie dintre Titani și Zei vorbește despre consecințele ateismului militant și despre urmările persecuției Credinței. Exemplul revoltei Titanilor rămâne avertisment privitor la catastrofa ce o poate produce secularismul agresiv și încercarea de a crea o societate fără Dumnezeu.

Este foarte bine știut că începând din veacul al XVIII, încet, tenace, tot soiul de “filozofii” și învățături otrăvite au căutat să inducă îndoială în sufletele credincioșilor, să le corupă Credința și să le distrugă Tradiția. Această acțiune, hai să-i zicem “intelectuală”, a fost complimentată de acțiunea ‘sectelor”, a ereziilor de la Dreapta Credință. ”Sectele” sunt cele care au amăgit mulți oameni și i-au rătăcit într-un pustiu al cărui scop este separarea de Dumnezeu. Aici, cu riscul brutalității, trebuie să fim foarte răspicați.

Nu membrii sectelor sunt cei care trebuie învinuiți, învinuită trebuie învățătura sectelor. Cum spuneam scopul lor final, fie că ele sunt conștiente de această înșelare, fie că nu sunt, este separarea de Dumnezeu. Sectele pot pretinde că îl slujesc pe Dumnezeu dar legătura cu El este tăiată. În ce mod. Prin faptul că eliminând Tainele, rugăciunea către Maica Domnului și către Sfinți, refuzând cinstirea icoanelor și a moaștelor Sfinților, nu mai există legătură directă, personală cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu este un “pricipiu”, este Cel care asigură legătură personală cu toți și fiecare dintre cei care îl mărturisesc în Treimea, ’cea de o Ființă și Nedespărțită”.

Dar aceste eforturi de secularizare a societăților omenești, în veacul ce a trecut și în anii pe care- i trăim, a devenit atac demonic deschis. Vedem în jurul nostru cum stări și noțiuni fundamentale, care au asigurat nu numai continuitatea omenească dar și capacitatea oamenilor de a avea un strop de veselie și mai ales de nădejde, sunt atacate, relativizate și maculate. Familia este sub atac deschis, relația dintre oameni este distrusă, curățenia copiilor este înlăturată. Iar toate aceste abominații sunt prezentate că “eliberări”. Iar în acest context putem vedea ce s-a întâmplat în societățile “atee”. Să ne aducem aminte cum în Rusia sovietică zeci de mii de biserici și mănăstiri au fost închise și distruse. În 1938 în întreagă Rusie mai erau deschise o sută de biserici. Icoanele și moaștele sfinte au fost înlăturate și sute de mii de credincioși au fost uciși cu sălbăticie. Puterea de sus a rămas neclintită, Divinitatea nu a fost micșorată, dar viața oamenilor a fost un infern al pustiiri. Și ar trebui să nu ne lăsăm amăgiți.

Acest secularism demonic și agresiv este tot o religie, este închinarea la demoni. Ce altceva decât închinare la demoni este fuga de realitate prin droguri, elitism, erotism sau consumarism? Ce altceva decât închinare la idoli sunt “concertele” de muzică metalică și cele care induc o stare de isterie colectivă? Și ce altceva decât jertfe aduse demonilor sunt tot mai frecventele crime făcute la concertele pomenite? Ce altceva decât slujire a demonilor este deschisa propovăduire a sodomiei? Trăim vremuri grele și de mare ispita și singura mântuire este credința și atașamentul față de Dreapta Credință, față de Ortodoxie.

Se poate spune că o societate creștină se aseamănă unei cetăți cu ziduri tari și reguli aspre, dar în mijlocul acelei cetății locuitorii pot fi veseli, pot sărbători, se pot bucura. Într-o societate atee zidurile nu mai există, dar în interiorul cetății este groază, disperare și lipsă de sens existențial. Pentru Neamul Românesc aceasta este miza clipei istorice: viață în Ortodoxie sau moartea fără Dumnezeu.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Să ne ferim de amăgitori” →

În vremea istorică pe care o trăim, care este confuză, haotică și de fapt înspăimântătoare, putem afla cauza principla a răului care ne bântuie: pierderea Credinței în Dumnezeu, a fricii de Dumnezeu și respectului față de poruncile Lui. Aceste nu sunt afirmații circumstanțiale și cu atâta mai puțîn îndemnuri pioase, sunt adevăruri deplin stabilite de experiența omaneasca milenară.

Fără Credință omul nu are lumină, nu are punct de referință, pur și simplu își dă cu părerea sau, mai rău, se închină rațiunii sale, practică o formă penibilă de idolatrie, „antropolatria”, „închinarea la om”. Astfel s-a ajuns că, în lipsa Credinței…”au schimbat slava Dumnezeului celui nestricăcios cu asemănarea omului celui stricăcios” (Sf.Pavel, Români, 1,23). Încă mult mai grav, lipsa Credinței a făcut ca oamenii să fie cu totul deschiși ispitelor demonice, a celor mai crâncene dintre ele. Din nou trebuie amintit că singurul lucru pe care îl poate oferi necuratul sunt iluziile deșarte, iluziile care distrug. Iar cea mai periculoasă dintre ele și care persistă în lume și de când ea stă în existența, este mândria. Încă mai grav, dincolo de neputința de a ne controla mândria, stă și împrejurarea că, sub inspirația negativității pure, a necuratului, mândria a căpătat nespus de multe forme. Atâta de multe că din comoditate și lașitate nici nu mai suntem capabili să recunoaștem patima în sine. Una dintre cele mai grave forme de ignorare a mândriei este neputința și ne-voința de a asuma povara responsabilității personale, „vina” personală. Iar acesteia îi urmează una dintre cele mai pierzătoare înșelări, cea dintre mândrie și smerenie, înșelarea că am fi smeriți atunci când de fapt ne scăldăm în mândrie și părere de sine. Mereu vom afla o „explicație”, o „scuză”, vom căuta „vină” altcuiva.

Așa cum spuneam această formă de păcat dăinuie de la începutul stării noastre pământești, în mai multe feluri se poate spune că acest păcat a fost chiar cauza ,sau oricum a contribuit decisiv, la alungarea noastră din Rai.

Întrebați despre neascultarea lor atât Adam, cât și Eva s-au grăbit să dea „vina” pe altcineva; ea pe îndemnul șarpelui, el pe îndemnul femeii sale. Acele „scuze” șchioape nu au fost luate în seamă, și pe drept cuvânt, și astfel ne aflăm în rușinoasa condiție în care suntem. Dramatic este însă că de atunci și până acuma nu am învățat nimic și încă mai rău persistăm în aceiași „scuză”: „altcineva” este de vină. Cel mai adesea „cel plecat”.

Că așa este limpede ne-o spune Mântuitorul: „Vai vouă cărturari și farisei fățarnici, că zidiți mormintele proorocilor și împodobiți pe ale drepților. Și ziceți: De am fi fost noi în zilele părinților noștri, n-am fi fost părtași cu ei la vărsarea sângelui proorocilor. Astfel, dar, mărturisiți voi înșivă că sunteți fii ai celor care au ucis pe prooroci. Dar voi întreceți măsura părinților voștri.”(Matei,23,29-32). Aceste Cuvinte sunt nespus de amenințătoare. Ele arată cel puțin câteva lucruri. În primul rând se vădește că exista o solidaritate a generațiilor, că vina poate fi moștenită din generație în generație atunci când sunt perpetuate aceleași căi rele sau păcătoase.

Ele arată că cei vii nu pot schimbă trecutul și nu pot vesti viitorul, ei pot doar trăi clipa care le este dată și doar în acea clipă pot alege între bine sau rău. Și să nu ne amăgim.

Una dintre cele mai de seama virtuți, dacă nu cea mai de seama, este dreapta măsură. Această exclude fanatismul și deci putința pierderii de sine. Dumnezeu nu cere să fim eroi, ne cere ca în toate împrejurările să facem tot ce stă în putința noastră omenească de a face bine sau, minimal, nu rău. Așa cum spune și Patericul, un „bătrân” care a mințit spre a salva o viață omenească, se mântuie. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Iluziile care distrug” →

Prezența noastră în această lume este scurtă și de fapt este o încercare, cel mai adesea dureroasă, în planul veșniciei. Să ne aduce aminte mereu de acest provizorat este o obligație și o condiție de a ne așeza starea pe făgaș bun. Amintirea “morții” nu este o acțiune morbidă, este un act salutar. Această conștiință, a celui mai inevitabil moment din existenta pământească, moartea, este călăuză și cale de a așeza lucrurile în adevărata lor ierarhie, este modalitate sigură de a nu fi legați de realitățile acestei lumi care sunt provizorii.

Existența noastră, a tuturor și a fiecăruia, se desfășoară, poate fi divizată, între trecut, prezent și viitor. Este împărțire mecanică și de fapt convențională, căci existența noastră nu este înșiruire cronologică sau, oricum, nu ar trebui să fie. Ea nu este nici suma „realizărilor” noastre, repede sortite uitării, ea este suma trăirii noastre morale consecvente. Existența noastră ar trebui să însemne ființare, viețuire cu rost și pentru noi și pentru cei din jur. Dacă ne uităm la împărțirea cronologică de care pomeneam o să vedem că ea este foarte seacă. Trecutul nostru, bun sau rău, nu îl putem schimba, cel mult și asta foarte rar, putem învăța câte ceva din el. Despre viitor știm încă mai puțin. Viitorul înseamnă visare, cel mai adesea în termeni ideali și deci fără legătură cu realitatea, sau înseamnă proiectarea unor stări prezente și care sunt întotdeauna provizorii. La asta se adaugă faptul că nu știm de fel dacă acest viitor îl vom avea. Durata existenței noastre pământești este foarte incertă și se află sub o altă voință și alt plan. Deci singura clipă în care avem puterea de a înfăptui ceva, de a face o diferența între bine și rău, este acuma, în secunda cea repede trecătoare. În aceste împrejurări se pune întrebarea care poate fi motivația acestei realități? Iar răspunsul este tulburător.

Aduși în existența din dragostea infinită a lui Dumnezeu și socotiți „coroana” lucrării Lui, rostul nostru nu este aici, în lumea asta, rostul nostru este în veșnicie, în prezența Divinității. Din această cauză, darul cel mai de preț cu care am fost înzestrați, libera voie, libertatea de a alege între bine și rău, acest dar fără egal, trebuie folosit și modul în care îl folosim ne așează în veșnicie, alături de Dumnezeu sau în „întunericul din afară”. În aceasta înțelegere trăirea, simțirea „clipei” este obligatorie și mântuitoare. Doar așa ne vom putea împlini „destinul”.

„Destinul” în ultimă instanța înseamnă împlinirea rostului pentru care am fost aduși în ființă. El este eminamente personal, unic, irepetabil și, că urmare se înfățișează în forme infinite. Mai înseamnă că fiecare „destin” omenesc este nu foarte important, este întotdeauna cel mai important, căci are rost unic în planul lui Dumnezeu. Aceasta ar trebui să fie cel mai puternic îndemn la smerenie, la înțelegerea că doar în comuniune a dragostei unul cu altul vom putea împlini „Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu”. Nu există altă cale. Dincolo de aceste generalități, împlinirea destinului înseamnă opțiunea pentru bine și refuzul răului. Cu cât această opțiune este mai categorică,mai mare și mai răspicată va fi consecință existenței noastre,mai exemplară. Că așa este, cu exemplară, fără egal modestie și elegantă ne-o arată viețile sfinților.

Acei oameni, care prin faptele lor s-au făcut vase alese ale Duhului Sfânt, au făcut tot ce era cu putință spre a fugi de slava lumii. Rezultatul a fost că, după veacuri numele lor sunt cinstite, închinate, iubite și ajutorul lor cerut. Spre a da un singur exemplu.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Clipa cea repede trecătoare” →

Una dintre cele mai frumoase și mai mișcătoare vorbe românești, care mai poate fi auzită în sate, este „vino să te omenesc” sau „am fost omenit”.

În înțeles imediat „a omeni” pe cineva înseamnă a primi pe cineva în casă și a îi dărui o bucată de pâine, un pahar de apă,o vorba bună sau toate la un loc. Iar a „fi omenit” înseamnă a primi cele amintite mai înainte. Dincolo de frumusețea exprimării, dincolo de ilustrarea celei mai autentice trăsături românești, cea care leagă demnitatea de modestie și modestia de eleganță, „a omeni” înseamnă o profundă, absolută înțelegere a rostului de a fi în ființă și o trăire Ortodoxă cutremurătoare. Mai dovedește această vorba că Românii sunt un popor nu vechi, ci străvechi, cu o identitate și înțelegere de sine care trece de vremea istorică și ne duce „la început”.

A „omeni” înseamnă înțelegerea și trăirea deplină, conștientă și pururea „angajată”, a stării în care ne aflăm, a existenței noastre nu ca „indivizi”, numere sociale și economice, dar ca „persoane”, existente, conștiente de sine și de cele din jur.

„Persoana” este întotdeauna conștientă de sine, conștientă de relația cu Ziditorul și conștientă că realizarea ei nu se poate împlini decât în „comuniune”, în relație cu semenul său. Iar realizarea relației cu semenul, care înseamnă trăirea creatoare a iubirii, înseamnă a jertfi; fără nădejde de recompensă imediată alta decât un zâmbet, o mulțumire, o strângere de mâna, o aducere aminte. Mai înseamna capacitatea de a înțelege slăbiciunile semenului nostru și a nu judeca posibilele lui căderi. Această înțelegere, în dragoste, înseamna, ceea ce fără egal exprima cuvintele, ”prietenie din bogăția nedreaptă”, bogăția care rezulta din capacitatea de a înțelege si alina defectele aproapelui. Aceasta nu înseamna acceptarea păcatului, înseamna condamnarea păcatului dar dragoste pentru cel păcătos, înseamna a acționa ca “persoana”. „Persoana” nu poate ființa decât în relație mutuală, care este necesar de respect și ideal ar trebui să fie de dragoste, din adânc în adânc și până la o cuprindere universală, „sobornicească”. Prin „fața” sa și prin „cuvintele” sale, persoana stă în comuniune cu cei din jur și prin ele se mântuie ori se osândește.

„Omenia” exprimă toate cele pomenite și le implică pe toate. În această stare de „omenie”și în trăirea ei vom putea înțelege bine cele spuse în Ioan,15;12: ”Aceasta este porunca Mea; Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu”.

——————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric

USA

9 iulie 2020