Dragii mei enoriași!

               Cu prilejul sărbătorilor pascale vă adresez Dvs. cele mai sincere felicitări, dorindu-vă aceeași bucurie pe care au avut-o femeile mironosițe, când L-au văzut pe Domnul Înviat și pacea pe care El a dat-o Sfinților Apostoli, venind în mijlocul lor.

              Aflându-ne în aceste momente de sfântă prăznuire a Învierii din morți a Mântuitorului, să alegem viața, ci nu moartea. Să alungăm din noi întunericul păcatelor, înviind la o viață pătrunsă de duhul sfințeniei, bunătății, credincioșiei și al dragostei față de semenii noștri.

              Fie ca lumina Învierii Domnului să Vă lumineze sufletele, iar biruința Mântuitorului asupra morții să Vă încurajeze în nevoința duhovnicească și în mărturisirea lui Hristos Cel Înviat.  Fie ca această  zi din an să ne aducă fiecăruia dintre noi puterea  jertfei în credință, înțelegere și mărturisire, dragoste frățească și mai ales fie ca această zi  să ne deschidă fiecăruia dintre noi ușa cea mică a căii spre mântuire.

               Hristos a înviat!

*

               Ziua Învierii.  Sărbătoarea Învierii Domului Iisus Hristos să aducă în sufletele Dvs.  pace, linişte, bucurie, credinţă şi speranţă. În casa Dvs. să fie bucurie, înţelegere şi belşug, iar cei dragi de aproape şi de departe să se întâlnească la masa regăsirii şi a fericirii. Să ne ajute Dumnezeu ca ani mulţi de aici înainte să putem sărbători Sfintele Paşti în biserica şi în casa noastră în aceeaşi atmosferă de bucurie şi de împliniri!

              Ar fi trist dacă Sfintele Sărbători ale Paştelui ar trece pe lângă noi ca zile oarecare şi ele să se rezume doar la o masa mai bogată, la o sticlă de băutură, eventual la simpla participare la vreo slujbă din biserică. Ca să fie cu adevărat sărbătorită cea mai mare Sărbătoare a creştinătăţii, ea trebuie să marcheze cu ceva sufletul şi viaţa noastră. Ea trebuie să fie ca un hotar al drumului nostru prin această lume.

              Ea trebuie să fie  un moment de profundă analiză a sufletului nostru, un moment în care să vrem să ne lepădăm de omul cel vechi din noi, cu toate păcatele şi viciile lui şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou, plăcut lui Dumnezeu. Petru aceasta este nevoie să ne spovedim şi să ne împărtăşim, să facem curăţenie deplină în cămările sufletului nostru şi să le pregătim de primirea celui mai scump dintre oaspeţii pe care-i putem primi vreodată. Oaspetele acesta nu este altul decât Împăratul  împăraţilor şi Domnul domnilor, Mântuitorul Iisus Hristos.

             Dacă El  va găsi sufletul nostru pregătit şi primenit, va intra şi va zăbovi aici, dacă nu, se va depărta spre alţi semeni ai noştri, care-l aşteaptă cu mai multă osârdie decât noi. Dacă Hristos nu învie şi în sufletul nostru, degeaba sărbătorim Sărbătoarea Paştelui. Suntem doar nişte spectatori oarecare şi nimic mai mult. Dacă această Sfântă Sărbătoare nu ne transformă cu nimic în oameni mai buni, mai cinstiţi,  mai drepţi,  mai înţelegători, mai paşnici, mai milostivi, mai credincioşi, mai iubitori de Dumnezeu şi de semeni, suntem străini de duhul Sărbătorii.

                Fiecare asemenea prilej este un semn că ne-am apropiat mai mult de limanul final al vieţii noastre, că s-a mai scurtat un pic  firul vieţii noastre şi tocmai de aceea trebuie să fim mai atenţi cu privire la pregătirea noastră pentru marea întâlnire cu Hristos la judecata cea de apoi. Chiar credeţi că le-am pregătit pe toate, că am putea fi gata de acel moment? Este o întrebare, pe care ar trebui să ne-o punem cât mai des, fiindcă numai astfel ne putem da seama de starea morală a sufletului nostru.

                 Dacă Sărbătoarea Învierii vine la data ştiută, anunţată cu mult înainte, momentul întâlnirii cu Împăratul împăraţilor nu-l ştim şi tocmai de aceea trebuie să fim mereu cu geamantanul pregătit pentru Marea Trecere. Dumnezeu să ne ajute, ca să nu vină ceasul şi clipa aceea şi să ne găsească nepregătiţi!

*

            Sfaturi părintești. Un mare patriarh și duhovnic sârb, Sfântul Nicolae Velimirovici, scria:  ,,La judecata dintre Hristos și Europa, acestea se întâmplă cu adevărat: Hristos spune Europei că este botezată în numele Lui și că trebuie să-I rămână credincioasă Lui și Evangheliei Sale.

La acestea, Europa învinuită răspunde: – Toate credințele sunt la fel. Aceasta ne-au spus-o enciclopediștii francezi. Iar nimeni nu poate fi silit să creadă în vreuna dintr – însele. Europa tolerează religiile ca pe niște superstiții populare din pricina intereselor ei imperialiste, dar ea însăși nu ține de nici o credință. Când își va împlini țelurile politice, atunci se va descotorosi îndată de acele superstiții populare.

La acestea, Hristos întreabă cu tristețe: – Cum puteți voi, oamenii, să trăiți doar după interese politice, adică materiale, cu lăcomie animalică pentru hrana trupească? Eu am vrut să vă fac dumnezei și fii de Dumnezeu, iar voi vă zoriți și vă îngrămădiți ca să vă asemănați cu dobitoacele de povară.

La acestea, Europa răspunde: – Tu ești învechit. În locul Evangheliei Tale, noi am descoperit zoologia și biologia. Acum știm că nu suntem urmașii Tăi și ai Tatălui Tău ceresc, ci ai urangutanilor și gorilelor – ai maimuțelor. Noi acum ne desăvârșim spre a fi dumnezei. Căci nu recunoaștem alți dumnezei afară de noi.

La acestea, Hristos răspunde: – Sunteți mai încăpățânați decât vechii evrei. Eu v-am ridicat din întunericul barbariei la lumina cea cerească, iar voi vreți iarăși în beznă, precum bivolul în noroi. Eu mi-am dat sângele pentru voi. Mi-am arătat dragostea către voi, când toți îngerii au întors la o parte capul, neputând îndura duhoarea voastră de iad. Așadar, când voi erați în întuneric și-n duhoare, numai Eu am fost de partea voastră, pentru a vă lumina și curăți. Nu-mi fiți, dar, acum necredincioși, căci iarăși vă veți întoarce în acel întuneric și într-acea duhoare de nesuferit.

La acestea, Europa glăsuiește disprețuitor: – Pleacă de la noi. Nu te cunoaștem. Noi păstrăm filosofia elină și cultura romană. Vrem libertate. Avem universități. Știința este steaua noastră călăuzitoare. Deviza noastră este: „Libertate, egalitate, fraternitate.” Rațiunea noastră este Dumnezeul dumnezeilor. Tu ești asiatic. Ne lepădăm de Tine. Ești doar o legendă veche a bunicilor noștri.

La acestea, Hristos răspunde cu lacrimi în ochi: – Atunci voi pleca, dar veți vedea. Ați părăsit calea lui Dumnezeu și ați urmat calea satanei. Binecuvântarea și fericirea s-au luat de la voi. În mâna Mea este viața voastră și moartea voastră, căci M-am dat să fiu răstignit pentru voi. Totuși, nu Eu vă voi pedepsi, ci păcatele voastre și lepădarea voastră de Mine, Mântuitorul vostru. Eu am arătat dragostea Tatălui către toți oamenii și am vrut, prin dragoste, pe toți să vă mântuiesc.

La acestea, Europa răspunde: – Care dragoste? Ura bărbătească și sănătoasă împotriva tuturor celor ce nu sunt cu noi, acesta este programul nostru. Dragostea Ta e doar un basm. În locul acestui basm, noi am pus naționalismul, internaționalismul, etatismul, progresismul, evoluționismul, scientismul și culturalizarea. În acestea este mântuirea noastră, iar Tu, pleacă de la noi!

Frații mei, cearta în vremurile noastre s-a sfârșit. Hristos a plecat din Europa precum odinioară din Gadara, la dorința gadarenilor. Dar după ce El s-a îndepărtat, a venit războiul, nenorocirea, groaza, năruirea, nimicirea. S-a întors în Europa barbarismul precreștin avar, hun, longobard, african, de o sută de ori mai cumplit. Hristos și-a luat Crucea și harul Său și s-a îndepărtat. Au rămas întunericul și duhoarea. Iar voi, alegeți acum cu cine vreți să fiți: cu Europa întunecoasă și rău-mirositoare, ori cu Hristos. Amin”

*

 Avem o Țară. La acest ceas de Înviere se cuvine să ne amintim de o zguduitoare poezie a lui Radu Gyr cu acest titlu. Iat-o:

,,Avem o țară unde au stăpânit odată

Vitejii daci, bărbați nemuritori

Și unde stau de veacuri laolaltă

Izvoare, văi și munți cu fruntea-n zări.

 

Avem troițe sfinte, altare și icoane

Și candeli ard cu mii de pâlpâiri.

Avem atâtea lacrimi și prigoane

Că ne e plin pământul de martiri.

 

Avem la Putna, sfânt și viu cu duhul,

Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;

Și azi de-l vom chema să-nfrângă Apusul

Va răsturna cinci veacuri de pământ.

 

Avem pe Brâncoveanu pildă tare,

Că pruncii lui sub sabie-au căzut

Ca să păzească fără de schimbare

Credința dreaptă-n care s-au născut.

 

 

Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,

Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;

Avem Ierarhii sfinți, pe Iancu și martirii,

Pe Horea tras pe roată pentru neam.

 

Azi iarăși te-au suit vrăjmașii tăi pe cruce,

Ardeal cu trei culori împodobit,

Scriind deasupra vina ta cu sânge:

Aceea că Ortodoxia ai iubit.

 

Avem un rai de sfinți în temniți dați la moarte

Și aruncați în groapă neștiuți;

Dar astăzi, dând pământul la o parte,

Ies moaște sfinte-n zeghe grea de deținuți.

 

E jertfa lor de veacuri mărturia

Ce strigă din morminte pân’ la noi

Să apărăm cu râvnă Ortodoxia

Și-acest pământ de Sfinți și de Eroi.”

 

*

File de jurnal – 23 iun. 1982(II). ,,Domnul Virgil Joița de la Centrul de Științe Sociale din Craiova mi-a mai spus:

5. La Congresul Istoricilor din 1980, la una din secții referatul de fond l-a ținut Dl. Acad. Emil Condurachi. Acesta făcuse eforturi serioase  ca să se poată prezenta, datorită faptului că avusese un infarct cu câteva zile înainte. După ce a terminat el, s-a ridicat o unguroaică și l-a întrebat de ce pedalăm noi atât pe originea noastră traco-dacă, ce argumente avem cu privire la întinderea tracilor până în Câmpia Panoniei? Faptul că amestecăm latinitatea cu continuitatea în Transilvania mai ales  este o chestiune puerilă. La acest afront, președintele secției, un academician francez trecut de 70 de ani, i-a dat o replică exemplară: ,,Noi apreciem în mod deosebit zelul cu care reputata cercetătoare  studiază problemele istoriografiei, dar regretăm profund lipsa de documentare a domniei-sale. Aș vrea să-i reamintesc dumneaei capitolul…. , paragraful…. din  De bello galico  a lui Iulius Cezar, în care vorbește despre traci, celți și alte neamuri europene; i-aș aminti, de asemenea, o serie de lucrări din istoriografia franceză, engleză și germană, cât și din cea maghiară. Și bătrânul a început să facă trimiteri la autori și cărți, la capitole și paragrafe. ,,- Aș ruga acum pe colegul Condurachi, a spus francezul, după această succintă introducere, să ne prezinte dumnealui problema pe larg, cu scrupulozitatea și seriozitatea ce-l caracterizează!”  A început Domnul Condurachi să vorbească, dar ungurii plecaseră între timp, câte unul, câte unul, cu coada între picioare.  
6. Directorul adjunct de la Institutul de Istorie a Partidului nu a putut răspunde imediat la o problemă ridicată de unguri privind latinitatea noastră. A cerut răgaz până a doua zi, dar chestiunea a fost răsuflată și a ajuns până la Ceaușescu, care s-a supărat crunt pe acesta;
7. Augustin Deac de la Institutul de Istorie a P. C. R. propunea într-o conferință a istoricilor români să se schimbe numele țării în Republica Socialistă Dacia. În timp ce el își argumenta eculubrațiile, auditorii se îngrămădeau la ieșire;
8. Prin centralizarea institutelor de istorie, s-a declanșat lupta ,,pentru supremație” între Institutul de Istorie ,,N. Iorga” și Institutul de Istorie a P. C. R. Care va obține supremația, acela își va impune și punctul propriu de vedere;
9. Tratatul de Istoria României nu va mai apare. Primul volum apăruse deja ca număr de semnal, iar altele trei erau la tipar. S-a renunțat la ele, urmând să se scoată într-un volum un rezumat al celor zece anunțate. Păcat!
10. Nicolae Stoicescu este un tip muncitor, dar egoist și acaparator. Tip de despot, el folosește mult munca studenților săi. A început acum un serial de broșuri sub formă de monografii ale monumentelor istorice din țară, pentru Editura Sport-Turism. Din fiecare carte mai scoate și 1-2 rezumate , pe care le publică pe la alte edituri;
11. Partea nouă din centrul reconstruit al Craiovei a mâncat banii pentru sistematizarea orașului pe întreg cincinalul 1980-1985;
12. Domnul Ștefan Pascu are la Editura ,,Scrisul Românesc” din Craiova o lucrare mare, intitulată Desăvârșirea statului unitar român, în care pune problema Basarabiei. Cartea i-a fost refuzată de editurile centrale. A adus-o la Craiova, dar speranțele sunt puține. De la Institutul de Științe Sociale din Craiova s-au dat referate pozitive, dar nimeni nu-și asumă responsabilitatea s-o publice!”

*

              Cinstea turcului. Un prieten al meu mi-a povestit  o situație interesantă, care zugrăvește portretul moral al unor oameni din vremea noastră. Iat-o:

            Aveam două hectare de lucernă cosită. Se anunțase că urmează o perioadă ploioasă. Mână de lucru nu găseam în sat ca să adunăm lucerna manual. Nu aveam greblă mecanică. Lucerna trebuia adunată urgent, altfel o pierdeam. Aveam telefonul de la un magazin din Craiova, de unde mai cumpărasem utilaje. Am sunat la director. Mi-a confirmat că au greble mecanice la prețul de 23 milioane. L-am rugat să-mi asigure transportul. A făcut socoteala și mi-a cerut 2 milioane lei pentru transport. Am acceptat, cu condiția să mi-o aducă până seara. A fost de acord. Noaptea pe la ora 23 a venit mașina de la Craiova și mi-a adus utilajul. Șoferul mi-a dat câteva indicații sumare privind asamblarea  și utilizarea, mi-a luat banii și dus a fost.

            Dimineața am ieșit în zori să-mi admir noul utilaj și să încerc să-l montez. Pe cadrul greblei era o etichetă. Pe lângă alte informații privind firma constructoare, era și un număr de telefon. Îmi trebuia și o freză mecanică și m-am gândit că n-ar fi rău să întreb dacă au așa ceva și cât ar costa. Mi-a răspuns o voce de bărbat. Se cunoștea că nu cunoaște bine limba română. Înainte de a-mi răspunde la întrebările mele, m-a întrebat de unde am numărul lui de telefon. I-am spus. M-a întrebat cât am dat pe greblă și ce culoare are. Am spus. Grebla avea culoarea portocalie. Mi-a spus: ,,- Hopa! Oltean păcălit! Grebla ta costa 18 milioane. Avem trei greble: verde cu 16 milioane, portocaliu cu 18 milioane și roșu cu 23 milioane. Ți-a dat factură?” Nu-mi dăduse. Mi-a spus: ,,- Dă imediat telefon la Craiova și spune că a zis turcul de la Brașov să-ți trimită  5 milioane înapoi, că altfel e de rău!”

             Am dat telefon directorului și i-am spus tărășenia. Turcul era patronul firmei, iar magazinul de la Craiova îi era subordonat. Directorul a spus că el i-a dat dispoziție șoferului să-mi aducă o greblă de 23 milioane, dar n-a verificat  ce a luat șoferul din magazia magazinului. Va verifica și, dacă este așa cum spun eu, îmi va trimite banii. Timp de o săptămână turcul mi-a dat telefon zilnic, întrebându-mă dacă am reclamat la Craiova și dacă mi-au trimis banii. Când i-am confirmat că totul s-a rezolvat și i-am mulțumit, mi-a spus: ,, – Ai văzut cum se numește firma noastră? În limba turcă înseamnă ,,afacere cinstită”. Apoi dacă-i zice așa, de ce să nu facem afaceri cinstite? În felul acesta ne vei rămâne client și pe viitor!”

              Mda! Mă întreb dacă și un român ar fi procedat la fel!

*

Ajutoare și donații. În această perioadă, parohia noastră a primit câteva ajutoare și donații, astfel: Doamna Dr. Ionescu Mihaela-Aritina din Curtea de Argeș(AG): 300 lei; Doamna Ciurel Elisabeta din Tr. Severin, fiică a satului Bârda, Domnul Pană Liviu din Tr. Severin, fiu al satului Bârda, Domnul Sain Petre din Topleț(CS), fiu al satului Bârda: câte 200 lei;  Domnul Col. Marin Turculeanu din Lugoj, Domnul Dorca Constantin din Tr. Severin, Doamna Pană Gheorghița din Tr. Severin, fiică a satului Bârda, Doamna Ing. Doina Teșilă din Tr. Severin, fiică a satului Malovăț, Domnul Tănase Aurel din München(Germania), fiu al satului Bârda, Domnul Hora Grigore din München(Germania), fiu al satului Bârda, Domnul Tănase Ștefan din Tr. Severin, fiu a satului Bârda, Domnișoara Prof. Univ. Dr. Georgeta Ionașcu din București, fiică a satului Malovăț: câte 100 lei; Doamna Leonte Daniela din Buzău: 70 lei;  Domnul Dan Ghiocel din Fremont(SUA): 66 lei; Doamna Frumosu Evelina din Tr. Severin, fiică a satului Bârda, Domnul Ivașcu Constantin Eleodor din Tr. Severin, fiu al satului Bârda, Domnul Bărbulescu Cristian din Balotești(MH): câte 50 lei; Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 396(16 –30 Aprilie)” →

Dragii mei enoriași!

Sărbătoarea Moșilor. În decursul anului întâlnim mai multe zile dedicate ,,moșilor”, adică bătrânilor și bătrânelor. Uneori, întâlnim chiar perioade cuprinzând mai multe zile dedicate lor. Avem ,,Moșii de primăvară(1-8 martie), ,,Babele”(9-14 martie), Moșii de Crăciun, Moșii de Florii, Moșii de Sfântul Gheorghe, Moșii de Rusalii, Moșii de Sânziene, Moșii de Sântilie, Moșii de Sânta Maria Mare, Moșii de Sânmedru(Sf. Dumitru). Unii sfinți din calendarul creștin au primit calificativul de ,,moș”. Așa, bunăoară, avem Moș Andrei(30 noiembrie), Moș Nicolae(6 decembrie), Moș Ignat(20 decembrie), Moș Crăciun(25 decembrie), Moș Vasile(1 ianuarie) etc. Vorbim chiar de ,,Moș Adam” și ,,Moașa Eva”.

În aceste zile, fie că sunt și sărbători creștine, fie nu, se face pomenirea celor morți, rude, cunoscuți, moși-strămoși. Sunt zile în care se mângâie sufletul celor care duc dorul celor plecați în lumea de dincolo. Pomenirile respective înseamnă rugăciune și faptă bună, milostenie. Este o comuniune între cele două lumi, este sprijinul pe care cei vii, care formează Biserica lucrătoare, îl dau celor adormiți, care formează Biserica triumfătoare. În aceste zile, dragostea devine puntea dintre cele două lumi.

Analizând mai atent aceste momente din timpul anului, vom înțelege că ele au și alte semnificații, care vorbesc de vechimea și continuitatea poporului nostru pe aceste meleaguri. În cultul creștin și în învățătura creștină nu este folosit cuvântul ,,moș”. Bătrânii sunt numiți peste tot pur și simplu ,,bătrâni” sau ,,îndelungați în zile”. Denumirea de ,,moș” este o denumire populară românească a bătrânilor. În tradiția românească bătrânii s-au bucurat întotdeauna de mare cinste, chiar și după ce au decedat.

Respectul față de bătrânii decedați a devenit adevărat cult din vremi depărtate. Dacii socoteau că sufletele bătrânilor rămân pe pământ, în mijlocul comunității, îi văd și-i aud pe cei vii, pot să intervină în bine sau în rău în viața acestora, în viața familiilor lor, în bunul mers al recoltelor, vitelor. Bătrânilor decedați li se confecționau statuete, care aminteau de chipul lor pământesc și acestea erau păstrate la mare cinste în case, li se dedicau zile de sărbătoare. În acele zile se făceau anumite ritualuri religioase pe înălțimi, se aduceau jertfe în acele zile. Toate acestea se făceau pentru a obține bunăvoința bătrânilor decedați, moșilor. Sufletele acestora aveau acces la marele zeu, Zamolxe, îl puteau ruga să ajute pe cei vii, pe fiecare în parte, dar și poporul în totalitatea lui, când era vorba de războaie, de vremuri rodnice. Mânia bătrânilor decedați putea aduce multe nenorociri în viața urmașilor și familiilor lor: decese de oameni, de animale, calamități naturale etc. Tocmai de aceea trebuia păstrată o ,,relație” cât mai bună cu aceste suflete. Venerația față de aceste suflete ale moșilor ajungea uneori atât de mare, încât moșii deveneau un fel de semizei și intermediari între oameni și zei. Sărbătorile Moșilor din timpul anului luau amploare deosebită în unele zone. Ele se derulau, așa cum am spus, pe locuri ridicate, numite de obicei ,,Vârful Moșu” sau ,,Babele”. Acolo se derulau mai întâi ritualuri de cult, un fel de slujbe religioase, în care erau lăudate sufletele moșilor pentru viața lor virtuoasă de pe pământ, pentru sprijinul ce l-au dat urmașilor atât în timpul vieții, cât și după moarte. E posibil ca aceste ,,slujbe” să fi fost însoțite de jertfe sângeroase.

În Mehedinți, spre exemplu, la Vârciorova, există ,,Vârfu Moșu”, asemănător unui trunchi de piramidă. La o privire mai atentă, se poate vedea că acea formă de relief are trepte, iar în partea de sus o platformă plată. Acestea nu puteau fi realizate de natură, întâmplător, ci pregătite de mâna omului, cu migală. Vârful Moșu era în imediata vecinătate a Dunării. Pe vremea dacilor Dunărea se numea Istros și era socotită fluviu sfânt. Din apa ei beau dacii cu adâncă evlavie și religiozitate, socotind aceasta ca o împărtășire cu sacrul, ca o reconectare a firii omenești, păcătoase, la universul sacru al naturii. Apa Istrului era dătătoare de energii, tămăduitoare de boli, curățitoare de păcate. În nici un caz, fluviul de atunci nu era poluat ca astăzi, ci apele lui erau curate și cristaline ca lacrima. Mai mult, în zona Vârciorovei, la picioarele Vârfului Moșu, erau ,,Cazanele”, adică acea zonă în care pe fundul apei erau multe stânci, care făceau ca apa să se zbată înfricoșător și să scoată mugete înfiorătoare, mai ales în anotimpurile ploioase. Acolo se sfărâmau multe corăbii, mureau mulți oameni și tocmai de aceea trebuia făcut ceva din punct de vedere religios pentru liniștirea apelor, pentru îmbunarea fluviului. Până în ultima vreme, ba chiar și azi, puținii locuitori ai Vârciorovei urcă de Rusalii și de Sfântul Petru(29 iunie) pe Vârful Moșu și fac acolo pomeniri ale celor morți, cât și nedeia satului.

 În alte locuri sacre, în care se făcea pomenirea Moșilor, după ritualurile cultice și jertfele ce se oficiau, urmau petreceri, jocuri, târguri. Am aminti în acest sens Muntele Găina din Transilvania și Muntele Ceahlău din Moldova.

Moșii au rămas în tradiția românească foarte prezenți, atât în timpul anului, cât și în viața individului. Cu toții știm că fiecare copil, la botez are nași. Așa este rânduiala creștinească. Nașii devin la botez părinții spirituali ai noului creștin. Cu toate acestea, tradiția populară introduce în scenă și o a doua pereche de părinți spirituali, ,,moșii”. Aceștia se vor bucura de același respect de care se vor bucura nașii din partea noului botezat. Acesta se va duce în fiecare an împreună cu părinții, în ziua de Anul Nou, la moși, ca să le ducă un plocon format, de obicei, dintr-un grindei(pâine mare, cât roata plugului, frumos ornamentată), o coastă de porc afumată, cinci litri de vin, trei litri de țuică, un trandafir(cârnat) afumat. Moșul primește ,,nepoții” în pragul casei. Îl ridică pe ,,nepot” și-i dă cu capul de trei ori de prăgarul de sus al ușii, ori de tavanul casei și-i urează să trăiască, să crească mare până la tavan, să fie sănătos și norocos în viață. Urmează masa și la sfârșit moșul face un dar nepoțelului.

Se pot face multe comentarii asupra acestor aspecte ale tradiției populare românești legate de cultul Moșilor. Cert este faptul că ele sunt adevărate relicve ale unei arheologii spirituale, care ne scot în evidență mai multe adevăruri legate de poporul român și strămoșii lui. Menționăm în acest sens: 1. Strămoșii poporului român, dacii, aveau credința în existența sufletului; 2. Dacii credeau în nemurirea sufletului; 3. Moșii și strămoșii decedați erau prezenți în viața societății și a urmașilor, influențându-o în bine sau în rău; 4. Moșii sau strămoșii  aveau puteri supraomenești, pe care le foloseau ori de câte ori era nevoie; 5. Moșii erau intermediari între oameni și zei; 6. Moșii, prin puterea și funcțiile pe care le aveau, erau un fel de semizei; 7. Creștinarea dacilor, respectiv a daco-romanilor, a fost un proces de scurtă durată, deoarece existau multe elemente comune între credințele lor religioase și religia creștină. Putem menționa câteva în acest sens: 1. Monoteismul(credința într-o singură forță superioară, creatoare și conducătoare a lumii); 2. Credința în existența și nemurirea sufletului; 3. Credința în existența unor intermediari(moșii-sfinții) între oameni și divinitate și altele. Acele elemente au fost creștinate, în sensul că valorile creștine corespunzătoare li s-au suprapus celor vechi. Faptul că unele elemente necreștine au supraviețuit, armonizându-se perfect cu cele creștine, așa cum se întâmplă în cazul ,,Moșilor”, ne dovedește că poporul român are o vechime milenară pe aceste locuri, este urmașul marelui popor al dacilor și are o continuitate neîntreruptă pe aceste meleaguri.

Să dea Dumnezeu ca să mai fie multe mii de ani pe aceste locuri, căci mai are multe de oferit lumii.

*

Sfaturi părintești. Din scrierile Părintelui Sofian Boghiu, unul din marii duhovnici români din ultima vreme, selectăm un fragment privind duhovnicul și duhovnicia. Sperăm ca s fie de folos multora dintre dumneavoastră. Iată-l:  ,,- Unii intelectuali sunt foarte pretențioși atunci când își caută un duhovnic…

Sunt și oameni pretențioși. Pe duhovnic îl întrebi sau îi spui problema ta și el îți răspunde deplin sau cât poate să răspundă și te mulțumește. A doua oară iarăși îl întrebi alte probleme care apar prin mintea ta. Sau îi mărturisești greșelile tale. El se poate ruga pentru tine, te poate ajuta în felul acesta. Dacă este un intelectual pretențios care caută un duhovnic deosebit, mai greu o să-l găsească; fiindcă el vrea să vorbească cu un preot care să fie filosof ca și el. Așteaptă răspuns pe limba lui și atunci se poate să întâlnească un duhovnic care nu-i înțelege întrebările lui, vorbele lui, dar știe foarte multă viață duhovnicească de care are nevoie filosoful sau intelectualul. Ei nu se pot înțelege pentru că acesta din urmă e prea pretențios și, adeseori, îmbătat de mândrie datorită științei lui. Un asemenea om pretențios e greu să găsească un duhovnic „duhovnicesc”. Și rămâne să caute toată viața și în multe cazuri nici nu-l găsește până la urmă. Rămâne cu filosofia lui și cu jumătate de măsură duhovnicească.”

*

File de jurnal – 20 iun. 1982. ,,Primarul și-a cerut scuze pentru că a amendat-o pe mama, fiindcă nu lucrase la colectiv, fiind în perioada post-operatorie. A dat vina pe brigadierul I. V., care ,,i-a vârât sub nas lista pentru amenzi.” Printre cei amendați au fost și bătrâni și bolnavi. Am vorbit cu dumnealui despre posibilitatea realizării unei rețele de apă, care să alimenteze satul Bârda. Ar fi o sursă puternică de apă la fântâna de la biserică. De acolo s-ar putea ridica în Znamăn cu pompa, într-un bazin, apoi, prin cădere, să se distribuie în tot satul. De asemenea, am discutat de posibilitatea realizării unui monument al eroilor satului. M-a rugat să găsesc un sculptor, care ar putea să-l construiască. Ar fi multe de făcut!

Miercuri am fost la Severin. Părintele Pufan, protopopul, mi-a spus că mitropolitul Nestor s-a interesat de mine(…). Protopopul m-ar fi vorbit de bine, în sensul că reușesc să armonizez preocupările pentru biserică cu cele privind cartea. Mitropolitul și-a exprimat dorința de a mă vizita pe data de 3-5 iulie, când va veni să-l întâlnească pe noul prim-secretar de partid al județului, domnul Marcoșan. Nu e sigur în care zi îl va primi, de aceea e nesigură și data vizitei ce mi-o va face. I-am spus protopopului: ,,- Dacă mai aveți prilejul să-i vorbiți, spuneți-i că eu sunt dispus să-l primesc oricând!”

Joi am lucrat la arhiva I. A. S. – Tr. Severin. Am terminat de conspectat ștatele din perioada 1949-1969. Cumulate, zilele lucrate de tăticu la Ferma Bârda în acea perioadă fac doi ani și ceva. Mai am  de conspectat arhiva de la Stațiunea de Cercetări Pomicole din perioada 1977-1979. Seara l-am invitat pe inspectorul de personal al fermei la restaurant. Două săptămâni mă ținusem de capul lui și conspectasem toate ștatele, ca să găsim zilele lucrate de tăticu ca zilier. Îmi dăduse adeverința cuvenită și mă simțeam dator, deși aceea era sarcina lui de serviciu. M-a scârbit! A comandat mâncare și băutură în exces, fără jenă. Pe la jumătatea mesei a venit și nevastă-sa. A comandat și pentru ea. Nevastă-sa mai venise cu o soră  și cu fiica acesteia. Pe acestea le lăsase la ușă și așteptau, probabil să zic ,,- Chemați-le, domʽle, încoace și să comandăm și  pentru dânsele!” S-au autoinvitat pe la Bârda ,,pentru o zi sau două, dacă nu deranjăm!”  Nu de altceva, dar să fac cu domnul ,,lecturi și comentarii din Biblie!”

Domnul fusese activist de partid la fostul raion Vânju Mare. Își amintea cu nostalgie de bețiile ce le făcea pe vremea aceea. Se bea vin la discreție cu prețul simbolic de 5 lei/litrul, vin negru ca mura și tare ca spirtul. Mânca ,,friptane” pe săturate cu 5-6 lei/porția. Domnul a fost și la ,,Ștefan Gheorghiu” ca să-și completeze ,,studiile”. De când s-a stabilit la I. A. S. – Tr. Severin n-a mai prea ,,făcut cu cartea”. Nu din altă cauză, ci de ciudă că în Severin nu se pot găsi ,,cărți bune”. Toate ,,se dau pe sub mână”, iar ceea ce se pune pe tejghea sau pe stand ,,e gunoiul depozitului”. Din această cauză domnul n-a mai trecut demult prin librăriile severinene, numai pentru a-și manifesta oprobiul față de cei care pun piedici ,,unor oameni de cultură” de a fi la curent cu noutățile. Gândindu-mă că i-aș putea fi de folos, sau, mai bine-zis, să văd ce-i poate capul, l-am întrebat ce anume preferă să studieze. Mi-a răspuns: ,,- Domʽle, mă interesează o serie de romane bune, care fac senzație! Nu-mi vin acum în minte titlurile sau autorii, dar știu că asemenea cărți sunt multe, însă parșivii ăștia nu vor să le vândă unora ca mine și ca dumneata!” E clar!

Abia am reușit să scap de invitatul meu. Am plătit totul, i-am lăsat și am plecat, fiindcă aveam bilet la un spectacol.

*

Șase pui și-o biată mamă. Redăm mai jos o poezie a lui Vasile Militaru cu acest titlu, socotind că-n ea se regăsesc mulți părinți din vremea noastră. Iat-o:

 

,,Mai demult o rândunică
Avea-n cuibu-i șase pui
Și privea la ei sărmana
Ca la chipul soarelui.
De cu zori pornea săgeată,
Căutând pe deal, pe văi,
Hrană pentru puii săi.

Și-n iubirea-i nu o dată
S-a culcat ea nemâncată,
Dar destul de fericită,
Că nu s-a-ntâmplat nicicând
Dintre pui, s-adoarmă vreunul
Ars de sete sau flămând.

Nici n-a fost mai mândră mamă
Decât ea-ntre rândunici

Când văzu-ntr-o zi că puii
Se făcuseră voinici !

Și n-a mai avut odihnă,
Nici cât ai clipi sub soare,
Până când pe fiecare
Pui nu l-a-nvățat să zboare.

Dar când toți puteau să plece
Încotro voiau, sub slavă,
Rândunica istovită
A căzut în cuib bolnavă.
Și cu ochii plini de lacrimi,
Țintă-n ochii fiecui,
Zise celor șase pui :

Dragii mamei, eu de-aseară,
Simt în inimă un cui.
Aripile rău mă dor
Și nici vorbă să mai zbor.

Dumnezeu mi-a dat putere,
Oricât am avut nevoi
Să găsesc întotdeauna ,
Hrană bună pentru voi.

Astăzi, fiindcă sunt bolnavă,
Dragii mei, cum se cuvine
Mari cum v-a făcut măicuța,
Să-ngrijiți și voi de mine.

Și ca nimeni dintre pui
Să nu simtă că mi-e rob,
Fiecare să-mi aduceți,
Zilnic numai câte-un bob.

Ale voastre șase boabe
Milostive mă vor ține,
Pană când o să vrea cerul,
Iarăși să mă facă bine.

Ascultând cuvântul mamii,
Au zburat cei șase pui
Și-au adus vreo șase zile,
Fiecare, bobul lui…

Mai departe, însă, puii,
Beți de-al slăvilor înalt,
Fiecare-având nădejdea,
Că-i va duce celălalt,

N-a mai dus niciunul bobul
Și uitata mucenică,
A murit atunci de foame,
Cea mai bună rândunică.

Și-a rămas apoi povestea
Tristă, nebăgată-n seamă,
Orșicui ai sta s-o spui,
Că o mamă își hrănește,
Șase, opt sau zece pui.
Însă zece pui adesea,
Toți, nu pot hrăni o mamă.

 

*

Pomană pentru tata. La ferma de la Bârda erau suprafețe imense de pomi fructiferi: meri, pruni, peri, cireși etc. Toamna erau aduși oameni la cules din Mehedinți, Dolj, uneori și din Maramureș, elevii de la școlile din Malovăț, Bobaița, ba chiar de la licee din Severin. Mai veneau muncitori de la diferite fabrici din Severin, chiar soldați în termen. Așteptau câte 5-6 TIR-uri la rând, zilnic, să încarce lădițe cu fructe și să ducă în multe țări europene. Ferma avea și muncitori angajați, care lucrau acolo permanent. Printre ei era și tatăl meu. Pe acești muncitori îi pregăteau periodic în tehnologia culturilor de pomi, li se făcea instructaj, erau controlați cu atenție, ca să se vadă dacă și-au însușit normele de întreținere a pomilor.

Munca cea mai grea la pomi era tăierea de formare a coroanelor. Erau pomi mari și această lucrare se derula de la 1 noiembrie până la 1 aprilie. Toată iarna acei muncitori, originari din Bârda, Bobaița, Colibași, Malovăț și Izvorul Bârzii ședeau atârnați pe scări, în ciuda ploilor, viscolelor, gerului. Pomii trebuiau tăiați. Venea tăticu seara acasă și, când trăgea cizmele din picioare, cădeau bulgări de zăpadă, ciorapii erau înghețați, iar picioarele vinete, degerate. Rezistau întrecându-se în povestiri, glume și șotii de tot felul. Era tot o veselie la ei, în ciuda vremii cumplite. Din când în când, puneau toți bani și câte unul se ducea prin satele din jur și cumpăra câte un bidon de vin sau de țuică. Beau, prindeau curaj și poftă de vorbă.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală -Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi/ Anul XIX(2019), nr. 392 (16 –28 Februarie)” →

Dragii mei enoriași!

Ale lumii două fețe. În pilda Vameșului și a Fariseului întâlnim mai multe învățături folositoare de suflet pentru toți. Pe cât de simplă, pe atât de profundă, așa cum sunt toate pildele Mântuitorului. Cei mai mulți comentatori și predicatori s-au oprit asupra unui aspect foarte important: rugăciunea și această temă au dezvoltat-o de câte ori au vorbit despre această pildă. Nu este rău să ne amintim și noi, acum, aici, că rugăciunea noastră către Dumnezeu trebuie să fie făcută cu inimă smerită, cu părere de rău pentru păcatele săvârșite, așa cum a fost rugăciunea vameșului. Rugăciunea noastră nu trebuie să fie prilej de lăudăroșenie, așa cum a fost rugăciunea fariseului. Și comentariile pot continua

Alt aspect aș vrea să analizez în rândurile de față. Vedeți Dvs., oamenii aceștia din pildă erau niște persoane publice. Fariseul era un fel de profesor, care învăța pe popor legea. Era socotit de popor un om drept, corect, cinstit, însăși întruchiparea binelui, adică omul model pentru orice credincios al religiei mozaice. Vameșul era un fel de perceptor, care strângea birurile de la popor. Stăpânirea romană impusese popoarelor învinse tot felul de taxe și impozite, care de care mai mari, pentru ca să obțină cât mai mare profit. Aceste dări erau strânse de funcționari aleși din rândul poporului respectiv, fiindcă ei cunoșteau limba și obiceiurile poporului. Altfel spus, romanii scoteau cartofii din spuză cu mâna acestor perceptori. Mai mult, pe lângă faptul că impozitele erau mari, acești perceptori sau vameși aveau dreptul să smulgă sume mai mari de la popor, pentru ca din  plusul obținut să-și realizeze solda lor, salariul,  ca să folosim un termen de azi. Pentru a strânge birurile, vameșii recurgeau la constrângeri cumplite. Confiscau bunuri, animale, băteau și schingiuiau pe locuitori, până când aceștia plăteau. Din această cauză, poporul îi socotea pe vameși oameni foarte păcătoși. Îi disprețuiau și îi huleau în ascuns, iar uneori chiar pe față. În felul acesta romanii vânau doi iepuri în același timp. În primul rând își obțineau banii de pe impozite, iar în al doilea rând nu intrau ei direct în conflict cu populația.

Iată că în fața lui Dumnezeu, oamenii aceștia își descoperă o altă față, pe care poporul, oamenii de rând nu le-o cunoștea. Fariseul, omul model, lăudat de toți, se dovedește a fi un om mândru, disprețuitor, plin de sine, arogant, prefăcut, în stare de a face rugăciunea un mijloc de ,,negociere” cu Dumnezeu. Altfel spus, ,,pe afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. El, care înșelase încrederea, lauda și respectul tuturor, nu impresionează pe Dumnezeu, ba dimpotrivă. ,,Păcătosul” de vameș, cel disprețuit de lume, este un om smerit, conștient de limitele sale, de starea sa de păcătoșenie. Își făcea slujba ce i se încredințase ca să-și câștige existența, făcea uneori și el abuzuri, silnicii, dar nu le făcea cu plăcere, ci fiindcă era permanent între ciocan și nicovală, între lege și conștiință, între stăpânire și popor. Cu siguranță că nu-și constrângea semenii cu plăcere, ci fiindcă trebuia s-o facă. Era om sub vremuri  și sub ordine. Dincolo de serviciu, dincolo de obligațiile profesionale, el era alt om: blând, omenos, cu conștiința propriei păcătoșenii, un om care avea regrete, remușcări, poate și coșmaruri pentru comportamentul ,,oficial”. Ne amintim, de asemenea, de Zaheu vameșul. La fel disprețuit de oameni, el Îl caută pe Dumnezeu, se hotărăște să-și dea jumătate din avere săracilor, să despăgubească împătrit pe cei pe care i-a nedreptățit. Nu mai recunoaștem într-un astfel de om pe zbirul și vampirul de care tremurau ceilalți.

Cea dintâi față a celor două personaje din pildă este fața pe care o văd semenii zi cu zi, fața pe care  și respectivii vor să fie văzută. Dincolo de aceasta, însă, personajele acestea au o a doua față, pe care o descoperă doar în intimitatea lor, poate în cadrul unui cerc foarte restrâns de prieteni, dar pe care nu o pot ascunde niciodată în fața lui Dumnezeu. Mântuitorul ne învață că aceasta a doua față este cea adevărată de fapt, cea dintâi este o față artificială, fardată, rujată, boită din interes, pentru a face impresie semenilor, lumii. A doua față este cea judecată cu adevărat de Dumnezeu. Aceea este sinele, eul omului, ființa lui adevărată. Dacă față de oameni această față poate fi ascunsă, de Dumnezeu Cel ce cunoaște cele mai ascunse ale rărunchilor noștri nu poate fi ascunsă.

Și în viață întâlnim pe mulți, pe foarte mulți care duc  o viață dublă, care vor să pară în fața lumii altfel de cum sunt în realitate. Uneori o astfel  de situație poate să ne fie chiar folositoare. Într-un regim totalitar, în care este urmărită fiecare faptă și fiecare vorbă cu multă atenție, oamenii se ascund în ei înșiși, așa încât una gândesc, alta vorbesc și, de cele mai multe ori, alta fac. Este și aceasta o formă de rezistență. Tot așa de bine o situație de genul acesta poate fi de folos pentru propria noastră mântuire sau pentru decădere. Cazul personajelor din pildă este edificator: vameșul s-a îndreptat înaintea lui Dumnezeu, fariseul și-a mai adăugat unul sau mai multe păcate.

O pildă ne-ar fi de folos ca să înțelegem mai bine că nu întotdeauna ,,fața” pe care o vedem la cineva este cea adevărată. Se spune că la o mânăstire era un călugăr foarte sârguincios la ale rugăciunii. Dorea din tot sufletul să se mântuiască. După o vreme i s-a părut că în mânăstire nu face suficient pentru mântuirea lui. I se părea că acolo e o viață prea liniștită. Dorea o viață tumultoasă, în care să se lupte cât mai energic cu păcatul, cu ispita, cu patima. Într-o zi și-a luat tălpășița din mânăstire și s-a dus într-un orășel destul de departe. Acolo lucra cu ziua orice. Se pricepea la toate, dar accepta și muncile cele mai umile. Nu se târguia niciodată asupra plății pentru munca prestată. Cât îi dădeau, atâta lua, pe atâta se mulțumea. S-a aflat că este călugăr. În fiecare zi se interesa și el despre locuitorii orășelului aceluia. A aflat, spre exemplu, că-n localitate este casă de prostituție,  unde femeile își vindeau trupul pe bani. Unele dintre ele erau femei ușoare, dar erau și unele sărace, cu familii grele, cu copii mulți, care vedeau în această activitate singura posibilitate de existență. S-a gândit călugărul nostru, s-a gândit și s-a hotărât să treacă la treabă. Cu economiile modeste pe care le făcuse și el s-a dus într-o seară la casa deocheată. Toți au rămas înmărmuriți. Niciodată nu le mai trecuse pragul un călugăr. S-a interesat cât este taxa pentru o femeie și a văzut că are bani pentru vreo patru. A plătit pentru patru și s-a dus cu ele în cameră. A doua zi toată localitatea fierbea. Cine îl vedea scuipa după el, îl înjura, îl zburăturea și-l ocăra. El tăcea și-și căuta de treabă. Greu, tot mai greu găsea de lucru. Nimeni nu mai voia să-l angajeze. Tuturor le era scârbă de el. Dacă vedea așa, se ducea prin alte localități, muncea, iar când aduna bani suficienți venea la casa de prostituție și mai plătea pentru trei-patru femei. După câțiva ani în care a fost mereu centrul discuțiilor, s-a întâmplat de a murit. Nimeni nu voia să-l înmormânteze. Erau prea curați, ca să pună mâna pe un asemenea spurcat. Iată că au venit femeile de la casa de prostituție, au pus mână de la mână și i-au făcut o înmormântare de casă mare. Lumea era uimită. Femeile acelea îl plângeau ca pe unul din familia lor. Când era lume mai multă, una dintre acele femei a luat cuvântul și a spus în auzul tuturor adevărul. Călugărul se purtase cu ele ca un părinte. Din munca lui plătea taxa pentru ele și sâmbătă noaptea, spre duminică,  mergea cu ele în cameră. Acolo discuta cu ele despre ale credinței și le învăța părintește cum să lupte cu păcatul, cum să se mântuiască. Le răspundea la întrebări, le dădea sfaturi de viață. După miezul nopții, când ele picoteau de somn, le lăsa să doarmă, iar el ședea pe scăunel în fața sobei și băga lemne în foc, ca să nu stea ele în frig. Dimineața le sfătuia să se ducă la biserică, să se spovedească și să se împărtășească. Prin munca lui reușea să le ferească pe ele de păcat măcar o noapte și asta i se părea că este important și pentru ele și pentru el. Lumea a rămas uimită și rușinată la auzul acestor dezvăluiri și toți au fost convinși că numai un sfânt a putut să rabde atâta nedreptate pe care ei i-au făcut-o!

Să ne străduim și noi ca să plăcem  mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor!

*

,,Jocul” cu Dumnezeu. În istorioara Vameșului Zaheu întâlnim un lucru extraordinar, care ar putea să fie călăuză în lucrarea noastră de mântuire. Acolo omul se ,,joacă” cu…. Dumnezeu și invers. Am putea spune că sunt urmați niște pași, de care Zaheu nu era conștient, dar pe care Dumnezeu îi folosește cu mult tact pedagogic. Pasul I: Dumnezeu se naște din Sfânta Fecioară Maria, ia chip de om și se pregătește pentru a se aduce pe Sine jertfă pentru mântuirea întregii lumi. Așadar, vine pentru întreaga lume; Pasul al II-lea: Zaheu,  asemenea multor contemporani ai săi, simțeau nevoia de Dumnezeu, de o reformare a vieții religios-morale a lumii în general și a lor în mod special. Vechile religii și filozofii de viață nu-i mai mulțumeau; Pasul al III-lea: Dumnezeu vine spre Zaheu și-l caută  în mod discret, în sensul că vine în orașul lui Zaheu, parcă știind că acesta nu poate să absenteze de la serviciu și să se ducă în alte regiuni sau localități să-L întâlnească; Pasul al IV-lea: Zaheu află de prezența Mântuitorului în orașul său, le lasă pe toate și se duce să-l vadă măcar. Nu poate pătrunde până la El prin mulțime, nu-L vede peste capetele celor prezenți, fiind mic de statură, dar se urcă într-un pom ca să-L vadă mai bine. Așadar, se umilește pe sine, el, înalt demnitar al statului, mai marele vameșilor de acolo. Nu era un oarecare. Pasul al V-lea: Domnul Iisus Hristos când se apropie de pomul în care se cățărase Zaheu își ridică privirea și-l strigă pe nume, spunându-i că ,,astăzi se cuvine să rămân în casa ta”. Așadar, Dumnezeu parcă pentru Zaheu venise anume în acel oraș; Pasul al VI-lea: Zaheu aleargă și face pregătirile necesare ca să-L primească pe Mântuitorul; Pasul al VII-lea: Domnul Iisus Hristos se duce la Zaheu, în ciuda  oprobiului public, în ciuda protestelor celor ,,drepți și credincioși”, că ,,a intrat să ia masa la un păcătos”; Pasul al VIII-lea: Zaheu este copleșit până peste cap de cinstea ce i s-a făcut și se hotărăște să se schimbe radical. Își donează jumătate din avere săracilor, iar celor pe  care-i păgubise le dă înapoi împătrit. Pur și simplu se leapădă de omul cel vechi și de toate ale lui pentru bucuria întâlnirii cu Dumnezeu; Pasul al IX-lea: Dumnezeu încununează acest ,,joc” cu binecuvântarea Sa: ,,Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!”

Așadar, în lucrarea de mântuire a omului participă atât Dumnezeu, cât și omul. Este o împreună-lucrare, o conlucrare. Dumnezeu nu ne obligă să ne mântuim, cum nici omul nu poate intra în rai fără voia lui Dumnezeu. Această lucrare de mântuire a omului s-a făcut posibilă prin jertfa pe Cruce a Mântuitorului. Ea a creat cadrul, a dat posibilitatea oamenilor să se mântuiască, dar nu i-a și mântuit. Pentru mântuire este necesar efortul fiecăruia în parte, prin credință, rugăciune, post și fapte bune. Dumnezeu nu rămâne indiferent față de strădania noastră și contribuie și El cu harul Duhului Sfânt, pe care ni-l dă prin Sfintele Taine(Botezul, Mirungerea, Spovedania, Împărtășania, Cununia, Maslu și Hirotonia) și Sfintele ierurgii și slujbe. Am putea spune că omul este ca un luntraș cu barca pe mare. În mâini ține vâslele, adică credința de-o parte, rugăciunea, postul și faptele bune de cealaltă parte. Trăgând numai de o vâslă, adică dacă are numai credință fără fapte,  barca nu înaintează, ci se învârtește pe loc. Dacă face fapte bune fără credință, se învârtește tot pe loc, dar în sens invers. Este nevoie să pună în acțiune ambele vâsle și atunci, din spate, începe să sufle harul Duhului Sfânt ca un vânt ajutător, care ne mărește viteza spre limanul Hristos.

Așadar, este un ,,joc”, din care omul, cu puțin efort, poate câștiga premiul cel mare, adică mântuirea și viața veșnică. Este că se merită să încercăm și noi?

*

Sfaturi părintești. Din scrierile regretatului  Arhiepiscop Justinian Chira(1921-2016) al Maramureșului și Sătmarului, selectăm câteva învățături pline de miez, de mare folos:

♦,,Trebuie să ne păstrăm și să ne cultivăm dorul de Dumnezeu, dorul de Maica Domnului, dorul de sfinți. Să căutăm să anulăm barierele care ne răcesc sufletește, care ne împietresc, prin care uităm de Dumnezeu(…).♦Stresul se creează din grija exagerată. Din grijă şi iar din grijă. Toate relele vin din această exagerată grijă(…).♦Când Iisus este cunoscut şi ascultat cu adevărat, atunci se face pace şi în suflet, şi în familie, şi în ţară, şi în lume(…).♦ Când un om reușește să iubească, în adevăratul înțeles al cuvântului, se îndumnezeiește, devine asemenea cu Dumnezeu. ♦ Un suflet care nu se ştie ruga, nu va şti ce-i fericirea, chiar de ar avea toate bogăţiile pământului. Rugăciunea adevărată este trudă sfântă. ♦ Sufletul din care nu se înalţă spre Cer glas de rugăciune este asemenea unei case pustii, plină de păienjeniş, locuită numai de păsările întunericului. ♦Rugăciunea are darul de a face să picure în suflet neîncetatul izvor al bucuriei. ♦Pe om trebuie să-l priveşti cu cel mai înalt respect, dar şi cu adâncă compasiune, cu încredere dar şi cu prudenţă, ca pe un copil ce e în stare oricând de cele mai senine drăgălăşenii, însă şi de greşeli ireparabile.”

*

File de jurnal – 14 iun. 1982(II). ,,Taica Ion Bârnea a plecat cu fiul său Ion și cu nora sa la Cluj, unde era programat pentru tratamentul ulcerului varicos la doctorul Paul Petre. La Armeniș le-a explodat roata din față a mașinii și erau pe punctul de a-și pierde viața.

 Sâmbătă a venit Frumosu Gheorghe și Mughiuruș Mircea din Timișoara și ne-au adus încă două policandre la Malovăț. Sunt adevărate bijuterii. Au adus și unul mai mare pentru biserica de la Godeanu, la părintele Gheorghe Achimescu. Continue reading „Al. Stănciulescu-Bârda: Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 391(1 –15 Februarie)” →

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală -Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi/ Anul XIX(2019), nr. 390(16 –31 Ianuarie)” →

Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XVIII(2018), nr. 385(1 –15 Noiembrie)

 

 

Dragi mei enoriași! La mulți ani!

Dragoste, Măria Ta! Binecuvântată fii, mană cerească, tu-mi adăpi sufletul din fiorul dumnezeirii. Limba și mintea nu te pot înțelege și cânta după cuviință. Ești cale de lumină și bucurie către Logos.  Prin tine brațele mele cuprind semenii, lumea întreagă, patria și cerul, într-o îmbrățișare fierbinte, fără de sfârșit. Prin tine inima mea nu mai rămâne pământ uscat și deșert fără viață, ci o oază a fericirii și jubilației.

Nesățios mi-e sufletul de tine, Dragoste, și limanurile lui pentru mine sunt nemăsurate. Tu ești singurul punct stabil din univers și, pe tine răzimându-mi ființa, nimic nu mă va clătina. Se vor surpa castele de iluzii, nisipurile deșerturilor se vor muta din loc în loc, valurile mării mă vor izbi învolburate, dar eu voi rămâne mai presus de toate de voi ști să te păstrez.

Sunt fericit, Dragoste, că prin tine leg cerul cu pământul; urc în zbor pe verticalele amețitoare ca oarecând un Iacob pe scara îngerilor și a sfințeniei. Prin tine, Dragoste, am gustat din eternitate și mi-am umplut sufletul de bucurie negrăită de limbă omenească.

Lacrimi de sânge de mi-ar șiroi pe obraji și nu m-aș mai putea lipsi de tine, Dragoste.  De va trebui, îți voi urca în genunchi crucea pe golgotele lumii, iar spinii din coroană nu mă vor spăimânta. Prin tine rațiunea lumii a dat sens; prin tine Logosul S-a crucificat în istorie; prin tine gândul a măsurat adâncimile Duhului.

Răsară sămânța ta, Iubire, în orice muritor. Din veac în veac să crească fărʽde hotar de ură, de frică și război. Cuprind-a ta coroană uscat, și  ape, și văzduh. Rachetele-n condeie și tancurile-n plug pe dată să transforme; puzderii de armate în truditori cu sârg pe brazdă și la strunguri curând să le arate. Ogive nucleare devină grădinițe în care cântă pruncii un joc nevinovat.

Plămada ființei tale hrăni-va dintr-o pâine flămânzii toți și lumea de astăzi și de mâine. Alungă suferința din bietele spitale, redă-ne bucuria strămoșilor dintâi.

Singura boală a lumii, care să rănească sufletele și să sângereze inimile tuturor, să fii numai tu, Dragoste.

O, divină, cercetează, bate și alungă durerile lumii pe stelele pustii și redă-ne-n schimb bucuria frăției și a armoniei.  Pe orice casă fii floarea ce zâmbește, în cămine fii căldura și în toate fii măsura. Dă puterea de-a răbda bietei ființe chinuite, dă speranța de mai bine celor fără de nădejdi. Fii busola-n rătăcirea celor fără căpătâi, fii întâia carte-a lumii, bucuria cea dintâi.

(Text scris la 26 ianuarie 1986 și publicat cu titlul Imn dragostei creștine în revista ,,Biserica Românească” din Milano-Italia, an. XI(1986), nr. 42(oct.-dec.), p. 10).

*

In memoriam: Preotul Nicolae Armășescu. În mai multe articole din ,,Scrisoare pastorală” apărute în numerele precedente am subliniat participarea preoților la Primul Război Mondial, moment decisiv în lucrarea de pregătire a Marii Uniri a Românilor de la 1 Decembrie. Redăm mai jos descrierea activității și jertfei unuia dintre preoții participanți la marea conflagrație mondială. Am găsit aceste însemnări în presa vremii și am prelucrat textul cum m-am priceput, ca să fie cât mai accesibil și convingător pentru cititorii noștri. Iată-l:

Noiembrie 1916. Toamna era în toate drepturile sale. Un cer mohorât, cu nori groși, cenușii și apăsători mărea tristețea acelor zile.

Ploaia rece burnița și frigul pătrundea până la oase. Pe străzile Bucureștiului vedeai tot mai mulți cerșetori, bolnavi și neputincioși cerând milă și pomană. Sărăcia însă era atotstăpânitoare în casele celor mai mulți, așa încât fiecare căuta să supraviețuiască el însuși împreună cu familia sa. În astfel de vremuri grele generozitatea era floare rară.

Bucureștiul era asediat de trupele germane. Armata noastră se retrăsese în mare parte spre Moldova, forurile conducătoare de asemenea. Doar Mitropolitul Primat Conon Arămescu-Donici rămăsese în capitală, ca păstorul între oile sale la vreme  de cumpănă, restriște și jale.

În Spitalul Colțea erau toate paturile ocupate. Ba în unele zăceau chiar câte 2-3 bolnavi. Mulți dintre ei fuseseră însemnați pe front cu schije, cu gloanțe și cu răni adânci, ale căror urme aveau să nu se mai șteargă niciodată.

Într-un salonaș din partea de sud a clădirii suferea din greu Părintele Nicolae Armășescu. Originar din Tomșani jud. Vâlcea, păstorise până la începutul războiului cu cinste turma ce-i fusese încredințată. Când ceasul de primejdie sunase pentru țară, Părintele Armășescu a răspuns prezent și s-a alăturat fiilor săi duhovnicești plecați pe câmpul de luptă. A făcut parte din Regimentul 2 Vânători de Munte.

Părintele Nicolae era numai suflet pe front. Parcă ar fi avut șapte vieți în pieptul său. Pretutindeni era prezent, la căpătâiul muribunzilor și bolnavilor, pe câmpul de luptă adunând pe cei răniți. Peste tot găsea o vorbă de încurajare, o glumă chiar, așa încât devenise iubit de toți soldații și stimat de ofițeri.

Într-o zi, când se dădeau lupte dramatice pe văile și crestele munților, regimentul Părintelui Armășescu se afla, ca de obicei, în primele rânduri.

Moartea și viața se învălmășeau fără contenire, asemenea pământului care amesteca în el sânge și carne de om. Nimeni nu mai credea că va vedea ziua următoare, dar nimănui nu-i era frică. Luptau toți, care cum putea, cum îi era ordinul și arma, și văzduhul tot era o învălmășire de fum, de schije, de obuze, de gloanțe și pietre împroșcate. Un fum gros ca o ceață de pe Valea Dunării îmbrățișa totul, dând aspectul sumbru de iad pământesc. Fiecare palmă din trupul țării trebuia apărată cu prețul vieții. Nimic nu putea să fie prea mult, când era vorba de apărarea Patriei.

Părintele Armășescu, alături de câțiva brancardieri de la crucea Roșie, pătrundeau până pe linia frontului și adunau răniții. Nimic nu-l înfricoșa. Știa că are un Dumnezeu și o Patrie și ceea ce face el e sfânt. Viața sa nu mai conta, într-atât îi copleșiseră sufletul său milos suferințele groaznice ale răniților și mutilaților.

  Dintr-un tranșeu s-a auzit deodată un urlet supraomenesc, care a acoperit pentru câteva clipe vaierul luptei. Părintele Armășescu n-a pregetat să alerge în direcția țipătului. În prima linie, într-un tranșeu, scăldat în sânge, se zbătea un soldat, fecior din Topșanii Vâlcii. Un obuz  îi sfârtecase trupul ca pe-o zdreanță, împărțindu-i-l în două. Conștient, totuși,  Ionică l-a recunoscut pe Părintele Nicolae.  A mai apucat să-i mai zică doar: ,, Grijește-mă, Părinte!” N-a mai așteptat părintele să-i zică muribundul a doua oară, că a scos repede Sfânta Împărtășanie  din buzunarul de la piept și și-a făcut datoria. Înainte de a-l atinge aripa morții, Ionică a apucat să primească Sfânta Împărtășanie, dar în clipa următoare un obuz s-a prăbușit lângă Părintele Nicolae, retezându-i și lui picioarele și mutilându-i rău restul trupului.

Acum se găsea de câteva zile în spital, fără speranță de scăpare. A rugat o călugăriță-infirmieră să-l anunțe pe colegul său, Preotul Constantin Diaconescu de la biserica Delea Veche. Acela îl cunoștea cel mai bine pe Părintele Nicolae, așa că a venit degrabă. Fuseseră colegi de seminar. Părintele Armășescu fusese premiantul  clasei, bun prieten, bun coleg, blând, harnic, inteligent.

Părintele Diaconescu a intrat în salonul în care-l aștepta Părintele Nicolae cu sufletul pâlpâind de emoție și cu lacrimi grele în ochi. Nu l-a lăsat să și le verse Părintele Nicolae. Ca unul care știa că nu mai are mult de trăit, i-a făcut semn să se apropie. ,, – Părinte Costică, mă iartă c-am să te rog ceva! Acasă le aveam pe toate, dar aici nu am nimic din cele de cuviință pentru îngropăciune. Fii bun și adă-mi dumneata un rând de veșminte mai vechi și îngrijește-te să mă îngropi după cuviință. Preoteasa și copiii mi-s departe, sub stăpânire vrăjmașă. Dacă-i vei întâlni vreodată, spune-le că am murit gândindu-mă la ei.  Mă doare mai mult sufletul decât trupul la gândul că Țara este călcată în picioare, dar mare e Dumnezeu! Mă voi duce și eu în curând la El, acolo sus, și-L voi ruga să ne mântuiască Țara de robia vrăjmașului….!”

A încercat Părintele Diaconescu să-l încurajeze, să-l consoleze, dar degeaba. Glasul îi pierise Părintelui Nicolae.

La câteva zile, la Sărbătoarea Sfinților Arhangheli, o căruță cernită ducea spre Cimitirul Ghencea trupul neînsuflețit al Părintelui Nicolae Armășescu. L-au îngropat alături de alți 993 ostași căzuți pentru întregirea Neamului.

*

Sfaturi părintești. Din cartea Iubire pentru totdeauna, a Pr. Andreas Konanos(tradusă din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu) cităm un fragment plin de semnificație:

,,O mamă a mers cu copilașul ei să se spovedească când acesta era în clasa a IV-a. Se gândea: „Să-l duc acum cât este mic, ca să fiu sigură că va fi atent, că-l va păzi Dumnezeu și va merge pe calea Sa. Cred că nu este ceva mai bun pe care l-aș putea face”. Așa gândea mama copilului.

Au ajuns la Biserică și mama îi spune duhovnicului:

– Părinte, îți aduc pe fiul meu încă mic, ca să-l punem pe calea lui Dumnezeu

– Ai întârziat mult ca să-l aduci pe fiul tău, i-a spus duhovnicul.

Atunci mama mirată i-a spus:

– Părinte, acum încep să văd ca fiul meu înțelege mai bine unele lucruri. Nu l-am adus când era mai mic, pentru că ce păcate poate să aibă un copil mic?

– Soro, nu mă refer la aceasta. Nu mă refer la copil. Spunând că ai întârziat să-ți aduci copilul, m-am referit la faptul că, înainte de copilul tău, trebuia să te fi adus pe tine. Și nu mă refer că trebuia să vii acum, când ai ajuns la acești ani, ci mai demult. Unde ai fost atâția ani? Nu te-am cunoscut când aveai douăzeci de ani, nici când aveai cincisprezece, cu atât mai mult când erai în clasa a IV-a. Când erai în clasa a IV-a unde ai fost? Unde ai fost de mic copil? Ce va deveni copilul tău acum, depinde de ceea ce erai tu atunci. Depinde de cum ai crescut tu. Trebuia să vii de mai înainte de a se naște fiul tău, pentru că deja i-ai pregătit din acea clipă nu numai genele pe care le-a luat de la tine, ci și structura sufletească și caracterul său. Căci de la tine nu a luat numai culoarea ochilor, a părului, înălțimea, forma feței, a trupului și a întregii lui înfățișări, ci a luat și lumea ta sufletească, lăuntrică, harul pe care l-a răspândit sufletul tău. Harul pe care l-ai avut sau pe care nu l-ai avut.

Câtă responsabilitate avem!”

*

Folclor din Mehedinți(LXXXIV). Am descoperit cu surprindere și cu bucurie printre manuscrise câteva însemnări care cuprindeau o altă tranșă de cântece populare culese de la regretatul Rolea Petre(zis Pătru lui Râcu) din Bârda, născut la 7 febr. 1903. Ele nu au fost cuprinse în volumul Folclor din Mehedinți, publicat în 2017 de parohia noastră, dar sperăm că-ntr-o apropiată ediție a doua să le cuprindem și pe ele, fiindcă sunt adevărate bijuterii artistice. Ele au fost culese, așadar, de subsemnatul la 23 octombrie 1983. Le vom prezenta, începând cu acest număr. Iată-le:

 

Foaie verde mandalac

 

,,Foaie verde mandalac,

Păsărică de pe lac,

Nu mă blestema să zac,

Că n-am pe nimeni cu drag

Să-mi pună mâna sub cap,

Să-mi dea buruieni de leac,

Să mă-ntrebe de ce zac,

Ori de boală, ori de drag.

Și n-am pe nimeni cu dor

Să-mi dea apă din urcior,

Să mă-ntrebe de ce mor,

Ori de boală, ori de dor!”

 

Foaie verde trei granate

 

,,Foaie verde trei granate,

De trei luni și jumătate

Ochiul stâng mi se tot bate!

Nu știu, Doamne, ce-o mai fi,

Frică mi-e că voi muri.

Iar de-o fi să mai trăiesc,

Am pus gând dumnezeiesc,

Ca să mă călugăresc.

Am mai fost trei ani de zile

Călugăr în mănăstire,

Cu mâinile pe Psaltire,

Cu ochii după copile,

Cu mâinile pe icoane,

Cu ochii după cucoane!”

 

Foaie verde flori domnești

 

,,Foaie verde flori domnești,

Fată din Călimănești,

Ce tot stai și te gândești,

Că nu te căsătorești?

Neică, m-aș căsători,

Dar nu știu ce-oi nimeni!

Oi nimeri vreun stricat

De umblă noaptea prin sat;

Oi nimeri vreun bețiv,

Torc cu furca ca să-l țin!

Torc cu furca, cos cu acul,

Ca să bea până-l ia dracu!”

 

Roata morii

 

,,Roata morii se-nvârtește, tac,  

                          tac, tac,

Inima se chinuiește,

Morărița cu fuiorul

Și moraru-i duce dorul.

Poate n-a știut bădița

Ce ochi are morărița, Că de le-ar fi știut focul,

Nu și-ar blestema norocul.

Coborând din deal în vale,

Am să-i pun o piatră-n cale.

Poate piatra-i sare-n roată

Și-o-nsăra la moar-odată”

 

Toată lumea-mi spune lotru

 

Toată lumea-mi spune lotru,

C-am furat lemne din codru.

Lemne din codru n-am luat,

Doar o scândură de brad,

Ca să-i fac mândruții pat,

Să mă văd om însurat.

De-o fi bine să mă-nsor,

Iar de nu sră stau fecior!”

 

Plângeți ochi și lăcrimați

 

,,Plângeți ochi și lăcrimați,

Căci voi sunteți vinovați,

Că ce vedeați nu lăsați,

Ce-ați iubit nu mai uitați!

C-ați iubit mândre din sat

Ați iubit și din Banat.

Ați iubit din Iablanița

Pe Ionica și pe Mița;

Ați iubit la Bozovici

Mândre-ncălțate-n opinci;

Ați iubit la Rudăria

Pe Ana și pe Măria;

Ați iubit și la Tismana

Pe Florica și pe Ioana”

 

Foaie verde măr uscat

 

Foaie verde măr uscat,

De ce, Doamne, m-ai lăsat

Să fiu tot slugă băgat,

Stăpânii simbria-mi trag!

Stăpâna e mai cuminte

Și-mi dă simbria-nainte,

Că iese seara la poartă

Și-mi plătește simbria toată

Vine seara la fântână

Și-mi dă simbriuța-n mână”

 

 

*

File de jurnal-29 mai 1982. ,,Azi a fost ședință de partid la ferma Bârda. Activistul le-a prelucrat oamenilor un ordin venit de la București. Conform acestuia, ei trebuie să muncească necondiționat. Care se opune sau nu vrea este arestat și în 24 ore condamnat. Gelu Dinescu din Colibași a spus: ,,- Da, domʽle, daʽ vedeți ʽmneavoastră, că și boul trage până la prânz și dacă nu-i dai ce-i trebuie se culcă jos, chiar de l-ai snopi cu bătaia! Nimeni nu zice că nu vrea să muncească, dar trebuie să le dați oamenilor ce le trebuie, pentru că fără pâine nu se poate munci!” ,,- Nea Gelule, i-a spus activistul, eu am venit să vă fac cunoscut decretul. Aici se spune de muncă, nu de pâine, așa că nu avem ce discuta!”

În Laz câțiva oameni au avut lucernă pe loturile ajutătoare. Au cosit-o, dar au venit cei de la primărie și le-au confiscat-o. Nu aveau voie s-o cosească. Lucerna are regim special.

Alaltăieri a fost Înălțarea. Am început slujba la ora șase în Bârda. Spre deosebire de alți ani, la această sărbătoare(Ziua Eroilor) au fost foarte puține pomeniri. În alți ani era cutea plină de parastase în Malovăț, acum au fost câteva colive. Peste tot problema alimentației a devenit una majoră. Nu s-a făcut nedeie nici în Bobaița, nici în Valea Boierească. S-a lăsat doliu peste sate! Mama a întrebat-o pe Marioara lui Nelu lui Râcu dacă se mai duce la nedeie în Bobaița, satul ei natal. Aceasta i-a răspuns: ,,- Mă duc, cumnată, de-am tăia o ceapă și am bea un pahar cu apă, dar mă duc, pentru că la nedeie ne mai adunăm și noi frații toți la casa părintească!”

Seara a venit unchiu-meu Ion pe la mine. Am fost cu el pe la Teiul Mare după Ion Gârbovan, ca să stabilim condițiile privind transportul stupilor unchiului Ion la Firizu.

Mi-a venit contractul de la Editura Albatros pentru volumul II din Coloana Infinitului, iar pe numele unchiului meu a venit contractul privind cartea G. Călinescu. Aforisme și  reflecții. Unchiu-meu m-a rugat să-i cedez lui dreptul de autor și să mă recompenseze în bani. Nu am vrut. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală” →

Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XVIII(2018), nr. 384(16 –31 Octombrie)

 

Dragii mei enoriași!

Risipirea Neamului. A mai murit un bătrân și a mai rămas o casă pustie în satul meu! A mai murit o bătrână și altă casă pustie s-a adăugat pe listă. A murit unul și l-au găsit după o săptămână în casă. A murit una cu telefonul în mână, cu televizorul aprins. Spera să poată să-și anunțe copiii de departe, sau să-i vadă la televizor! Mulți închid ochii, suspinând că nici ultima dorință nu li se poate împlini, aceea de a-și vedea copiii lângă ei în ultimele clipe. Poezia lui George Coșbuc e mai actuală decât oricând, căci ea traduce suspinul și șoapta atâtor bătrâni: ,,Așa vrea, poate, Dumnezeu,/Așa mi-e datul sorții,/Să n-am eu pe băiatul meu/La cap, în ceasul morții!”

Cauți un om să lucrezi ceva cu el și nu găsești. Cei care ar mai vrea să muncească nu mai pot; cei câțiva care ar mai putea, nu vor. O brumă de ajutor social îi face pe câțiva să ,,declare grevă”. Cârciumile funcționează în plin, de dimineață până după miezul nopții. Oameni ca brazii se distrug de pe o zi pe alta, înghițind băuturi îndopate cu chimicale. Familii se destramă din cauza alcoolului. Copii sunt tot mai puțini. În școală cântă cucuvelele. Pământurile sunt nemuncite. Nu mai are cine să le muncească, nu mai pot să le muncească, fiindcă prețurile lucrărilor au depășit posibilitățile celor mai mulți. Animalele sunt tot mai puține. Câmpurile care altădată erau încărcate de recolte de toate felurile, de pomi și de lume, de vite și de cântece, astăzi sunt pustii. Te mănâncă șerpii și și te aude nimeni țipând.

Generațiile de mijloc sunt duse departe, peste hotare, iar altele peste mări și peste țări. Au luat cu ele și copiii, și bucuriile, și jocurile, și cântecele, și prosperitatea, și speranțele. Copiii de departe învață în școală și în societățile în care trăiesc alte limbi. Doar acasă mai vorbesc limba română. Copiii lor nu vor mai ști limba română. Își vor aduce aminte că bunicii lor povesteau că au venit dintr-o țară numită…. România! Despre revenire la locurile natale, despre o restabilire a românilor tineri la ei acasă, în România, e greu de vorbit. De pe ecranele televizoarelor și nu numai, ,,profeții” vremii noi au grijă ca să modeleze tinerelor generații o mentalitate neîntâlnită în istoria Neamului: disprețul față de tot ce-i român și românesc, pe de o parte, mirajul depărtărilor, pe de altă parte. Corespondez cu români plecați demult de aici și le plâng de milă, înțelegând cât suferă la anii bătrâneții, când simt mai mult ca oricând șubrezeniile vârstei, gheața străinătății și lipsa acută a unui ,,Acasă”.

Seară de seară, de aproape treizeci de ani, privim la televizor un circ de mahala, cu certuri ca la ușa cortului, cu arestări și dușmănii, cu ,,descoperiri senzaționale”, din care aflăm că unul a furat mai mult decât altul din vistieria țării, că una câte una din bogățiile țării ia drumul străinătății. Auzim de tot felul de contracte și convenții păguboase pentru Țară. Parcă am fi blestemați să avem parte mereu de negociatori fără pic de patriotism, de dragoste de Neam și de Țară. Mințile cele mai luminate se duc departe să lucreze pentru alții.

Străinii au cumpărat pământurile cele mai bune ale țării, firmele străine folosesc mâna de lucru ieftină de la noi, pentru a acumula bogății peste bogății. Industria noastră a fost calificată drept ,,morman de fier vechi” și a fost dată la fier vechi. Acum cumpărăm de la alții de la avioane până la ace cu gămălie. Piețele gem cu fructe și zarzavaturi aduse din toată lumea, numai din România nu. Rar vezi câte o băbuță cu câte ceva de pe acasă, vrând să vândă ca să-și ia o pâine. Îi trebuie însă multe acte, analize, condiții pe care nu le poate împlini și din cauza asta stă pe la colțuri și roagă pe unul, pe altul, să-i cumpere și ei ceva din marfă.

Școlile s-au desființat de prin sate. Mai este câte una în satul de centru al comunei. În fiecare an profesorii tremură de teamă că-și vor pierde locurile de muncă, fiindcă nu se realizează numărul minim de copii, pentru a se întruni clasele necesare. Programele școlare se schimbă tot mai des. Cobai suntem cei vârstnici, cobai sunt și copiii. Experimente peste experimente fac ca superficialitatea să caracterizeze pregătirea intelectuală a copiilor. Am prins școala ,,veche” și școala ,,nouă”. Pentru mine școala a fost muncă, multă muncă. Astăzi trebuie să fie distracție. Lecțiile să devină o joacă, profesorul un artist, care să știe să-i distreze pe copii și în felul acesta să le trezească atenția. Facebook-ul a devenit profesorul numărul unu al celor mai mulți dintre copiii noștri. În loc de discipline care să le fie necesare în viață, în pregătirea lor ca oameni și creștini, li se introduce educația sexuală începând cu grădinița. Tot mai multe eleve devin mame încă de la 12 ani. La asta suntem pe primul loc în Europa!

Populația țării scade mereu, de la un an la altul. Peste cinci milioane au plecat în străinătate. Ne concurăm cu Siria în privința emigrării, numai că în acea țară este război de mulți ani. Cei rămași se împuținează pe cale naturală, cu fiecare deces, cu fiecare accident, cu fiecare crimă, cu fiecare sinucidere! Am mai pierdut populație în vremea marilor conflagrații, în special în Primul și al Doilea Război Mondial. Au murit în ele peste un milion de fii ai nației, dar locul lor a fost ocupat în câțiva ani de tinerele generații ce s-au ridicat. Au murit mulți prin pușcării, prin lagăre, dar golurile s-au completat repede. De data aceasta locul celor plecați nu mai poate fi ocupat de alte generații tinere, fiindcă ei pleacă împreună cu copiii, ori pleacă să-și nască pruncii pe alte meleaguri și rămân acolo definitiv. Aici cine va ocupa spațiile rămase pustii? Arabii? Africanii? Chinezii? Doamne ferește!

În fața lui Dumnezeu neamurile, popoarele, nu sunt adunături de indivizi, turme de oameni. Fiecare neam își are o misiune în istorie. El se naște, crește, se dezvoltă, își împlinește misiunea și apoi dispare. Poporul, Neamul este ca un mecanism, ca un motor. Fiecare membru al lui este o piesă. Unul e volan, altul roată, altul șurub, altul șaibă sau garnitură. Nimic nu e în plus, nimic nu e în minus după iconomia divină. Ori, dacă din Neamul acesta au fost aruncați la tomberon, prin avorturi oficiale, în ultimii treizeci de ani, peste douăzeci de milioane de prunci, au emigrat în țări străine peste cinci milioane, cum mai poate să meargă bine mecanismul acesta românesc? Câte genii, câți oameni capabili, câte creiere luminate, nu am pierdut numai în felul acesta?  Încercați să luați din motorul unei mașini jumătate din piesele care-l alcătuiesc și apoi porniți-l. Merge, nu?

Auzim mereu de ședințele forurilor superioare ale țării. Oare, se știu acolo aceste probleme? Vrea cineva să facă ceva pentru a nu lăsa Neamul să se risipească și Țara să nu se destrame?

Europa, Europa, cât te-am dorit și cât ne-ai dezamăgit!

                                                                                      *

Familia în proverbele românești(III).  IX. Efectele.  Căsătoria schimbă radical viața celor doi. În proverbe regăsim aproape toate efectele căsătoriei, pe care le cunoaștem din studiile teologice, cât și altele în plus. Dintre acestea menționăm:

• unirea desăvârșită întru legătura dragostei: ,,A fi un suflet în două trupuri”(II, 448); ,,Căsătoria cât de dulce, multe necazuri ne aduce, când unirea lipsește. N-o pierde din casa ta”(VIII, 267); ,,Ce a legat Dumnezeu omul să nu dezlege”(VI, 661); ,,Cei căsătoriți când într-o unire bine vor petrece amândoi până la sfârșit, cum unul moare îndată celălalt se duce după el”(VIII, 269);
• redistribuirea muncii: ,,A casei greutate deopotrivă apasă pe toți în parte”(VIII, 229); ,,Mare jug la om jugul căsătoriei, dar cu dulceață îl purtăm”(VIII, 268);
• revizuirea comportamentului: ,,Amar celor ce calcă datoriile nunții”(VIII, 425);
• ajutorul reciproc: ,,Cămașa bărbatului, muierea se-nțelege”(VIII, 357); ,,La nevoie se cunoaște prietenul și la boală nevasta”(IV, 499);
• înscrierea familiei în evidențele statului și ale cerului: ,,Căsătoriile sunt scrise în cer”(IV, 301);
• nașterea de copii: ,,Creșteți și vă înmulțiți, zis-a Domnul către omul, când pe pământ l-a zidit. Seminția voastră fie ca nisipul mării. Celui ce aceasta nu-i place, ca pomul ce rod nu face se taie și-n foc s-aruncă dup-a Domnului poruncă. De-aceasta să te îngrijești”(VIII, 268); ,,Cu măritișul norodul îl înmulțești, dragostea o întărești și pe Domnul îndatorezi, că porunca Lui urmezi”(VIII, 380); ,,Din rea căsătorie, răi copii se așteaptă”(VIII, 269); ,,Precum pe tine altul te-a născut, naște și tu pe altul ca lumea să se ție”(VIII, 396);
• creșterea și educația copiilor: ,,Ce e mai frumos la vedere? Decât a vedea pe mamă cu copilul în brațe și cu furca la brâu”(VIII, 372); ,,Dulceața căsătoriei – să-ți vezi pe copii împrejurul mesei tale”(VIII, 269);
• fidelitatea: ,,Credința la căsătorie cum se smintește, toată dragostea lipsește. De asta mai mult să te îngrijești”(VIII, 268); ,,Măritișul te leagă de mâini și de picioare”(IV, 444); ,,Nu mi-s cununat cu el”(IV, 327); ,,Nu-s cununat cu nimeni”(IV, 327);
• primirea de daruri de la oameni și de la Dumnezeu: ,,De la mine puțin, de la Dumnezeu mult”(VI, 679); ,,Mulți aleargă la nuntă, dar numai ginerele se folosește”(IV, 519); ,,O dată e nunta!”(IV, 529);
• mângâiere și încurajare reciprocă: ,,La orice întristare muierea dulce mângâiere aduce”(VIII, 355); ,,Leac la rană muierea cea bună”(VIII, 354);
• bucurie și fericire unanimă: ,,O nuntă posomorâtă e ca o babă gârbovită”(IV, 527);
• maturizarea soților: ,,Omul când se însoară, își mai pune o doagă”(IV, 392); ,,Viața necăsătorită/ la bătrânețe e cea mai urâtă”(IV, 484);
• împlinirea rânduielilor creștinești în caz de deces: ,,Nicicum să nu rămâi necăsătorit, ca să nu piei nepomenit”(VIII, 268);
• fericirea: ,,Căsătoria, să te rogi la Dumnezeu cu fierbințeală, ca să-ți fie ție spre fericire”(VIII, 267).

*

Sfaturi părintești. Din învățăturile Sfântului Tihon de Zagorsc spicuim câteva cuvinte de folos duhovnicesc: ,,Emigranții călătoresc fără odihnă dintr-o localitate în alta, dintr-un sat în altul, dintr-un oraș în altul și toată averea mobila o iau cu ei. Acești oameni se numesc emigranți. Tot așa și creștinii adevărați, care au în inimile lor credința vie, ca o făclie, emigrează cu inimile și cugetele lor din lumea aceasta în celalalt veac; ei se nasc în lume, dar se strămută în Patria cerească. Despre aceasta, Sfântul Pavel, vasul ales al lui Hristos, spune dimpreună cu toți credincioșii: „Cetatea noastră este în Ceruri, de unde și așteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos” (Filip., III, 20). Noi trăim cu trupul pe pământ, dar cu sufletul ne suim la ceruri. Acolo a mers Domnul Hristos, Capul nostru; într-acolo ne grăbim și năzuim cu suspine și noi, mădularele Lui. Într-acolo a mers Începătorul nostru, Domnul Iisus Hristos, într-acolo privim și noi și Îi urmăm. El ne atrage într-acolo, ca pe ai Lui. Acolo este Patria noastră, acolo este casa noastră, acolo este moștenirea noastră, acolo este avuția noastră, bogăția, cinstea, slava, mângâierea, bucuria și toată fericirea noastră. Noi nu căutăm în lumea asta decât cele absolut necesare”.

*

Mama. În poezia lui George Coșbuc cu acest titlu se pot regăsi mulți dintre românii de azi. Iat-o:

,,În vaduri ape repezi curg

Şi vuiet dau în cale,

Iar plopi în umedul amurg

Doinesc eterna jale.

Pe malul apei se-mpletesc

Cărări ce duc la moară –

Acolo, mamă, te zăresc

Pe tine-ntr-o căscioară.

 

Tu torci. Pe vatra veche ard,

Pocnind din vreme-n vreme,

Trei vreascuri rupte dintr-un gard.

Iar flacăra lor geme:

Clipeşte-abia din când în când

Cu stingerea-n bătaie,

Lumini cu umbre-amestecând

Prin colţuri de odaie.

 

Cu tine două fete stau Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală” →