Alexandru NEMOIANU: Modele istorice

Oamenii din toate vremile au trăit și continuă să trăiască, sub iluzia că viețile lor și circumstanțele timpului istoric pe care îl străbat sunt nu numai unice și irepetabile, lucru perfect adevărat, dar că sunt fără precedent sub specia “modelului”. Această nesocotință şi de fapt trufie, are și a avut consecințe foarte grave. Între altele, acestui fel de gândire îi este datorat în bună măsură incapacitatea societăților omenești de a învăţa din trecutul lor, a indivizilor de a învăţa din exemplul înaintaşilor lor și finalmente, acest mod de gândire este vinovat de neputinţa oamenilor de a învăța unii din viața altora și a putea comunica în bună credință. Pentru a fi mai lămurit.

Este fără îndoială că fiecare existența omenească, fiecare neam şi fiecare societate sunt chemate şi aduse în existenta spre a avea un rol unic. În același timp fiecare existență cuprinde elemente care se pot întâlni şi în alte existente şi cel care va studia categorii mai mari şi cât de cât semnificative, va trebui să observe că anume “modele”, anume “tipuri”, sunt mereu repetate, completate, extinse şi şlefuite spre desăvârşire. Este limpede că fiecare existenţa omenească este supusă şi repeta un ciclu biologic, naştere, tinereţe, maturitate, bătrâneţe, moarte, şi, în chip necesar, va “repeta” forme care au fost şi vor continuă să fie. Unor modele obligatorii le sunt supuse şi societăţile omanesti. Fiecare societate sau sistem omenesc va experimenta,într-un anume chip particular, forme care sunt comune celorlalte societăţi omanesti care au preexistat sau vor urmă. Într-o asemenea înţelegere putem vedea că unele “modele” sunt bune şi altele rele. Pe măsură ce categoria studiată creşte în spaţiu şi timp, devine mai cuprinzătoare; pe măsură ce amănuntul,detaliul,devin mai puţin relevante,”modelul” poate fi desluşit mai limpede şi are o mai mare importantă. Astfel este cazul marilor alcătuiri omenești sau, altcum zis, al “imperiilor”.

Au existat mai multe “modele” imperiale în istoria omenirii, dar dacă vom restrânge cazul la zona euro-mediteraniana şi prin extensie logică la zonele care îi aparţin cultural, America de Nord, Rusia “asiatică”, vom vedea că două modele au existat şi încă există. Unul, întemeiat pe extinderea unor principii, a unor stări organice (dinastice) şi altul întemeiat pe pragmatism, materialism, câştig imediat şi eficientă. Cele două “modele” sunt al Romei şi al Cartaginei.

Din capul locului trebuie înţeles că aceste “modele” sunt tipare generale şi circumstanţele timpului istoric, sub care aceste două “modele” au fost şi sunt întâlnite, diferă foarte mult. Dar esenţa lor de “model” a rămas neschimbată în ceea ce este esenţial.

Cazul “modelului” roman (al Romei) este mai simplu şi mult mai bine cunoscut. Este exemplul “bun”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Modele istorice” →

Alexandru NEMOIANU: O fascinantă poveste istorică – Nicolae Densușeanu, “Dacia Preistorică”

În 1913 apărea la București lucrarea “Dacia Preistorică” de Nicolae Densușianu. O lucrare absolut impresionantă, de peste o mie de pagini, o lucrare care, încă dela apariția ei și până azi, a stârnit și continuă să stârnească enorme pasiuni,pozitive și negative. Oricum am considera-o un lucru rămâne sigur, această istorie nu poate fi ignorată. În chip fericit, cu eforturi absolut eroice, în anul 2002 editura bucureșteană “Arhetip” a retipărit, după original, lucrarea dându-i nou suflu de viață și îndemnând la reflecție o nouă generație. Editura a reușit să spargă o anume conspirație a tăcerii dusă în jurul lucrării și să termine acțiunea nefastă de batjocorire a ei. O conspirație care, după cum vom vedea ,avea un scop limpede și care nu era spre binele Neamului Românesc. Încă mai trist de cele mai multe ori această acțiune s-a purtat prin indivizi care fie că frunzăriseră doar lucrarea,fie nu o citiseră de fel. Încă mai adesea era vorba de scepticismul ironic al celor care se grăbesc să vorbească despre cele pe care nu le știu și nu le înțeleg; a imbecililor utili.

Autorul lucrării, Nicolae Densușianu, a fost unul dintre cei mai harnici și meticuloși truditori spre dezvăluirea trecutului românesc. Este suficient să amintim că majoritatea documentelor privind istoria medievală românească (și încă mai vârtos cea transilvană) au fost adunate și publicate de către Nicolae Densușianu;că fără aceste documente nu ar fi fost cu putință să fie “descoperită” miraculoasa supraviețuirii a Românilor transilvăneni și mai cu seama supraviețuirea instituților lor specifice a căror vechime nimeni nu o poate stabili(poate doar lucrarea aceluiași istoric despre care mă încumet a vorbi mai la vale).

Importanta ca istoric a lui Nicolae Densușianu nu sălășuiește mai ales, ori în primul rând, în mulțimea datelor prezentate ci în modul lui de gândire, în filozofia lui istorică. Nicolae Densușianu sparge sistematic modelele repetitive impuse. El sfărâma consecvent și deliberat acele noțiuni și “modele” care se impun prin repetare, care întunecă spiritual critic până la orbire și încurajează lenea de a gândi. El cuteza să vadă lumea în alt chip, așa cum este ea :vie, curata, vibrând de prospețime și sfidând neputincioasele îndrăzniri ale negativității pure.

Nicolae Densușianu este concomitent un iconoclast și un iconodul; un spărgător de “icoane” false, sau mai exact de idoli scarbavnici, și un inchinator al Vieții și Neamului Românesc. În chipul în care el scrie se vădește enormă și adevărată modestie, smerenie a unui mare învățat ce nu avea lipsa de slava deșartă a lumii. Istoria lui este poveste, spusă pe îndelete și cu gust, de către un taică bătrân nepoților pe care îi iubește ca lumina ochilor.

“Dacia Preistorică” este în esență reconstrucția realităților istorice dela Dunăre și Carpați în vremea ante-istorică poate imediat post-edenică. În atari condiții folosirea critică a izvoarelor istorice existente (și care toate vorbesc de vremuri și evenimente ce avuseseră loc cu mult înaintea întocmirii lor) trebuia să fie în chip necesar critică. Tot în chip necesar autorul trebuia să folosească propria imaginație și propriul discernământ în a “umple” golurile lăsate de izvorul istoric, scris ori arheologic. Ceeace autorul monumentalei lucrări a căutat să facă a fost de a stabili modelul de dezvoltare istorică în Carpați și la Dunăre, în spațial românesc altcum spus. Un model care nu a fost nicodată uitat ci doar modificat, adaptat, ascuns și iarăși aratat.

Nicolae Densușianu deslusind caracteristicile începuturilor istoriei românești sau Neamului Românesc a resusit să stabilească și definească cel dintâi trăsăturile definitorii ale modelului existențial romenesc,înțelegerii rostului vieții de către Români, a diferenței ce o stabilesc ei între bine s rău sau ,folosind excepționala formulă a Părintelui Nicolae Steinhardt dela Rohia, a “fenomenului românesc”. Dar asupra acestui merit al “Daciei Preistorice” vom mai reveni. Ceeace trebuie arătat este că Nicolae Densușianu în cercetarea istorică a fost cel dinatai dintre Români care a utilizat metodă “reconstructiilor regresive” Această metodă trebuie explicata.

Istoricul pleacă de la adevărul că izvorul istoric,scris ori arheologic, nu surprinde decât concluzia unui eveniment ori proces istoric,sfârșitul său. În curgere logică este deci datoria profesională a istoricului să se întrebe ce va fi fost mai înaintea acestui “sfârșit” și rostul său existențial, să avanseze dacă nu un răspuns măcar o plauzibilă ipoteza pe care cercetări ulterioare o pot valida ori infirma. Nicolae Densușianu a folosit tot ceeace era disponibil ca izvor istoric la vremea la care scria și a făcut tot ce îi era în putință de a stabili ceeace era, după cunoștință și constinta lui, adevărul istoric. În această privința însă trebuie să fim lămuriți. Toate concluziile istorice ,de când a început ea să fie scrisă, au fost și au rămas subiective,interpretări personale. Încă mai evident este acest fapt când vorbim de istoria veche sau străveche. Nicolae Denusianu a folosit izvoare istorice scrise care , încă atunci când apăreau, se refereau la vremuri trecute ori legendare. Multe din aceste izvoare scrise erau legende sau zvonuri , atunci când nu erau direct povești ( spre exemplu multe din scrierile lui Herodot).La rândul lor izvoarele arheologice nu erau foarte multe și ele la rându-le sunt extreme de îndoielnice când sunt singurul temei al unei reconstrucții istorice. Nu vreau să pun la îndoială importantă izvoarelor istorice ci vreau să reafirm că bunul simt ne obligă să nu le absolutizăm și tot el ar trebui să ne îndemne să nu cădem în capcană unui tehnicalism sec , sterp și trufaș. Oricum Nicolae Densușianu nu a căzut în atari curse. El a stăpânit izvoarele istorice, le-a adăugat interpretarea proprie și a folosit cu mare curaj datele etnografice , atunci când era nevoie. Marele merit al filozofiei istorice a lui Nicolae Densușianu a fost acela că el a refuzat să considere modelul existențial al neamului sau ca fiind de mâna a două și a refuzat ideeea servilismului automat față cu modelele din “afară”. Nicolae Densușianu a intuit,poate cel dintâi între istoricii și gânditorii români, că cel mai mare rău pentru Români a fost tendința ( cu grijă cultivata de toți cei care nu au iubit acest neam) “ploconirii” față de modelele străine. El a înțeles că subordonarea politică,economică și militară nu sunt alta decât consecința subordonării psihologice. Atunci când psihologic un neam este gata să adopte “modelul” exterior, subordonarea politică și economică față de o putere exterioară (și promotoare a cutărui model) nu mai este decât un detaliu minor și prea lesne de atins. Nicolae Densușianu nu a fost un șovinist tribal ci un admirator și promotor convins al fenomenului românesc ale cărui rădăcini el le află în vremuri străvechi,”ante-istorice”, imediat post-edenice. Nicolae Densușianu a fost un om liber, descendent dintr-un neam liber, admirator al unui model existențial original și egal în valoare cu orice alt model existențial . În plus Nicolae Densușianu a promovat cu o copleșitoare erudiție nevoia ca Neamul Românesc să alunge complexele de inferioritate care îi fuseseră cu grijă satanică cultivate. Folosind metoda reconstructiilor regresive Nicolae Densușianu ajunge la nivelul prim de dezvoltare al fenomenului și Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O fascinantă poveste istorică – Nicolae Densușeanu, “Dacia Preistorică”” →

Alexandru NEMOIANU: Frumusețea este în tot locul

Ernst Junger, poate cea mai reprezentativă personalitate a culturii germane în veacul XX, a fost,pe lângă un mare scriitor și filozof al culturii,un recunoscut și apreciat om de știință entomolog. Între altele el a descoperit câteva specii noi care îi poartă numele. Studiind aceste forme de viață, Ernst Junger a constatat că doar circa 5% din dotarea biologică are rol practic, existențial, restul este strict frumusețe, risipă de frumusețe. În esență Ernst Junger confirma, cu date științifice, ceea ce vestise Dostoievki, ”lumea se va mântui prin frumusețe” și, încă și mai devreme, afirmase unul dintre Sfinții Părinți ai Tebaidei, ”frumusețea este în tot locul, dar ea se dezvăluie doar dragostei”.

De foarte multe ori și cu siguranță că mai fiecare dintre noi, a fost confruntat cu o situație sau,încă mai exact, s-a aflat într-un loc pe care l-a definit că fiind “capătul lumii”. Fără îndoială că era un eufemism și că în termeni reali fiecare își dădea seama, mai ales dacă întâmplare avea loc în spațiul românesc, că în fapt acest “capăt al lumii” nu se găsea mai departe de 30-40 de kilometrii de lumea obișnuită. Totuși acuratețea exprimării era validă, deși metaforică în logică “absolută”. Este deci legitim să ne întrebăm ce anume îi dădea exprimării validitate și semnificație. Aceste „locuri” sunt descoperite mai ales acolo unde avem sentimente, avem străbuni îngropați, acolo unde,prin dragoste,ni se arată frumusețea.

Cred că în primul rând este vorba de confruntarea cu o nouă stare fizică și apoi mentală. Împrejurimile obișnuite (asta însemnând mai ales că ele sunt supuse normelor și convențiilor omenești: sociale, economice, culturale) devin fie irelevante, fie secundare și îndepărtate,nu spațial ci psihologic. Important devine aspectul de creație nestricăcioasă a lumii.În fond ne aflăm în locuri care sunt la marginea ori în afara “lumii acesteia”, a lumii căzute,cu toate meschinăriile ei. Priveliștea lumii din clipă creației ne silește să ne verificăm simțămintele și să ne punem valorile, măcar pentru o clipă, în altă perspectiva, să le raportăm la un sistem de referințe diferit. Nu este vorba aici de lirism lacrimogen, ci de capacitatea virilă de a ne vedea limitele și a ne numi defectele. Se mai întâmplă, atunci când ne aflăm “la capătul lumii”, încă ceva.

Fragmentele de veșnicie pe care le zărim, micile colibe atipice, clăile de fân care suspină, toate aceste frumuseți nepământești sunt în fond mici rupturi și corectări în decorul murdar și fals, așezat de negativitatea pură și adepții ei, peste lumea creată de Dumnezeu în chip desăvârșit. Aceste mici spărturi în decor ne uimesc și ne arată o frântură din realitatea veșnică, realitatea care ar trebui să fie, lumea” căii, adevărului și vieții”. Lumea care ne așteaptă veselă, zglobie, ordonată,pașnică și liniștită pentru totdeauna. În contemplarea “capătului lumii” întotdeauna vom simți și auzi suspinul lumii neînsuflețite care suferă consecințele stării noastre căzute. Nici o clipă să nu uităm că frumosul nu este alta decât manifestarea simțită a Duhului Sfânt , care “toate le chivernisește”. Ca și orice alt trup “natura” , lipsită de duh, nu ar fi decât un cadavru, iar frumusețea ei și faptul că noi o putem simți , este dovada prezenței Duhului. Legătura dintre ființa noastră intimă și rostul ei și simțămintele ce ne copleșesc, ajunși la “capătul lumii” , mai poate fi ilustrată prin ceva, prin decorul icoanelor.

Schematismul decorului icoanelor (al “peisajului”) reflectă nu fața văzută a lumii, ci pe cea duhovnicească, sofianică. În adânca ei înțelepciune arta bisericească înlătură dedublarea legăturii dintre om și natură; înlătura separarea, care s-a ivit după căderea omului, se sublinează “suspinul” naturii pentru mântuirea omului care, singură, (mântuirea omului) o poate desăvârșii pe ea (natura).

Locurile zise “la capătul lumii” sunt lăsate cu rost. Ele ne vorbesc despre Adevăr, ne îndeamnă la acțiune pozitivă, ne amintesc că făgăduința desăvârșirii este a se împlini, cu voia lui Dumnezeu și rugăciunile Bisericii Drept Măritoare.

——————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric

USA

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Frumusețea este în tot locul” →

Alexandru NEMOIANU: Nașterea Mântuitorului și calea românească

Sfintele Scripturi și Tradiția ne spun că Nașterea Mântuitorului a fost vestită Păstorilor, dar și Magilor de la Răsărit, printr-o stea prealuminoasa. Stea care a și călăuzit pe Magi până la ieslea unde se afla Pruncul -Dumnezeu.

În tradiție “ Magii” sunt numiți “craii de la răsărit”. Ei erau în număr de trei și numele lor erau: Melchior, Baltazar și Gașpar. Numele lor au fost păstrate într-o scriptură a Bisericii Armeniei și ei erau, conform acelei scrieri străvechi: Melkon, Regele Persiei, Gașpar, Regele Indiei și Baltazar, Regele Armeniei. După cum se știe acei “Regi” erau și mari preoți și mai ales cititori în stele, astrologi. Ei s-au închinat Pruncului Dumnezeiesc și i-au adus daruri simbolice: aur, ca unui Împărat, Tămâie, ca unui Mare Preot și smirnă, ca simbol al Harului ce îl va revarsă Hristos. Dar iată cum este înfățișată închinarea lor în Sfânta Evanghelie: ,,Iar ei, ascultând pe rege, au plecat și iată, Steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit și a stat deasupra, unde era Pruncul. Și, văzând ei Steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Și intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ, s-au închinat Lui: și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă”””[Matei 2, 9-11]…….(Aurul simbolizează puterea de ,, Împărat al împăraților și Domn al domnilor””[Apoc. 17, 14; 19,16],, tămâia- puterea dumnezeiească, iar smirnă [mirul] semnifică harul pe care îl va aduce Domnul.n.a.)..”Magii, luând înștiințare în vis să nu se întoarcă pe la Irod, precum le-a cerut acesta în mod fals, ca după ce vor află Pruncul să îi spună și lui, deoarece vrea și el să se închine Lui [Matei 2, 7-8],..,,pe altă cale s-au dus în țară lor”””'[Matei 2,12)

Ce aș vrea să reținem este exprimarea, “pe altă cale s-au dus în țară lor”.

“Cale” poate însemna pur și simplu drum, direcție de mers, dar “cale” , mai mult și în acest context cu siguranță, înseamnă alt mod de gândire, alt mod de înțelegere. Căci, așa cum ne spune Troparul Crăciunului: ”Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștiinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la Stea s-au învățat să se închine Ţie, Soarelui dreptății şi să Te cunoască pe Ține, Răsăritul Cel de sus, Doamne, Slavă Ţie!”

Magii au primit această nouă înțelegere și cu ea au urmat “calea”. Căci în cele dintâi zile ale Creștinismului, chiar astfel se numea viața creștină, ”calea”.

Viața în Ortodoxie este o călătorie. O călătorie din această lume căzută, spre Împărăția veșnică.Fiind o călătorie, în mod necesar, trebuie urmată o “cale” și nu întâmplător, repet, viața creștină, din bun început, a fost numită “calea”. Viața creștină, viața în Ortodoxie este “calea” și înseamnă un mod de viață. Iar, fiind o călătorie și urmând o “cale”, aceasta nu poate fi împlinită decât în Hristos și cu Harul lui, așa cum spune rugăciunea rostită înaintea oricărei călătorii: ”Doamne,Iisuse Hristoase,Dumnezeul nostru, Cela ce ești “calea, adevărul și viața” și ai călătorit împreună cu sluga Ta Iosif, precum și cu cei doi Ucenici, care au mers la Emaus: Însuți, Stăpâne, călătorește și cu mine, robul Tău, binecuvântând călătoria mea”. În această călătorie, însoțiți de Mântuitorul, va trebui să ne străduim si sa aducem și noi “daruri”, să folosim “talantul” care ne-a fost dat.

“Calea” creștină este unică si autentica pentru fiecare credincios,căci este o întâlnire personală cu un Dumnezeu personal. La fel este unică și “calea” Neamurilor, a fiecăruia dintre ele, și tot unice sunt “darurile” pe care le aduc lui Hristos Dumnezeu.

Neamul Românesc, la Nașterea Domnului, pe “calea” care o urmează de două mii de ani, a adus și el un dar, ”omenia românească”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Nașterea Mântuitorului și calea românească” →

Alexandru NEMOIANU: Amurg de vremi

Vremile se urmează unele altora și la un loc, ele sunt timpul istoric, trecător și al cărui rost ar trebui să fie mântuirea oamenilor, a tuturora și a fiecăruia.

Amurgul unei anume “vremi”, epoci istorice, este întotdeauna trist, nostalgic, pentru cei care privesc din perspectiva timpului și cel mai adesea violent și sângeros, pentru cei care trec prin acel amurg.

Cu ceva timp în urmă am privit la conace și case de vânătoare ale nobilimii din veacul al XIX-lea. Aceste clădiri erau toate “frumoase”, în înțelesul autentic al cuvântului. Erau întocmite după un plan chibzuit, erau utilitare, dar fără cruzime și mai ales fără ostentație, erau clădiri făcute cu bun gust și bun simț. Am făcut o comparație cu actualele case și anexe ale bogătașilor zilei, ale “neamului prost” ajuns în fruntea bucatelor. M-am gândit la bunkerele construite de neo-ciocoimea românească de azi și la sinistrele exchibitionisme obscene în care viețuiesc, bântuiți de coșmare și droguri, celebritățile Hollywood. Această comparație ilustrează declinul general al omenirii, coborârea în nesimțire, în îngroșarea sufletească și, în consecință, în lipsa de rost.

Putem vedea, sub ochii noștri, cum o supra-putere, se desface, cum sistemul pe care s-a întemeiat, osificat și anchilozat, nu mai este capabil să se reinventeze, să se adapteze la mersul vieții. Iar aici trebuie să fim foarte bine înțeleși.

Cu cât o “civilizație” va fi mai materialistă,mai cosumatoristă, mai egoistă, deci mai îndepărtată de rostul REAL al timpului istoric, sfârșitul ei va fi mai hidos. Căci Rostul timpului istoric este strădania spre mântuire, strădania de a afla drumul și a urma drumul care ne poate reîntoarce în ‘Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu”.

Personal pot ilustra cele spuse mai sus prin exemplul bunicilor mei materni.

Bunicii mei materni,Colonelul K.u.K(armata Austro-Ungară,armata cesaro-craiasca) Romulus Boldea și soția sa, Otilia, născută Bauer,germani din Bijeljina (Bosnia), și-au încheiat zilele în satul strămoșilor mei, Borlovenii-Vechi din Valea Almăjului,Banat.

Fără îndoială că au avut beneficiul de a trăi într-o casă generoasă și în declinul, care era încă suficient și decent, al unei gospodării care, fusese, înfloritoare. Dar existența lor a fost dominată de amurgul unei vremi complexe. În Borloveni, sub nemiloasele lovituri ale bestialului sistem comunist, amurgeau ultimele reflexe al “împărăției cesaro-crăiești” și amugea viața tradițională a satului românesc. Dar acele vremi amurgeau lin și în bună măsură, acel amurg, părea un rămas bun și o mângâiere de pe urmă, din partea unui timp rodnic și bun.

Aceste stări încă existau, dar în amurg, și ultimele lor “roade” încă se mai adunau în viața oamenilor și, în acest caz, în viața bunicilor mei.

Tot ceea ce ei consumau era produs în casă și din ceea ce mai era în posesia acelei case. Pâinea era făcută din făină provenind din grâul celor câtorva “parcele” rămase în posesia casei în “luncă”. Acel grâu era măcinat la moară cu piatră mânată de roată “orizontală, cel mai simplu sistem de moară și o adevărată noțiune în Almaj. Făina era cu totul integrală, pâinea care rezulta era neagră și nespus de gustoasă. Untul era făcut din laptele vacii din grajdul casei. Era făcut într-un vas special (cred că se numea “badani’). La fel brânza, venea din “vama” de lapte de oaie ce se cuvenea casei pentru oile care pășteau în câteva grădini,rămase în posesia casei. Mierea venea din “vama” pentru caii lăsați să pășuneze în pădurea de cultură de salcâm, ”băgrin”, ce străjuia casa. Țuica, ’răchia”, de cea mai bună calitate, era făcută din prunele adunate din grădinile casei. Iar carnea provenea din porcii crecuti lângă casă.Modul de preparare era încă cel artizanal și cel care îi prepară, ”piemul” Tonny Ruszichka,era un adevărat maestru.Șuncile afumate erau egale în calitate cu cel mai bun “prosciutto’ pe care l-am mâncat.Lemnul de încălzit casa provenea din “zabranele” casei. Consumul unor produse, eminamente organice și artizanale, este un lux la care doar câțiva oameni se mai pot gândi astăzi. Dar atunci asta era încă viață obișnuită. Era o gospodărie autarhică și aflată în asediu sălbatec din afară. Dar o gospodărie care a rezistat, câtă vreme bunicii mei au trăit. Mă gândesc că acesta conștiința a “asediului” l-a făcut pe Romulus Boldea să se împotrivească până când a închis ochii la gândul introducerii de lumină electrică în casă sau, încă mai violent, la ideea unui televizor. Era o lume în amurg, dar într-un amurg generos. Un amurg al unei vremi cu rost, al unei vremi în care Credința în Dumnezeu era parte esențială a vieții, un amurg care merită să fie păstrat în memorie.

Ceea ce trăim astăzi este un amurg urât, înfricoșător și care vestește un “răsărit” încă mai sinistru. Un “răsărit” , ai cărui inițiatori îl doresc să fie al întunericului,al spaimei, al satanismului. Încă mai avem posibilitatea de a îi sta împotriva. Nu încleștându-ne pe această vreme a globalismului sordid, ci respingând-o cu scârbă.

Pentru a avea rost și nădejde în ziua de mâine, trebuie să privim spre Dumnezeu, Cel în Treime mărit și în Ortodoxie închinat, Cel care este același: ieri, azi, întotdeauna.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Amurg de vremi” →

Alexandru NEMOIANU: Sarea Pământului Românesc

În foarte bună măsură fiecare Neam are un număr de Sfinți ai lui. Știm bine că Sfinții alcătuiesc o ceată, sunt « Neamul” lui Dumnezeu dar, în timpul istoric, dintre ei unii sunt cu mai mare râvnă slăviți de anume Neamuri. Și această râvnă poate că deslușește, mai bine ca orice, firea Neamurilor, a fiecăruia dintre ele.

Trebuie mereu sa ne amintim ca fiecare creație a lui Dumnezeu este unica și fără pereche. Încă mai mult, aceasta înseamna ca fiecare creație a fost adusă în ființă pentru desăvârșire. Iar desăvârșirea nu este un « sfârșit », este o stare. O stare care cuprinde aspecte infinite la număr și o stare care este dinamica, în permanenta, infinita, devenire, »din lumină în lumină și din genune în genune ». În această înțelegere vom reuși să pricepem de ce Sfinții unui anume « loc » au caracteristici specifice.

Trebuie reamintit că Sfinții au fost oameni ca aceia care acuma, vremelnic, suntem trăitori. Dar prin viața lor ei s-au făcut vrednici de a se apropia de Dumnezeu, de a primi har peste har.

Sunt Neamuri ai căror sfinți sunt războinici, luptători, foste capete încoronate, mari și vestiți lucrători de minuni, încă din vremea vieții lor. Sunt Neamurile care au rost „mare” în timpul istoric; acele neamuri care făuresc ordinea lumii. Dar Neamul Românesc nu asemenea sfinți „ai lui” are. Sfinții Neamului Românesc sunt atâta de sfioși încât până și sfințenia și-au arătat-o anevoie, codit, parcă rusinându-se.

Acești Sfinți sunt: Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfânta Vineri și Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, „Basarabov” și alții asemenea lor.

Acești sfinți au fost nevoitori în taină și în ascuns. Nevoința lor a fost doar către Dumnezeu, Cel în Treime Mărit, și slava lor doar Lui i s-a arătat în trecerea lor prin lume.

Acești sfinți doar îndelungată vreme după ce s-au făcut nevăzuți celor rămași în lume,au fost arătați.Și arătarea s-a făcut prin dezvăluire minunată arătată tot unor nevoitori.

Cei doi sfinți pomeniți și care cu mai mare râvnă sunt iubiți de Români, s-au smerit pe sine pentru tot și toate, pentru un „pui de găină”.

Sfânta Cuvioasă Parascheva și Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou Basarabov, sunt cei care cu grabă ajută pe săracul ajuns la nevoie, pe cel pe care toți îl uită, toți îl alungă, toți îl ocărăsc. Pe cel care, smerit, nu încetează să mulțumească, chiar și pentru nevoile și sărăcia lui. Pentru Neamul Românesc legătura cu sfinții este personală,directă.La ceas de nevoie Romanul îi cheamă, le destăinuie lipsa care îl apasă, îi roagă așa cum ne rugăm unui părinte sau frate mai mare. Iar în Almăj legătura este atât de personală încât fiecare casă, fiecare poartă, își are „sfântul” sau ». Căci aceasta este semnificația ‘praznicelor” de casă, o invitare și o rugare către sfântul „casei” de a sta lângă poartă la ceas de nevoie și la ceas de bucurie.

Acești sfinți ai casei, ai « porților », dau personalitate comunității, individualizează fiecare poarta și îi așează un « loc ». Un loc care nu se uită și a cărui bun nume rămâne datorie de purtat din neam în neam. Căci, să nu uităm, uitarea « locului » și a celor care l-au făcut cu putință este ofensă adusă chipului lui Dumnezeu așezat în oameni. Este în aceasta un emoționant semn că Românii țin una dintre cele mai sfinte îndatoriri omenești: să nu uităm niciodată ceea ce datorăm strămoșilor.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Sarea Pământului Românesc” →

Alexandru NEMOIANU: Răspunsul Sfântului Nicolae

În anul 313 d.Chr. Îmăpratul Constantin cel Mare dădea Edictul de la Milano prin care persecuția creștinilor lua sfârșit. Creștinismul nu devenea religia “oficială” a Imperiului dar era recunoscut ca religie apărată sub lege. Din acel moment cumplitele persecuții anti creștine luau sfârșit și Biserica creștină putea să se manifeste pe față. Cele trei veacuri de persecuție întăriseră credința și aleseseră pe cei credincioși dintre cei necredincioși. Dar în același timp, profitând de vremi, tot soiul de învățături, străine de cele ale Bisericii, apucaseră să se împrăștie. Pentru a le pune capăt Împăratul Constantin a convocat un “Conciliu Ecumenic”, un sobor a toată lumea, la care să participe toți Episcopii Bisericii, care erau, atunci, peste o mie la număr. Conciliul avea de scop să stabilească “simbolul” Credinței și să emită primele legi canonice. Dar înainte de toate acest Concilu trebuia să dezbată o fioroasă erezie, învățătură contrară Bisericii, și anume cea răspândită de preotul Arie. Conciliu s-a întrunit la Nicaea în 325 d.Chr.

Arie spunea că Hristos nu este Dumnezeu egal cu Tatăl, ci este doar cea dintâi “creație” a lui Dumnezeu. Aceasta a fost cea mai sinistră erezie care a circulat și care încă mai circulă în lume. Conform acestei “învățături” nici Maica Domnului nu este “născătoare de Dumnezeu” și “Pururea Fecioara”. Din aceste motive Biserica a declarat pe Arie ca “arheretic”. Oricum la Nicaea, în 325 această falsă învățătura a fost dezbătută și cei care erau de partea lui Arie erau mai mulți și mai puternici. Cu înverșunare Episcopii dreptmăritorii, fără teamă au combătut această doctrina eretică. La un moment dat, când Arie fulmina blasfemii împotriva Maicii Domnului, în plenul Conciliului, în față Împăratului a toată lumea,un ierarh s-a ridicat și cuprins de manie sfânta l-a pleznit pe Arie cu pumnul peste gură. Acel ierarh era Nicolae, Lucrătorul de Minuni din Myra Lichiei.

Ca urmare a acestui act Nicolae a fost depus din Episcopat și aruncat în temniță. Dar în aceiași noapte, și el și Împăratul și mulți participanți la Conciliu au avut același vis. Au văzut pe Hristos și pe Maica Domnului și Pururea Fecioara Maria, înapoind lui Nicolae omoforul, semnul autorității ierarhice. El a fost restaurat în drepturi. Câteva zile mai târziu, Conciliul avea să condamne învățătura lui Arie și să proclame Simbolul Credinței, ”Crezul” care (cu câteva adăugiri hotărâte la al doilea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol, 381 d.Chr) este rostit și azi de Biserica Ortodoxă. Atunci a fost arătat că Hristos este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, deopotrivă cu Tatăl, prin carele toate s-au făcut”.

În vremea ce a urmat dragostea credincioșilor pentru Sfântul Nicolae a crescut fără margine. Sfântul Nicolae este ajutătorul săracilor, apărătorul orfanilor, ocrotitorul și ajutătorul celor în grabnică trebuință și el a ajuns să fie echivalat cu “Moș Crăciun”, cel care dăruiește cu generozitate. Este aici o taină mai mult decât simbolică. Cel care între sfinți este considerat mai blând, mai milos, mai îndurat, confruntat cu atacul asupra Mântuitorului și a Preacuratei Maicii sale, cu atacul asupra ce are mai sfanț Biserica,maica noastră, s-a ridicat și i-a aparat cu pumnul!

În mod răspicat exemplul dat de Sfântul Nicolae la Nicaea artă un model.

Da, se cuvine să fim buni, să fim darnici, să avem milă dar atunci când suntem confruntați cu răul fără mască, cu cel care rânjește și batjocorește, cu cel care minte și ucide, atunci putem fi îndreptățiți să dăm cu pumnul: ”Căci nu nouă Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău să-I fie adusă Slavă în veci” (Ps.113,9)

Atunci când vedem îndemnuri neghioabe și păgâne gen, ”spitale, nu Biserici”, este îngăduit să dăm cu pumnul, ”Căci nu nouă Doamne, nu nouă, Ci Numelui Tău se cuvine Slavă în Veci”.

Atunci când vedem îndemnuri la păcate strigătoare la cer, când vedem terfelit numele familiei, când vedem spurcăciunea lăudată, când vedem Neamul și Țara insultate; da, atunci se cuvine să dăm cu pumnul; ”căci nu nouă Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău se cuvine Slavă în veci”.

——————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric

USA

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Răspunsul Sfântului Nicolae” →

Alexandru NEMOIANU: ,,Vasele de necinste”

În a doua Epistolă către Timotei, Sfântul Apostol Pavel spunea; ”Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur și argint, ci și de lemn și lut, și unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste.”Pavel,II Timotei,2;20

Cele spuse se referau la starea Bisericii din acea vreme dar și la starea societății în general. Cele spuse acuma două mii de ani sunt perfect adevărate și astăzi. Ele sunt deplin adeverite de starea vieții publice din România.

Vase de “aur și argint” sunt cei, foarte puțini dintre oamenii politici Români, care au dragoste de țară și Neam și care, minimal, nu caută să facă rău, să distrugă. Dar cei mai mulți dintre oamenii politici români fac parte din vasele de “lemn și lut”, profitori,incorecți și dintre ei sunt și “vasele de necinste”, cei care în mod premeditat, programatic, fac rău și vor rău.

Este nevoie să precizăm că prin “vase de necinste”, la vremea respectivă, se cuprindeau acele vase menite să cuprindă gunoaiele,resturile menajere și nevoile fizice omenesti petrecute în vremea nopții, deci, realmente, ”vase de necinste”.

În momentul de față acești politicieni, aceste “vase de necinste”, ni se înfățișează în toată hidoșenia lor scârbavnica. O scurtă explicație este necesară.

Imediat după revolta națională anti comunistă din Decembrie, 1989 România a devenit țintă unui program a cărui cruzime ni se dezvăluie din ce în ce mai clar. Toți cei de bună credință au sperat atunci în”bine”. Dar nădejdea lor se va împlini sub o altă dimensiune și sub o Voință mai tare decât cea a oamenilor. Până atunci însă stăm victime acțiunilor sinistre puse la cale de cei care slujesc negativitatea pură.

Putem vedea cum a mers acel plan.

În primul rând a avut loc un proces de subminare a credințelor în valorile și personalitățile românești. Abea acuma putem vedea cât rău au făcut “intelectualii”, de fapt “elită de mahala”, prin cărțile și publicațiile lor TOATE finanțate prin “Asociația pentru o societate deschisă” a demoniacului Soros Gyorgy. Să ne aducem aminte de acei “intelectuali” care atacau simboluri sacre românești, de la Eminescu la Caragiale și de la Făt Frumos la Ileana Cosânzeana. Nu este nevoie să amintesc decât pe acel monstru abominabil care spunea că “spațiul mioritic este radiografia fecalei” sau pe infirmul spiritual, zis, ”istoric”, a cărui maculatură este prezentată elogios de această “elită de mahala”, istoric al cărui nume, predestinate, stă în vecinătatea “lucind boul”. Lucrarea lor nefastă a dat roadă, a semănat neîncredere, derută, panică. În acest climat de îndoială s-au răspândit apoi dezmățul moral, relativismul moral, nerușinarea și cinismul cel mai vulgar. Așa au putut apare formațiuni politice care să își facă program politic din promovarea sodomiei. Sunt abominatia care are nesimțirea să își anine în denumire epitetul de “salvatori”.

Pentru o vreme acești nerușinați au stat în minoritate dar, în urma loviturii de stat de la 26 Mai, 2019 ,ei se consideră “biruitori” și acționează ca și cum ar fi administrația țării. În aceste împrejurări putem vedea care este planul lor de guvernare.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Vasele de necinste”” →

Alexandru NEMOIANU: Responsabilitate

Nu există libertate fără responsabilitate,față de noi înșine, față de darurile pe care le-am primit și față de aproapele nostru. În mijlocul circumstanțelor existenței, pe care nimeni nu și le poate alege, între cele bune și rele, evoluează persoana umană și acolo și atunci, se dovedesc caracterele.

Parabola “talanților” ne spune că un “om bogat” a plecat în locuri depărtate și înainte de a pleca a împărțit slujitorilor săi din bunuri (talanți) în dorința de a le vedea înmulțite la întoarcere. Unuia i-a dat zece, altuia cinci, altuia unul singur. La întoarcerea “omului bogat”, cel care primise zece “talanți” a adus alți zece, câștigați prin trudă lui, și tot așa ceilalți au adus un câștig stăpânului lor. Dar cel cu un singur “talant” a adus înapoi talantul spunând că s-a temut să îl folosească. Mâniat, stăpânul, a luat talantul și la dat celuia care avusese din început zece, iar pe sluga leneșă a aruncat-o în “întunericul cel mai din afară”. Este o parabolă foarte amenințătoare și care necesită explicații.

Există în fiecare dintre noi o anume tentație,până la un punct firească și direct emoționantă, de a ne da “importanță”. Atunci când această tendință rămâne în limitele bunului simt și modestiei ea este de folos căci, arată căutare și trudă în a ne afla și împlini rostul pentru care am fost aduși și lăsați în ființă. Dar, de multe ori, această înclinație de care vorbeam este exagerată, prilej de a cădea în trufie și încă mai adesea, în ridicol. (Mai ales acest lucru se întâmplă bărbaților bătrâni care, de multe ori, ajung să exaspereze cu exemple, în care rolul de frunte îl au chiar ei, și, care bărbați bătrâni, agasează cu sfaturi trufașe și lipsite de interes,depășite. Femeile,datorită faptului că sunt mai smerite și că întotdeauna sunt devotate copiilor, sunt mai ferite de această primejdie căci, iubindu-și copiii, acceptă senin prezentul și nu insistă asupra “importanței” experiențelor trecute.)

De fapt, în ultimă analiză, este vorba de încercarea de a justifică darurile și timpul ce ne-au fost date, modul în care ne-am folosit “talanții” și chiar truda de a înțelege menirea pentru care acești “talanți” ne-au fost hărăziți.

În primul rând trebuie să fim convinși, încredințați, că tot ceea ce avem și încă mai vârtos tot ce are importanță absolută ,sănătate, inteligență, putere, înfățișare, este dar și deci tot în dar trebuie înapoiat.

Darurile primite trebuiesc întoarse prin trudă și jertfă personală și asta înseamnă nu “opera” ori “realizarea”, repede sortită uitării, ci milă și identificarea cu aproapele în suferință. Din nou trebuie arătat că acesta este chiar rostul împărțirii “inegale” a talanților. Fără această “inegalitate” mila și jertfa omenească nu s-ar putea vădi între oameni. Căci milă asta înseamnă, dragoste lucrătoare.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Responsabilitate” →

Alexandru NEMOIANU: Descurajarea

Regimurile politice din lumea apusean-liberală, în momentul de față sunt niște improvizații și niște uzurpări. Toate valorile morale, toată tradiția creștină care le-a dăruit splendoare și prestigiu, sunt călcate în picioare și subordonate demonicei ideologii „globaliste”. Această ideologie s-a insinuat inițial prin cuvinte meșteșugite și înșelătoare, apoi prin minciună grosolană și în momentul de față prin forță, financiară sau militară. Gândirea multor, foarte multor oameni a fost pervertită și pângărită până a îi condiționa pe acești nefericiți în roboți care visează la lagăre cu comfort sporit. Mai rău, foarte mulți au fost descurajați la limita de a nu mai crede că o alternativă există. Este vorba aici de lenea de a gândi și de a acționă; descurajarea lânceda și pierzătoare, acceptarea răului. Să nu uitam o clipa că descurajarea este o ispită venita de la cel rău, căci alternativa există! Da, acest drum mântuitor există. El există în adâncuri,în sufletele celor care cred și știu că Dumnezeu nu vă lăsa lumea Lui să piară. Dumnezeu mereu va lumina mintea celor care îl caută și le va arăta „calea, adevărul și viața”, le vă arăta drumul care duce acasă.

În momentul de față miraculos nu este faptul că mulți au uitat drumul,miraculos este că mult mai mulți îl știu și statornic îl urmează. Marea greșeală pe care o fac cei dezamăgiți și descurajați este de a se încrede în „bunătatea ” uzurpatorilor. Așa au crezut banato-ardelenii în „drăguțul ghe împărat” și așa au fost dezamăgiți și înșelați cu furie. Cu acești uzurpatori nu trebuie dialogat și conclucrat.

Cu diavolul nu se stă de vorbă.

Ceea ce trebuie să facă, aceia care sunt de buna credință, este să spună mereu, tare și răspicat ceea ce după cunoștința și conștiința lor este adevărul. Nici un fel de importanță nu are dacă, în momentul de față, cei buni sunt puțini. În urma cu doua mii de ani, doisprezece pescari semianalfabeți, au făcut să cadă Imperiul Roman. Iar aceste neamuri proste, care se găsesc în fruntea bucatelor azi, nu sunt Imperiul Roman, sunt domnia neamului prost. Lupta pentru bine trebuie dusă în maniera tradițională românească, prin „retragerea la munte”, în mijlocul României tainice, viețuind după modelul satelor și comunităților organice. Comunități care știu și practică activ diferența dintre bine și rău. Credința în bine și practicarea lui ,individual și colectiv,are o gigantică putere de contagiune. Oamenii, și încă mai vârtos Romanii, nu sunt proști și nu pot fi prostiți. Există fără îndoială rătăciți și din pacte sunt destul de mulți,dar nu ar trebui nici băgați în seama și mai ales nu trebuie argumentat cu ei.Poate cel mai cu neputință lucru în lume este să îl faci pe un prost să își schimbe „părerea”, adică sa umpli vidul pe care îl are în cap.Dar cei care vor binele au în ajutor câteva arme care s-au dovedit mai tari decât orice organizare omenească. Lor le stă în ajutor Biserica Ortodoxa,Trupul mistic al lui Hristos,cel care schimbă comunitatea adunată în credință în forță invincibilă. Biserica Ortodoxa, care întotdeauna,în momentele istorice critice a știut să dea Romanilor cel mai bun sfat și cea mai buna soluție.

Aici suntem față în față cu incredibila putere a rugăciunii, a „dialogului” cu Dumnezeu, cel în Treime mărit, care nu dă gres niciodată. Legat de cele spuse stă bunul simț românesc, echilibrul și dreapta măsură românească, mereu cu grija, răbdare și hotărâre. Aici vedem conclucrarea dintre Creator și oamenii, „pe care atâta i-a iubit încât pe Fiul Sau, unul născut, l-a dat, ca tot cel ce crede intrânsul să nu moara ci să aibă viață veșnică.”Ioan 3;16).

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Descurajarea” →