Proverbul românesc, “îi dai un deget și îți ia toată mâna” avertizează în chip înțelept pericolul pe care îl reprezintă “negocierile” cu un adversar de rea credință. În mai multe feluri acest proverb are aplicație imediată în ce privește situația periculoasă existentă în România.
În 10 August, 2018 cercuri transnaționale, o “opoziție” interesată strict în foloase imediate pentru membrii ei, au încercat o lovitură de stat.
Prin Organizațiile Ne Guvernamentale (toate oficine de promovare a intereselor străine), prin abominatia #rezist și prin farsa și diversiunea #fără penali, au fost mobilizați “imbecilii utili”, cei care ies în stradă fără rost. Acelei adunări i s-a dat numele de “protestul diaspora” căci, între cei adunați turmă în stradă, erau și un număr de Români care trăiesc în afară hotarelor României; oameni care, din capul locului nu au autoritate sau competență să dea sfaturi administrative Românilor din țară. Dar în această turmă au fost implantați agenți provocatori și huligani sadea având un scop precis: să creeze dezordine, să timoreze forțele de ordine publică și, prin violență, să ocupe un edificiu sau o instituție cu valoare simbolică,poate sediul guvernului, un post de televiziune sau ceva asemănător. Prin această ocupație cei care au pus la cale încercarea de lovitură de stat urmăreau să își creeze o platforma publică și un soi de “autoritate”. Pasul următor ar fi fost să intre apoi în “negocieri” cu autoritatea legala și prin tactici de rea credință, prin încălcare permanentă a eventualelor înțelegeri, să se instaleze la putere. Ca asa a fost o dovedește chiar jalnicul “apel’ pe care l-a citit moleșică Klaus Joh, (un “apel” rău întocmit și încă mai rău citit de către un mototol). În acel “apel”, după ce într-o maniera care ar trebui sa fie motiv de suspendare, Klaus Joh. a insultat forțele române de ordine, el îndemnă la “dialog”. ”Dialog” cu cine? Cu “opoziția”? Acest dialog se poarta în Parlament. Dar pe mototolul Klaus l-a luat gura pe dinainte și citea un “apel” care fusese făcut pentru o situație care, Slavă Domnului, nu s-a realizat. în aceiași ordine de idei. Cea mai mare greșeală pe care ar putea să o facă administrația legal aleasă ar fi să inițieze un “dialog” cu scandalagii. Ceea ce ar trebui să facă însă, ar fi să îi afle pe huliganii care au provocat violent, să afle cine i-a pus la cale și apoi sa îi condamne conform legilor României. Este inadmisibil ca huligani violent să fie lăsați nepedepsit. Așa ceva ar fi invitație ca violent să fie repetat. Revenind la cele petrecute la 10 August, 2018, acesta este un scenariu bine cunoscut și care a fost folosit de către “transnationali” și în alte părți și mai în urmă la Kiev, ”planul Maidan”. În mod miraculos acest plan, care ar fi devastat România, a eșuat. Iar meritul revine aproape în întregime Jandarmeriei Române care a acționat cu un calm, reținere și profesionalism absolut fără egal. Am mai avut ocazia să spun, în această împrejurare Jandarmeria Română, în limbaj cavaleresc medieval, ”și-a câștigat cu cinste pintenii” (dreptul de a purta pinteni, în Evul Mediu, îl aveau cavalerii care se purtau onorabil pe câmpul de lupta). Încercarea de lovitură de stat a eșuat dar cei care vor răul României caută să o reaprindă. În acest sens putem vedea cum pentru pace și liste socială s-a exprimat Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, un om care își iubește Neamul. Iar pentru continuarea dezordinii s-a exprimat fleșcăitul, mototolul și fără imaginație Klaus Johannis. Moleșitului Klaus i s-au alăturat cu trâmbițe și văicăreala, Organizațiile Ne Guvernamentale și intelectualii vânduți. Ura lor s-a revărsat exact asupra celor care au oprit violența și haosul, adică Jandarmeria Română. Cu ura fără hotar acești atleți ai răului varsă venin și fiere asupra celor care au salvat România. Ei caută să intimideze pe cei a căror misiune este să apare ordinea statală. Cei care promovează aceste abominatii se fac vinovați de trădare națională și sfruntată activitate anti statală și ar trebui pedepsiți conform legilor în vigoare. În aceste împrejurări este obligația morală a tuturor celor care iubesc Neamul Românesc să încurajeze corpurile românești aflate sub drapel și să stea alături de autoritatea legal aleasa prin vot liber și să respingă pe vânzătorii de Neam. În actuala situație se vede limpede cine se confruntă în România.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Îi dai un deget…””
Etichetă: Alexandru Nemoianu
Alexandru NEMOIANU: Un om depășit
În 13 August 2018, Președintele României a prezentat un soi de apel care, sincer, nu avea nici cap și nici coadă.
În esență Klaus Johannis (mai departe KJ), un om fără multă imaginație și fără urmă de charismă, dar ajuns, prin ironia destinului, într-o poziție care nu i se cuvine, nici intelectuală și nici moral, s-a autocondamnat la o situație jalnică, aceea de a interpreta un rol de care este depășit și care nu i se potrivește.
În apelul de care pomeneam, foarte lung dar incoherent, KJ caută să joace un dublu rol, caută să interpreteze două roluri care sunt în stare antitetică, se resping reciproc. Citind acest apel, care i-a fost impus, Klaus Iohannis era un actor improvizat, într-un rol peste micile lui puteri, era un saltimbanc.
Pe de o parte căuta să instige la violență și lovitură de stat și pe de alta, foarte neîndemânatic, să se prezinte ca om al păcii. Evident KJ se referea la demonstrațiile violente din 10 August,2018 pe care le-a organizat “opoziția”, cercurile de interes transnaționale și care, din capul locului fuseseră aprobate de către Președinte.
Manifestația din 10 August,2018 a avut ca scop să înlăture, la nevoie prin violență, autoritatea legal aleasă a României.
Demonstranții adunați, prin apeluri de către Organizațiile Ne Guvernamentale, abominatia #rezist, farsă și diversiunea #fărăpenali, au fost încadrați cu huligani și agenți provocatori care aveau misiunea să pornească lovitura de stat. A fost o încercare de a repeta acțiunea Maidan din Kiev. În aceste împrejurări Jandarmeria Română, a cărei misiune și rost este de a apăra ordinea și integritatea statală, a acționat fără greș, admirabil. Cu minimum de forță și incredibilă reținere, a reușit să dejoace planurile loviturii de stat și să pună pe goana pe huligani. Aici trebuie să fim bine înțeleși. Înăbușirea unei încercări de lovitură de stat nu este un bal și nu poate fi făcută cu blândețe. Este o acțiune care cere hotărâre, duritate și fermitate. Inevitabil oameni care nu doresc violență și se află între huligani vor fi și ei afectați de acțiunile hotărâte ale forțelor de ordine. Nu este posibil altfel dar, cei care participă la asemenea demonstrații, nu au a se plânge de consecințe care sunt, repet, inevitabile. Dar, comparativ cu brutalitatea polițienească din alte locuri (și mă gândesc la USA țară în care trăiesc) Jandarmeria Română a dat dovadă de incredibilă reținere și exemplar profesionalism. În limbaj cavaleresc medieval, în această împrejurare, Jandarmeria Română” și-a câștigat cu cinste pintenii” (purtarea, dreptul a purta, pinteni era în Evul Mediu semn de noblețe). Trebuiesc repetate, despre demonstrația de la 10 August, încă un număr de detalii.
S-a încercat deghizarea ei în demonstrație a “diaspora”, a Românilor plecați în afară țării la lucru. Aici iarăși întâlnim o teribilă contradicție.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Un om depășit”
Alexandru NEMOIANU: ,,Modelul Maidan”
De la începutul noului mileniu sistemul “globalist” a folosit mijloace tot mai brutale pentru a își subordona economic și politic țările din Răsăritul Europei. Să ne amintim cu groază, oroare și dezgust de modul în care, în Postul Mare,Serbia a fost bombardată fără milă și fără motiv, cu singurul scop de a îi fi nimicita integritatea teritorială. Dincolo de aceste intervenții militare directe au fost folosite tot soiul de alte “modele” a căror repetivitate dovedește că ele sunt parte din planul deliberat urmărit de către puterea “globalistă’: USA, EU, NATO și eiusdem farinae. Inițial sunt folosite mijloace “pașnice”. Prin Organizațiile Ne Guvernamentale, toate oficine de interes transnațional și finanțate fie prin serviciile secrete apusene, fie prin demonicul Soros Gyorgy, sunt introduse idei insidioase, antinationale și anti creștine. Prin aceste ONG sunt create rețele de “socializare” care, în orice moment, pot fi “militarizate”, adică indivizi spălați la creier (iar mulți dintre ei fără creier sau cu unul plăpând de tot,tip ”creieraș”) pot fi scoși în stradă și folosiți la “demonstrații”. Acești jalnici indivizi posesori de micro-creier sunt “imbecilii utili”, între ei preponderant tinerei și tinerele de tot tulburați hormonal, pierde vara sadea și opozanți din temperament. Așa au apărut organizații de felul abominatia #rezist, #fără penali sau, mai nou ,”diaspora”. Scopul acestor diversiuni este de a condiționa și intimida autoritatea aleasă ba chiar în a ii pune sub semnul întrebării legitimitatea. La caz că aceste acțiuni nu reușesc se inițiază ultima “carte”, ”modelul Maidan”. Este bine a ne aducem aminte cum a funcționat ‘modelul Maidan”.
Speculând cinic neajunsurile economice din Ucraina forțele de suversiune USA și EU au creat mișcare stradală care a devenit tot mai violentă și provocatoare. De la zbierete și înjurături au trecut la aruncat bolovani și pietre, la folosirea de lanțuri și apoi de bombe incendiare și arme de foc. Demonstranții, ”imbecilii utili” locali, masa de manevră, a fost infiltrată de agitatori pregătiți și care, proveneau din ‘diaspora” ucraineană. Violențele lor tot mai sfruntate au primit o foarte modestă și reținută riposta din partea serviciilor de ordine. Mare greșeală. Încurajați, “maidanezii” au devenit tot mai agresivi, mai violenți și în final au preluat puterea. Vedem ce a urmat: sfâșierea țării, sărăcie fără precedent și un guvern și administrație atâta de “democratice” că nici după patru ani nu au mai organizat alegeri. Acest “model” se încearcă a fi folosit în România.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Modelul Maidan””
Alexandru NEMOIANU: Numerus stultorum
Cu surle și trâmbițe,cu atmosferă de bâlci suburban a fost anunțată “marea” demonstrație a Românilor din diaspora, pentru 10 August, 2018.
Anunțurile stridente, cu aer de carnaval de mahala, personal, mi-au făcut această demonstrație suspectă, din mai multe motive.
În primul rând nu a fost de loc limpede cine sunt această “diaspora” și mai ales cine sunt purtătorii ei de cuvânt.
Diaspora este un cuvânt folosit abuziv și folosit, mai cu seama, de cei care nu știu ce înseamnă.
Diaspora este un segment din populație care se mută în alte locuri, păstrând modul de viață de “acasă”. Un segment în căutare de oportunități economice, mai simplu spus, de câștig mai bun. Până aici nimic rău de spus. Unde începe însă nepotrivirea urmează.
Această parte din populație, trăind în alte circumstanțe, nu are nici un fel de drept de a recomandă populației rămase acasă cum să se gospodărească sau cum să se administreze. Cei care au cuvânt de spus sunt cei care au rămas acasă, la vatra,la “patrida”. Dar încă mai rău stăm atunci când vorbim de cei care s-au autointitulat “conducători” ai diaspora. Cine i-a uns în această poziție și ce merite au că să o pretindă? De tot dramatic a fost când un asemenea “neica nimeni” s-a trezit făcând apeluri la violență. Deci acești “conducători” ai diaspora stau sub suspiciunea de a fi niște agenți provocatori. Această suspiciune este întărită de entuziasmul cu care o “opoziție”, intrată în criză de idei, s-a alăturat “demonstrației”. Mai mult, un politician fără har, fără chemare și fără șira spinării s-a gătit să își proclame candidatura la Președenția țării. ”Demonstrația” a devenit chermeză și ocazie de căpătuială.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Numerus stultorum”
Alexandru NEMOIANU: ,,Momentul adevărului”
“Momentul Adevărului” este o expresie care definește o situație critică din existență când o decizie hotărâtoare trebuie luată, ale cărei consecințe trebuiesc acceptate. Este folosită frecvent expresia în luptele cu tauri,”momentul adevărului” fiind clipă în care toreadorul decide să dea taurului lovitura de grație. De reușita acelei decizii depinde toată lupta anterioară. Dar expresia s-a răspândit și în esență “momentul adevărului” definește caractere și personalități căci,în acea clipă nu se poate minți sau pretinde;este pe viață și moarte.
Această expresie este foarte potrivită vieții publice din zilele pe care le trăim din mai multe motive.
În momentul de față partidele politice și congregațiile politice, în forma lor clasică, sunt categorii depășite. Aceste formațiuni nu mai pot influența, sau nu ar mai trebui să poată influența, modul de gândire al cetățenilor. Iar acest lucru este, a fost, determinat de dramatica schimbare a circulației informației. În bună măsură “partidele” politice au devenit un soi de “găști” de interes și rolul lor nu este de a influența opinia publica ci acela de a administra vremelnic în funcție de decizia electoratului.
Mediile de informare “clasice”, presa, radio, televiziune, și-au pierdut rolul și rostul. Ele au încetat să mai fie căi de informare independente și obiective. În alte cuvinte ele nu mai servesc ‘poporul”, ele servesc “puterea”. Dar în același timp informația din spațiul virtual, ”internet”, a făcut ca știrile să circule aproape instantaneu cu clipa intrării în existență a evenimentului. Încă mai mult, spațiul virtual a făcut ca “secretele” să nu mai existe sau oricum să fie dezvăluite extraordinar de repede. În aceste condiții cetățenii își pot forma o părere foarte repede și efectiv nu mai au lipsă de “sfaturile” partidelor politice. Spațiul virtual a făcut ca opinia publică să devină literalmente “populară”.
În egală măsură rolul oamenilor politici s-a schimbat sau, măcar, ar trebui să se schimbe. Rolul lor ar trebui să fie acela de a administra interesul comun, binele țării. Iar în această înțelegere nu de teoreticieni și guralivi este lipsă, este lipsa de oameni de caracter și bună credință.Iar aceste trăsături se confirmă sau infirmă nu prin declarații, se confirmă prin fapte. Recunoașterea caracterelor de către “popor” este întotdeauna fără greș. Căci “poporul” judecă oamenii nu după conversație sau exprimări sentimentale, ci după acțiuni și după mod de viață. Acestea fiind spuse voi încerca să ilustrez validitatea lor prin exemple concrete.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Momentul adevărului””
Alexandru NEMOIANU: Câteva locuri, lucruri și întâmplări în vise
Visele ne sunt întotdeauna populate de locuri și lucruri neobișnuite. Neobișnuite în existența trează dar perfect firești în starea de vis. Această excepțională capacitate de a trăi perfect normal în două planuri existențial diferite este în sine miraculoasă. Spre exemplu în vis niciodată nu sunt surprins ori înspăimântat atunci când sunt vizitat de oameni despre care știu bine, chiar în vremea visului, că au “murit”, nu mai sunt în existența imediată. Asemenea nici un soi de spaimă nu mă cuprinde când, la vreme de vis, intru în locuri și stări cu totul neobișnuite și necunoscute pe care le străbat și zăresc pas cu pas. Probabil că există explicații multiple. Mă mulțumesc să cred că sunt confruntat cu o taină care nu face dacât să confirme că vremea marilor dezvăluiri este mai aproape decât putem bănui. Notez câteva dintre locurile pe care le văd mai des în visele mele.
Un cartier “vechi” dintr-un oraș mare. Casele sunt, în majoritate, doar cu parter înalt ori cu un singur cat. Sunt case cenușii, cu acoperișuri de țiglă, ori tablă galvanizată, cu ferestre foarte mari și bogat decorate, cu meșteșugite structuri. Între case (unele tip vagon) sunt garduri din lemn și pâlcuri de pomi. Din loc în loc sunt magazine mici, mai ales un soi de băcănii, în care se vând mezeluri, cârnați, brânzeturi, pâine de bună calitate și în care sunt măsuțe, cu tăblie de marmoră, unde oamenii în vârstă beau pahare de vin sau țoiuri cu țuică. Atmosfera este în general prietenoasă dar nu sunt băgat în seama, cred că cei din jur nici nu știu că exist și sunt acolo. De multe ori am senzația că sunt rătăcit, că nu mai știu cum să revin “acasă”.
Un alt loc unde mă aflu des la vreme de vis este un soi de parc uriaș cu lacuri de jur în jur. Sunt acolo alei părăsite, alei care se înfundă și “ieșiri” spre zone periculoase. Acele zone sunt,mai ales, un soi de grupări,”complexe” de blocuri .Exteriorul lor este înșelător. Inocența exterioară este premeditat și doar aparent benignă.Pericolul începe când te apropii de clădiri;ușile de la intrare au sticla spartă, se zărește betonul crud al zidurilor, ușile sunt crăpate, locuitorii sunt violenți, de multe ori beți, întotdeauna ostili, haite de câini bântuie. Vegetația este minimală și cât este se găsește este în stare proastă;jumulită, prăfuită,ostilă. Este un décor “post industrial” care sperie. De cele mai multe ori din aceste locuri nu este cale de ieșire și visul se termină în coșmar.
Interioarele sunt asemenea neobișnuite,adică fără legătură cu ce văd și știu din existența ‘trează”. Cel mai adesea sunt camere mari, cu mobile maronii,multe “bibelouri” și decorațiuni;tăvi din argint, pudriere, vase de porțelan, vaze, scrumiere cu forme complicate, cutii în formă de borasca țestoasă;șlefuite cu grijă,de culoare verzuie și foarte multe gravuri, mari și mici,cu subiecte istorice,erotice, monumente,etc.
Într-un vis, acuma câțiva ani, am fost în salonul casei Boldea din Borlovenii Vechi, cum era în vremea copilăriei mele… Ușa dinspre balcon era deschisă dar ușa din sticlă, dintre salon și ‘vorzimmer” , era închisă. Dinspre gang intrase o mierla galbenă care fluiera încântător. În salon era Otilia Boldea. Mierla a intrat în salon, a șuierat câteva momente, a rostit câteva vorbe în germană (nu le-am auzit deslușit) și apoi a zburat înspre pădure, înapoi prin gangul casei.
Într-o altă noapte am visat din nou pe Otilia Boldea (Maică) depusă în “Sobă Mare” din Casă Boldea din Borlovenii-Vechi, Valea Almăjului, Banat.
Coșciugul era simplu și tot simplu decorat. Avea o față senină, împăcată. La picioare se află petecul de hârtie, în germană, depus de către mătușa mea Miky în care se spunea că se îndreaptă spre țară basmelor. În continuarea visului am ajuns la concluzia că pentru oameni vremea “fericirii”pământești sau, altcum spus,”țară basmelor” a fost neoliticul. Am început să fiu treptat transmutat în acea vreme. Erau așezări bine întemeiate și fundamental, oamenii nu erau în nimica deosebiți de cei de azi, atâta că erau senini, siguri pe cele din jur, fără îndoieli. Era curat, activitate veselă și mult timp “liber’. Pentru cei neînsurați există o confrerie, a “vulpilor roșii”, care oferea la preț decent, confort de toate felurile. Îi spuneam, în vis,unui prieten, că acea epoca a fost amplu descrisă în basmul istoric al lui Nicolae Densușianu, al cărui mare merit (îi spuneam) a fost credința în neamul sau și modelul lui existențial de care era mândru. Acel prieten a început să plângă.
Un alt vis începea la “Vatra” unde, foarte obosit, Episcopul Nathaniel o aștepta pe Larissa să îi aducă o prăjitură, atunci scoasă din cuptor. Apoi călătoream cu Larissa, într-un soi de tramvai anacronic, spre o ‘gara”. Ușa era deschisă și se derulau blocuri de locuințe cenușii, cu aspect de buncăre și totul era înconjurat de beton. Eram agitat și înfricoșat dar, mi-am amintit, că văzusem, la urcarea în tramvai, mușuroaie de pământ și ciulini crescuți printre ele. Această amintire mă încredința că decorul demonic era trecător și esențial, fără urmări. Un personaj scârbos refuză să îmi spună unde este oprirea pentru “gara”. Am ajuns totuși acolo și ne-am așezat într-o “coadă” lungă (compusă din oameni de foarte proastă calitate). Brusc Larissa a dispărut. Am început să o caut și să o strig în panică neluând în seama îndemnurile la tăcere ale mârlănimii din jur.
În o altă noaptea am visat pe o veche colegă, cu un trecut zbuciumat. Era împreună cu ultimul ei soț. Acesta din urmă părea detașat și resemnat. Ea era activă și dorea să facă lucruri “bune”. Între altele se îngrijea cu generozitate de un băiețel de circa 4-5 ani care era îmbrăcat foarte gros, în manieră copiilor din satele românești, cu multe sfetăre și pieptar din cojoc.
În o noapte de Ianuarie (o noapte de iarnă frumoasă, ger uscat și cristalin) spre dimineață am auzit limpede, ”divinația este făcută de porumbei albi, liberi, hrăniți cu boabe de cucuruz și foi de salată verde.”
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Câteva locuri, lucruri și întâmplări în vise”
Alexandru NEMOIANU: Grădina mare
În timpul verilor petrecute la Borloveni, eram sculați dimineața devreme și după micul dejun, eram porniți fie la râu, fie la câte o mică treabă domestică, întors la fân, cules de zmeură sau coacăze, mers la moară, etc., sau îl însoțeam pe Taica (Colonelul Romulus Boldea) în preumblările lui. În general ce aveam de făcut nu era opțional. În casa bunicilor mei existau reguli stricte și o stare de ierarhizare riguroasă, o inegalitate principială, întemeiată pe motivații și care făcea sens.
Între altele, această inegalitate principială însemna că cei care aveau responsabilități mai mari aveau și o mai mare autoritate. Această inegalitate principială se extindea și asupra programului pe care, cei mai tineri, îl aveam. Taica era cel care stabilea itinerariul plimbărilor și cei care îl însoțeau nu aveau alta de făcut decât să îl respecte. Unul dintre locurile de preumblare era și “grădina mare”, cunoscută și ca “poiana Mare’.
“Grădina Mare” era una dintre proprietățile casei Boldea. Era așezată la circa trei kilometrii de casă. Trebuia să ajungi până în vârful coastei (cracul Bolgii) din spatele casei, care la rândul ei era proprietate Boldea, și acolo, intrai în “drumul vechi” și urcai către Breazu (Borlovenii Noi) trecând pe lângă fânețe având la capătul de jos pădure. Grădinile erau în primul rând fânețe, dar în cuprinsul lor erau pomi fructiferi, mai ales pruni “de vara”. În fond “grădina mare” era o poiană din vechea pădure ce acoperise, până la venirea austriecilor, coastele acelor dealuri. Abia după ce satul a fost așezat în actuala lui vatră acele poieni au devenit grădini, fâneață și livadă; pământ cultivat. Sălbăticia, abia de curând îmblânzită de prezența omului, era prezentă. În pădurea din jur mișunau vietăți de tot felul, veverițe, jderi, iepuri și vulpi dar și animale mai mari, lupi și mistreți. Era un adevărat rai al păsărilor care, noaptea și devreme dimineața, dădeau un concert uluitor. Pe vremuri, înainte de instalarea regimului comunist, taica obișnuia să vâneze mierle pe care Maica (Otilia Boldea) știa să le prepare după rețete rămase de la mama ei, italianca Victoria Cordiniani.
Drumul “al vechi” merge pe culmea dealului care separă Borloveniul de Breazu (Borlovenii-Noi). De o parte și alta a culmii, care este dealul amintit, se deschid văi largi urmate de alte dealuri, toate în văluire crescândă, din coamă în coamă. Această alternanță de dealuri și vai, de livezi și păduri de gorun și fag, totul într-o liniște atâta de profundă încât putea fi simțită, era un fragment al creației apropiat de ceea ce a fost voia Creatorului și sentimentul întâlnirii cu o asemenea stare era copleșitor…
“Grădina mare” avea hotarul de sus în “drumul ăl vechi”, iar de acolo cobora în pantă, când mai lină și când mai abruptă, până în “ogaș” și “drumul al nou”, făcut de austrieci prin 1830. Era o grădina-fâneață realmente mare, aproape trei hectare, care în partea de jos se preschimba în pădurea familiei Boldea, în “zăbran”. ”Zabranele”, care în sârbește înseamnă pădure nouă sau opreliște, erau echivalentul bănățean al “branistelor” din Moldova. ”Oprituri” în folosul cuiva, în cazul de față al familiilor graniceresti. Din acele “zabrane” se scoteau în fiecare an frunze de stejar care, uscate și stropite cu saramură, făceau un nutreț bun pentru oi și, tot de acolo, se tăiau lemnele de stejar, cu valoare calorică mare, necesare la “friptul” (distilării) răchiei.
“Grădina mare” era împărțită în două părți. Circa două treimi aparțineau lui Romulus Boldea și restul aparținea unchiului sau,decedat la vremea când povestesc, Colonelul Grigore Boldea. ”Hotarul” între cele două părți erau doi stejari mari, care există și astăzi. La vremea respectivă partea lui Grigore Boldea, ca tot restul posesiunilor lui funciare în Borloveni, intraseră abuziv în posesia comunei.
“Grădina Mare,în anii care îi pomenesc,era cosită ‘în parte’ (jumătate lucrătorului și jumătate proprietarului, care avea și obligația cheltuielilor; impozite,întreținere,etc.) de către “moșul” (de fapt “moșul” este un cuvânt și o apelație de onoare, de rang în Borloveni) Iosim (Iosif) Ghiocel. La vremea când l-am cunoscut el era un om considerat bătrân, probabil peste șaizeci de ani, el purta cu încăpățânare haine țărănești și se ținea după obiceiurile vechi. Fuma dintr-o pipă scurtă pe care o aprindea cu amnar și iască. Împreună cu femeia lui, ”baba Ana”, trăiau nu departe de râu, într-o casă mică, cu două încăperi și vatra. Ei fuseseră multă vreme folosiți de către Romulus Boldea mai ales în menținerea proprietății de la Sfarleac, livadă, fâneață, turmă de oi. Mai apoi, în aceleași condiții, Grădina Mare a fost cosită de către Gavrilă Tilu, a cărui casă era vecină casei Boldea. Gavrilă Tilu era un om morocănos, tăcut, foarte bănuitor și foarte “pricinaș”. În mod ciudat avea un soi de slăbiciune față de mine, încă de când eram mic, și până târziu, în ultimii lui ani de viață, atunci când veneam la Borloveni îmi aducea câteva pere, lucru cu totul neobișnuit pentru el.
Alexandru NEMOIANU: Pomanagii care se văicăresc
Am mai avut ocazia să spun că nu cu multă vreme în urmă în România a mai apărut o formație politică. O formație politică slăbănoagă dar care s-a autointitulat ,,salvatoare”. Acești “salvatori”, toți băieți de bani gata și întreținuți de rubedenii care și-au însușit fraudulos bogăția României, cei care s-au constituit în “patroni” prin ușa din dos și au alcătuit sinistra gașcă a “neamului prost ajuns în fruntea bucatelor”, ei bine acești răsfățați de bani gata se screm să ajungă și conducătorii bietei țări. Este bine să ne aducem aminte de câteva lucruri.
Inițial “salvatorii” se rezumaseră la București. După eșecul electoral avut acolo s-au gândit că a venit momentul să “salveze” și țara. Nici mai mult și nici mai puțin. Alcătuiți într-un partid, care și-a făcut “program din nenorocirea țării” , și-au dat repede “arama pe față”.
Fără mari delicatesuri și-au debarcat întemeietorul care, aparent, avea anume rudimente de instinct moral și s-au alcătuit în partida “spunem nu”, altfel formulat, ”scoală-te tu,că să mă așez eu”.
“Salvatorii” s-au constituit în cei mai aprigi promotori ai celor mai aberante cerințe ale sinistrelor Organizații Ne Guvernamentale (care sunt oficine de promovare a intereselor străine), participanți la abominatia #rezist și parte din jalnica mulțime a “imbecililor utili”.
Nu a existat măsură sau încercare de a face rău României pe care acești saltimbanci să nu o fi susținut.
Ei au stat împotriva reformei aparatului justițiar. Un aparat care devenise stat în stat și de fapt, mai exact “stat paralel”, au stat împotriva modestelor încercări de verticalitate în relația cu “apusul liberal” (în realitate “globalismul”, disoluția morală și cruzimea “elitelor transnaționale”). ”Salvatorii” au ajuns cea mai stridentă formă de anarhie malignă, acțiune anti națională, anti creștină și anti statală. Zbieretele lor sunt în spirit îndemnuri la sediție și personal nu înțeleg de ce autoritatea statală nu le tratează ca atare.
Dar iată că văicăreala intercontinentală a acestor pomanagii și atleți ai “sorosismului” a aflat o nouă manevră: “mișcarea” fără penali.
Aici trebuie să deslușim înțelesul cuvintelor. Ce înseamnă, în contextul folosit și creierașul “salvatorilor”, ”penali”?
Aparent asta înseamnă pentru ei majoritatea guvernamentală și, prin extensie, toți cei care stau în calea unei guvernări “salvatoare”. (Căci acești nătărăi zburdalnici sunt și plini de orgoliu, ei își chiar imaginează că ar putea guverna o țară; atunci când, cei mai mulți dintre ei, nu sunt capabili să își guverneze nevestele și copiii!). De fapt ce caută “salvatorii” este o deschidere publică. Majoritatea românilor, pe bună dreptate, nu îi iau în seama pe acești obraznici, și, mai exact, majoritatea nici nu știe că ei există. Deci prin aceste liste, ”salvatorii”, își imaginează că vor căpăta notorietate. Dar aici ei se înșeală; românii au bun simț și știu diferența dintre ce este fals și ce este autentic.
“Salvatorii” caută să promoveze un “referendum” “fără penali”. Dar ce despre penalitatea rubedeniilor lor? Ce despre penalitatea bunurilor fraudulos însușite de acele rubedenii? Acest “referendum” propus de “salvatori” este manifestarea grețoasă a unor pomanagii care se văicăresc. Dar mai ales “salvatorii” dovedesc crasă stultitie (vulgo dictum, prostie).
În față Românilor stă un referendum, cel despre definirea familiei ca unirea în dragoste între un bărbat și o femeie. În acest gen de referendum românii cred cu toată inima și pe cei care stau împotriva acelui referendum îi consideră gunoi uman. Iar cei mai violenți oponenți ai acestui referendum sunt exact “salvatorii”.
Nu am îndoială că acest partid de nimica va intra foarte repede într-o meritată uitare și că încercările lor anti-naționale vor eșua dar, până atunci, oare de ce mai fac oamenii ăștia umbră pământului?
–––––––––––––
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
30 iulie, 2018
Alexandru NEMOIANU: Sub semnul lui Iov
Foarte adesea ne aşteptăm la “minuni” spectaculoase, întâmplări cu totul ieşite din comun şi foarte apropiate de senzaționalism de scenă. Cel mai adesea acest gen de “minuni” sunt năluciri sau poate încă mai rău.
Miracolele adevărate sunt cele care se petrec în imediata noastră apropiere şi ele se găsesc în răsăritul şi apusul soarelui şi la modul în care viaţa tuturor şi a fiecăruia este păzită şi ocrotită.
Între aceste miracole din preajma noastră am să refer şi le voi ilustra prin viaţa a doi mari scriitori ai veacului al XX-lea: Ernst Junger(1895-2007), scriitor German şi Mihail Bulgakov(1891-1939), scriitor rus.
Ambele se află sub semnul lui Iov aproape până la identificare.
Existenţa acestor doi mari scriitori, care nu s-au cunoscut, reprezintă un “caz” de vieţi paralele şi amândouă sunt miracole din preajma noastră.
Cei doi scriitori au trăit în vremuri crâncene,brutale şi de o cruzime fără precedent. Amândoi au trăit şi scris fără să comită compromisuri, în permanent risc, primejdie şi nevoie. Pentru amândoi a fost limpede că “valoarea” muncii este dată de cantitatea de dragoste pe care o încorporează. Atât Ernst Junger, cât şi Mihail Bulgakov au ştiut că valoarea unui om nu este dată de suma realizărilor lui ci de consecvenţa comportamentului sau, de caracterul lui, de capacitatea lui de a alege “binele” şi de a trăi consecinţele acestei alegeri.
Cei doi scriitori au prezentat, artistic, transfigurat, esenţa lumii pe care o trăiau, grozăvia realităţii imediate.
În cazul lui Bulgakov este vorba de scrierile, ”Diavoliada”, ”Ouăle Fatale”, ”Garda Albă” (“Vremea Turbinilor”) şi, mai ales,”Maestrul şi Margareta”.
În aceste scrieri Bulgakov a arătat suferinţa unei lumi care se stingea în durere demnă, coşmarul existenţei într-un sistem demonic şi a sugerat calea de a supravieţui normal.
În cazul lui Ernst Junger lucrurile sunt încă mai complicate.
El a trăit şi a stat martor la întreagă istorie Germană a veacului al XX-lea. A stat martor, literalmente în linia întâia. Ernst Junger a străbătut veacul XX care a fost şi al “nopţii germane” ale cărei zori încă nu se vestesc. Opera lui este vastă dar cred că “Jurnalele”, „Pe Falezele de Marmora” şi “În Furtuni de Oţel” sunt cele mai reprezentative.
Mărturisirea celor doi scriitori a fost făcută cu mari sacrificii şi primejdie personală imediată.
La sfârşitul anilor 30 ai veacului al XX-lea, publicaţiile naziste spuneau că Ernst Junger,” se apropie de zona gloanţelor în ceafă”. O ameninţare mai directă nici nu era cu putinţă!
Mihail Bulgakov a fost permanent ameninţat şi şicanat: I s-a interzis publicarea lucrărilor (multe şi mai ales monumentalul roman “Maestrul şi Margareta” au apărut treizeci de ani după moartea autorului), în mai multe rânduri arestarea şi dispariţia lui în universul concentrationist Stalinist era iminentă.
Suferinţele lui Ernst Junger nu au contenit odată ce regimul nazist a luat sfârşit.
Autorităţile de ocupaţie din Germania au interzis ca el să publice(până în 1948) şi tot până atunci a fost lipsit de orice mijloc de subzistenţă. El a trăit din ajutorul prietenilor din Franţa şi Anglia (cei din Anglia erau foşti combatant ai Primului Război Mondial care ştiau modul eroic şi cavaleresc în care s-a purtat Ernst Junger că ofiţer în linia întâia pe toată durata războiului pomenit. Motiv pentru care el a şi fost onorat cu cel mai înalt ordin militar German,”Pour le Merit”. Cel mai tânăr dintre cei optsprezece ofiţeri Germani care au primit acest ordin pe duratarăzboiului) şi din roadele grădinii casei lui din Kirchhost, pe care însuşi o cultiva.)
Ne putem întreba ce i-a susţinut interior pe cei doi.
Fără îndoială calităţile lor intelectuale, talentul artistic, voinţa şi puterea de a a răbda. Dar pe lângă acestea amândoi au avut foarte tare credinţă în lucrarea lui Dumnezeu, erau dedicaţi Împărăţiei Lui. În mai multe feluri cei doi scriitori au fost şi doi “drepţi”.
Confruntat cu abjecţiile campaniilor “ateiste” şi gunoiul intelectual răspândit prin organul de presă al acestor campanii (gazeta “Bejboznik”, Ateul) în 5 Ianuarie, 1925, Mihail Bulgakov exclama; ”Răsfoind seara numerele din “Bezbojnik”, am fost zguduit. Chichiţa nu constă în sacrilegiul comis, deşi acesta,fireşte, e cu ghiotura, dacă ar fi să vorbim de latura exterioară. Chichiţa se află în ideea care poate fi argumentată și dovedită de documente: Iisus Hristos este înfăţişat că un nemernic şi un excroc. Tocmai EL!… Pentru o astfel de crimă nici o pedeapsa nu e prea mare. ”Desigur, mai târziu, Mihail Bulgakov va repara crima comisă, de ziarul ateist, în singurul mod pe care îl avea la dispoziţie, scriind romanul “Maestrul şi Margareta” care este un adevărat imn creştin.
La rândul sau Ernst Junger vorbea despre importanta rugăciunii şi spunea: ’Dintre toate domurile rămâne cel al braţelor înălţate în rugăciune. Doar în el este certitudine.”
Dar miracolul care însoţeşte pe aceşti doi mari scriitori s-a vădit paradoxal unde ne-am fi aşteptat mai puţin.
Atât unul, cât şi altul, au fost salvaţi de la moarte şi astfel au putu să îşi întocmească opera, prin interventa directă a doi monştrii sângeroşi: Stalin şi Hitler.
Prin ordin, prin dispoziţie directă, Stalin a dispus că Bulgakov să nu fie exterminate. Acelaşi lucru l-a făcut şi Hitler privind pe Ernst Junger. O tulburătoare asemănare cu Dreptul Iov!
În aceste cazuri suntem confruntaţi cu paradoxul relaţiei dintre “bine” şi “rău”, dintre Dumneze şi necuratul. O taină care este contemplată în“Cartea lui Iov”, o taină care este mai bine sa rămână necercetată.
Dar dincolo de aceste miracole rămâne exemplul celor doi scriitori. Un exemplu de comportare veşnic la îndemână. Nu sub specia actelor “eroice”, care nu sunt şi nici nu trebuie să fie cele comune. Sub un alt semn. Un semn pe care minunat l-a articulate Ernst Junger: ”În situaţia lumii moderne, care se standardizează şi în care persoana devine număr, în care cei mai deştepţi eşuează şi cei curajoşi caută o soluţie, putem vedea cum cineva poate da liniştit un sfat bun şi face ceea ce e bine. Atunci putem fi siguri că am întâlnit un om care se roagă.”
—————————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
28 iulie, 2018
Alexandru NEMOIANU: Despre expresia ,,Românul este născut ortodox”
Frecvent este întrebuințată, uneori laudativ dar de cele mai multe ori acuzator și ca motiv de “scandalizare”, expresia “Românul este născut Ortodox.” Mai cu seama în vremea din urmă, vremea “globalismului” și ideologiei lui dizolvante, expresia este pomenită ca “dovadă” de fanatism, exclusivism și direct abominatie.
Înainte de orice se cere văzut despre ce este vorba.
“Românul este născut Ortodox” este o afirmație și constatarea unei stări. A fi născut “ceva” nu înseamnă de loc rămânerea în aceiași stare și nu înseamnă sfârșitul în aceiași stare. Putem fi născuți chiar în purpură și asta nu înseamnă și nu este garanție că în aceiași condiție vom și muri. Putem fi născuți Ortodocși și putem muri “sectanți” sau chiar și mai rău (dacă asta poate fi cu putință). A fi născut Ortodox, după părerea mea, este cel mai mare privilegiu. Dar a trăi Ortodox și a muri Ortodox înseamnă luptă “până la sânge” zi de zi și clipă de clipă. Este bine știut că celor care îl caută cu stăruință Dumnezeu le dă suficientă lumină, dar pentru cei care nu îl caută, pe aceia Dumnezeu îi poate lăsa în teribil întuneric. Dar mai departe se cuvine să privim lucrurile mai din aproape și în amănunt.
Este un fapt istoric că Românii, până bine în veacul XX, au fost Ortodocși în zdrobitoare majoritate și au aparținut culturii Ortodoxe aproape în totalitate.
“Uniatia” din Ardeal a cuprins o minoritate românească și chiar și aceea a fost adusă să primească învățăturile Episcopiei Romei, așa zisa “Biserică” Romano Catolică, cu sila, cu tunurile. În plus de aceasta “învățăturile” Episcopiei Romei rămâneau îmbrăcate în tradiție și obicei Ortodox și în exprimare Ortodoxă. Pentru zdrobitoarea majoritate a celor care au stat sub “uniatie” diferența de Ortodoxie nu era pricepută. Din punct de vedere cultural “uniatia” a rămas parte a spațiului Ortodox. Că așa a fost ne este dovedit de o încercare ciudată, circumstanțială dar ilustrativă.
Atunci când clerici “uniati” au început să militeze activ pentru o deplină încadrare a “uniatiei” în structurile Episcopiei Romei ei și-au dat seama că acest lucru nu poate fi făcut folosind limba română, limba “poporului”. În aceste condiții au căutat ei să “latinizeze” limba română. Acei cărturari, poate de bună credință dar rătăciți, își dădeau seama că ‘papismul” nu poate fi lăudat în “limba vechilor Cazanii, care-o plâng și care-o cânta, lângă vatra lor țăranii”. Încercarea a eșuat în ridicol dar ea subliniază, încă odată, apartenența totală a Românilor la spațiul cultural Ortodox. Legat de cele spuse un alt aspect, care nu a fost explicat în toate detaliile, este cel care privește un fenomen românesc uluitor, unitatea.
Unitatea românească era de Neam, Lege și Limbă.
Ortodoxia era “legea” tuturor Românilor de la Nord de Dunăre, așa cum era și a locuitorilor, slavi, greci, vlahi, de la Sud de Dunăre. În fapt cu toții se socoteau supuși ai Imperiului Roman, care era Bizanțul, și de aceea se și numeau ‘Romei”. Unitatea de limbă însă trebuie privită cu mai mare atenție.
Din punct de vedere istoric “administrativ”, Românii erau împărțiți în numeroase “țări” care în fapt erau grupări de sate, ”cnezate de vale”, cuprinzând cam cincisprezece sate. Aceste “țări” românești se aflau răspândite pe tot spațial românesc, din “țara” Maramureșului și până în “țara” Almăjului. Locuitorii acestor “țări” erau izolați și ei se deplasau pe un radius de cel mult zece sau douăzeci de kilometrii. În aceste condiții normal ar fi fost ca diferențele de limbă să fie mari sau, și mai exact, foarte mari. Dar în locul acestor diferențe suntem confruntați cu absolut uluitoarea unitate lingvistică românească. Fără îndoială că există particularități de rostire și vocabular dar acestea sunt la nivelul sub-graiurilor, simple particularități care nu afectează în nimic corpul principal al limbii. Mai răspicat, un Român din Maramureș se va putea înțelege fără nici o dificultate cu un Român din Almaj, și am numit ținuturile românești cu cea mai puternică personalitate lingvistică. Prin comparație un “italian” din Calabria nu va putea comunica ușor cu un “italian” din Toscana, sau un “german” din Styria nu îl va înțelege pe un “german” din Schleswig. Această unitate lingvistică a Românilor are o explicație istorică și aceasta este unitatea de “lege”, adică Ortodoxia. Credința comună, trăirea ei și exprimarea acestei trăiri în aceiași limba, căci limba slavonă era strict a Liturghiei, restul cetaniilor și predicile erau în limba română, a generat unitatea de limba a Românilor. Trăirea Ortodoxă în aceiași limba a fost cea care a generat și asigurat unitatea lingvistică românescă, o unitate, repet, absolut uluitoare și unică. Dar folosirea unitară a aceleiași limbi are o semnificație încă mai profundă. Această semnificație a fost notată de lingviști de seamă,și mă gândesc aici la Sextil Pușcariu, dar, cu toate acestea, importanța colosală a acestui fapt, nu a fost suficient arătată. Iată cum exprimă Sextil Pușcariu acest adevăr:
“Limba nu este doar un subordonat al gândirii, ci este și un stăpân al ei. Este foarte adevărat că omul vorbește după cum gândește, dar la fel de adevărat este că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească strămoșii săi. Pentru a ne exprimă gândurile căutăm expresiile cele mai potrivite, dar limba este o moștenire, cu anume tipare, asociații și modele de exprimare constante și prin urmare îndreaptă gândurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și cugetele strămoșilor noștri. În acest fel limba stabilește o legătură de nezdruncinat între fii aceluiași neam, generează o formă mentală națională.” Această concluzie are o importantă absolut colosală.
Nu vorbim și nu gândim la întâmplare. Folosind limba strămoșilor în mod necesar va trebui să ne exprimăm în modele așezate din “veci”. Iar aceste modele de exprimare au fost și sunt Ortodoxe, căci Ortodoxia a așezat și determinat unitatea de limba românească. În această întelegere se poate spune că acela care va vorbi bine și frumos românește va trebui să fie Ortodox. Acestea sunt “adâncurile” istoriei Românilor, ”genunea care pe genune cheamă”.
Sunt fenomene care s-au dezvoltat în lungul a mii de ani și pe întreg spațiul istoric românesc. Sunt fenomene care stau deasupra “clipei” și sunt fenomene pe care nu le putem evita, suntem condiționați și suntem parte din ele, fie că vrem sau fie că nu vrem. Aceste stări străvechi nu pot fi schimbate, ”la voia orișicui și orișicând”.
Din tot ce a fost arătat rezultă însă limpede că factorul decisiv în alcătuirea ființei românești a fost credința comună Ortodoxă. Această credință a produs unitatea de “Neam, lege și limbă” a Românilor și în aceste împrejurări, pentru a rămâne consecvenți cu istoria, personalitatea și identitatea lor, Românii nu au de ales căci, în fața lor, există doar doua posibilități : Ortodoxie sau Moarte.
–––––––––––––
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
24 iulie, 2018