În dorința omului de a înțelege fenomenele naturale sau cele sociale, pentru a putea să le explice, omul s-a sprijinit întotdeauna pe cunoaștere.În perioada de început biserica a fost singura instituție care polariza în jurul ei toate mințile omenești care încercau să deslișească misterul universului, și a fenomenelor naturale.  Prin intermediul preoților și a altor persoane înclinate spre cercetare și curiozitatea cunoașterii, acestea   erau singurele  la nivelul ancestral care  încercau să descopere cauzele care provoacă apariția fenomenelor, condițiile care le favorizează existența, să dezvăluie legile care le guvernează dezvoltarea în timp și spațiu etc.Capacitatea de cunoaștere, de explicare a realității a constituit un instrument de luptă fără de care omul nu ar fi putut să progreseze pe drumul istoriei sale.

Ideologii de stânga au încercat să despartă rolul clerului bisericilor de ființa cugetătoare care nu a încetat să-și pună întrebări. Această poziție a stângiștilor nu au făcut decât să eludeze rolul bisericii în dezvoltarea culturii, falsificând astfel istoria dezvoltării științei și culturii omenirii.Desigur, nu toate întrebările au fost puse corect și, cu atât mai mult, nu toate răspunsurile s-au dovedit pe măsura adevărului. Ideologia marxistă, intenționat, a pus pe seama bisericii erorile dovedite neadevărate, iar adevărul despre fenomene le-a pus pe seama cercetătorilor laici, cu toate că și una și alta veneau din sânul bisericii. Această impusă dihotomie o foloseau marxiști, fără să-și dea seama că această diviziune în două părți, pe care o impuneau, a unui concept, era că acesta nu-și pierde înțelesul initial. Întorcându-ne spre trecut pe drumul cunoașterii, vom constata, nu rareori, abateri de la drumul adevărului, rătăciri ale conștiinței umane pe cărările întortocheate și cu ieșire, până la urmă, din erori. Efortul gândirii nu este altceva decât trecerea fie la necunoaștere spre cunoaștere prin depășirea erorilor pentru dezvoltarea adevărului. În evoluția sa istorică cunoașterea a trecut de la forme elementare, manifestate prin așa-numita cunoaștere comună, spre forme mai evaluate, cum este cea teoretică , pentru a ajunge la cunoașterea științifică. Cunoașterea științifică nu se opune absolut celorlalte două modalități amintite. Ea reprezintă o continuare pe plan istoric și individual a acestora, pornește de la cunoștințele realizate și depozitate în cunoașterea comună și valorifică într-un mod specific și, în anumite privințe, la un nivel superior rezultatele efortului cunoașterii teoretice.Cunoașterea științifică a apărut după experiențele empirice ale alchimiștilor și a început să se orienteze spre aspect interne, profunde ale realității.O parte de certectători din perioada aceea au reușit să dezvăluie legile, laturile și însușirile esențiale care se ascund în spatele aparențelor și care determinăexistența și manifestarea  concretă a realităților.Renașterea – epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, secolele 14-16, perioada de tranziţie de la societatea medievală la cea modernă. Renaşterea a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o ţară la alta, în funcţie de etapa istorică şi de situaţia specifică, de tradiţie etc.

Luminătorul trupului este ochiul, ne spune Mântuitorul, iar psihologia modernă o confirmă cu mijloacele ştiinţei. Văzul este simţul care ne oferă cea mai mare cantitate de informaţie, pe baza căreia ne construim reacţiile şi comportamentul. Modul în care ne poziţionăm mental şi emoţional la primirea unei informaţii vizuale determină iniţiativele şi acţiunile noastre viitoare. De exemplu, atunci când privim o reclamă bine realizată, cu toate ingredientele vizuale şi auditive: peisaje exotice, femei frumoase, bărbaţi tineri şi atletici, maşini moderne, o muzică bine aleasă, de multe ori ne lăsăm antrenaţi în „visare”, ajungând să ne dorim şi chiar să cumpărăm produsele la care se referă reclama, chiar dacă nu ne sunt necesare. La fel se întâmplă şi atunci când privim persoanele publice, campaniile electorale, ştirile zilei sau postările online ale diverşilor „influenceri”, ne lăsăm „formaţi” de ceea ce vedem, auzim şi citim, prea puţin ajungem să trecem prin filtrul raţional-duhovnicesc personal informaţiile respective şi, nu de puţine ori, acceptăm diverse păreri şi propuneri ideologice sau chiar oferte de toate felurile, care nu ne reprezintă şi pe care în mod normal le-am respinge. Practic, Mântuitorul ne avertizează tocmai asupra acestui aspect, al modului în care ne raportăm mintea şi inima, raţionalul şi emoţionalul, la avalanşa de informaţii care se revarsă asupra noastră din toate părţile, fiindcă acestea vor modela comportamentele noastre în diferite situaţii şi ne vor determina viaţa de zi cu zi.

Cui slujim, de fapt, când credem că suntem propriii noştri stăpâni

Un proverb (din nefericire, chiar românesc) des invocat de către unii „creştini” zice aşa: „Fă-te frate cu necuratul, până treci puntea”. Adică, dacă ai o problemă a cărei rezolvare presupune un compromis de o natură sau alta, o abatere morală, o trădare, o înşelare, o minciună, o mărturie falsă sau orice alt păcat, rezolvă problema şi mai vezi tu după aceea cum te împaci cu Dumnezeu. De multe ori acest proverb devine „reper” de înţelepciune populară pentru omul care vrea să-şi liniştească propria conştiinţă sau să-şi justifice alegerile proaste în faţa altora. Însă Hristos ne spune foarte tran­şant: „Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona!”. Pentru creştinul luminat, care trăieşte o viaţă ancorată în Liturghie, spovedanie, împărtăşire, rugăciune, post şi toate celelalte lucruri duhovniceşti, acest cuvânt al Mântuitorului este o realitate înţeleasă şi asumată. Există în lumea contemporană şi o categorie de oameni care slujesc în mod voit celui rău, cu ritual, rugăciuni şi tot ceea ce înseamnă slujire şi închinare. Şi pentru aceştia, afirmaţia Mântuitorului este evidentă. Mai există, din nefericire, categoria creştinilor „cu numele”, pe care Sfântul Apostol Ioan îi numeşte în Apoca­lipsă (3, 16) căldicei. Pentru aceş­tia, mai ales în contextul actual al erei libertăţilor de toate felurile, al drepturilor omului devenite normative pentru societate şi al ­corec­titudinii politice devenite instrumentul principal în impunerea noilor ideologii, al noilor principii de etică şi morală şi al noilor politici (sociale, economice, militare şi chiar religioase), afirmaţia Mântuitorului devine superfluă. Tinereţea, ca şi vârsta matură, aparţine distracţiilor, plăcerilor şi satisfacţiilor de toate felurile, aparţine carierei profesionale, reuşitei sociale şi economice, care nu au de-a face nici cu Dumnezeu şi nici cu Mamona. Alergând după acestea, de fapt cui slujim? Răspunsul e, cred, evident! O ultimă categorie asupra căreia ar trebui să ne oprim este cea a oamenilor care nu cred nici în Dumnezeu şi nici în satana, ci cred în oameni, în umanitate, în principii şi valori universale, în binele colectiv, în frumosul care ne înconjoară, în natură şi protejarea ei şi slujesc, sau mai bine zis îşi dedică toată energia şi îşi orientează întreaga viaţă conform acestor principii. Toţi aceştia, care nu sunt puţini, cui slujesc, de fapt? Răspunsul ni-l dă tot Hristos: ­„Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu ­Mine risipeşte” (Matei 12, 30).

În epoca Renaşterii, se dezvoltă burghezia, începe emanciparea ţărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremaţia economică, păstrându-şi doar preeminenţă politico-socială. Cu excepţia Italiei şi a Germaniei, de exemplu, în care fărâmiţarea politică s-a menţinut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franţa, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul şi sprijină industria. În epoca Renaşterii au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ş.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerţului mondial şi grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului.

Ca urmare a acestor schimbări din economie şi din structura socială, încep să apară statele naţionale moderne, care corespund cel mai bine cerinţelor de dezvoltare a relaţiilor capitaliste şi a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naţionale se substituie pe arena europeană celor două mari entităţi cu vocaţie universală – Biserica catolică şi Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare.

Acestor transformări social-economice şi politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent şi în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, ştiinţei, gândirii social-politice şi filozofice. Purtătorii noii culturi şi ideologii, ei, umaniştii, au considerat epoca lor o epocă de „renaştere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric şi de decădere. Umaniştii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învăţăturile ecleziastice ale societăţii medievale. Ascetismului şi pesimismului medieval, Renaşterea i-a opus o concepţie nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om şi în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învăţaţii Renaşterii au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare şi de desăvârşire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalităţii, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creaţiei şi ai acţiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer.

Renaşterea a promovat spiritul critic, aşezând raţiunea mai presus de credinţă şi de tradiţie. Ea a pus bazele ştiinţelor moderne ale naturii, a iniţiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepţie laică şi pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură. Ştiinţele naturii au cunoscut în epoca Renaşterii un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile ştiinţelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment şi pe aplicarea matematicii. Ramurile ştiinţei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească şi terestră şi, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare ştiinţifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiţionale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mişcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra şi geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulaţia mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoştinţele tehnice; se răspândesc armele de foc, se dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcţiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenţia tiparului în Europa (sfârşitul sec. 15), a telescopului (sfârşitul sec. 16 şi începutul sec. 17).

În filozofie, trăsătura caracteristică generală a Renaşterii a constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea şi dezvoltarea, potrivit cu condiţiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii Renaşterii au apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe raţiune şi pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorţii”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanţii Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon şi neoplatonism pentru a fundamenta teza unităţii dintre om şi natură, dintre spirit şi corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepţie care a influenţat arta Renaşterii. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi).

Umaniştii Renaşterii au dezvoltat o nouă concepţie despre om, promovând ideea demnităţii omului ca fiinţă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepţiei pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepţia despre însufleţirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care îşi desfăşoară prin sine însăşi bogăţia formelor (G. Bruno); concepţiile magice şi astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia Renaşterii culminează cu concepțiile legate nemijlocit de ştiinţele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler).

Formarea statelor naţionale s-a oglindit în epoca Renaşterii în concepțiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice şi juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca Renaşterii apar şi primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăţi viitoare în care proprietatea privată va fi desfiinţată (T. Morus, T. Campanella).

Istoriografia Renaşterii a impus o viziune laică asupra evoluţiei societăţii, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social şi individual în desfăşurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri puternice şi în ţările Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J.A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz şi poetul J. Kochanowski în Polonia etc.).

Literatura Renaşterii a pus bazele creaţiei literare europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creaţia prin excelenţă satirică la adresa principiilor etice ale societăţii medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparţine aceleiaşi perioade de tranziţie spre modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăţia eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez şi popular, exaltă dragostea descătuşată de prejudecăţile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto şi Torquato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice şi cavalereşti împletite cu cele de inspiraţie populară, care celebrează plăcerea şi bucuria de a trăi.

În Franţa, realismul satiric al Renaşterii este reprezentat în primul rând de creaţia lui Rabelais, străbătută de un optimism şi de un umor de resurse populare. Clémont Marot şi poeţii Pleiadei au inaugurat o poezie de inspiraţie pastorală şi contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană.

În Spania, literatura Renaşterii este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanţi au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ş.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoës cuprinde, alături de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, Renaşterea este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindeşte dramatic atât crepusculul societăţii medievale cât şi tensiunile embrionare ale societăţii moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul Renaşterii (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ş.a.) s-a dezvoltat şi sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunţat popular şi prin ideea unităţii naţionale. Cărţile populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” şi „Till Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în mase a spiritului Renaşterii. O parte din aceștia au studiat teologia.

În arhitectură, artele plastice şi decorative, stilul Renaşterii a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deţinut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice şi orientarea lor spre oglindirea realităţii obiective şi concrete, spre figurarea spaţiului real. Cunoaşterea artistică şi cea ştiinţifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ş.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseţii (de structură, proporţii, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea ştiinţelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul şi armonia ansamblului. În epoca Renaşterii, rolul artistului a evoluat de la cel al meşteşugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-şi astfel individualitatea artistică. Sculptura şi pictura se desprind de arhitectură şi, pe lângă arta monumentală (pictura murală şi decoraţiile sculpturale), se dezvoltă pictura de şevalet şi sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaşte o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca şi textul tipărit în noile tipografii, necesităţilor publicului numeros al oraşelor.

În Italia, Renaşterea cuprinde următoarele perioade: Prerenaşterea (sec. 14), Renaşterea timpurie (sec. 15), Renaşterea (c. 1500-1530), Renaşterea târzie (sfârşitul sec. 16) şi are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase şcoli locale la Florenţa, Siena, Veneţia, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma şi Veneţia.

Arhitectura Renaşterii se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanţa orizontală şi zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiţii arhitecţi L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevaţie piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârşindu-se compoziţia ritmică a faţadelor (ex. Palatul Pitti din Florenţa).

În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluţia artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic şi monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbia ş.a.). În sec. 16, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse.

În pictură, trăsăturile înnoitoare din creaţia lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a secolului, de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de şevalet este ilustrată cu precădere la Veneţia (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii Renaşterii este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrând mai ales la Roma) şi în cele ale veneţienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto.

Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile şi catifele veneţiene şi genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluţia generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast şi măreţie (sec. 16).

În Ţările de Jos, începuturile Renaşterii au loc în sec. 15 în pictura fraţilor Van Eyck, a lui Memling etc. În arhitectură şi în decoraţie persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influenţa artei italiene, ia naştere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioşi tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden).

În Germania, Renaşterea a avut loc la sfârşitul sec. 15 şi în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva oraşe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură şi în decoraţie, fondul tradiţional gotic este asimilat în noua structură constructivistă renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr şi L. Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinţei de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepţii artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privinţă reprezentativă.

În Franţa, arta Renaşterii se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfârşitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze între tradiţia gotică şi influenţa italiană, asimilată treptat în cadrul şcolii de la Fontainebleau. Apare stilul original al Renaşterii franceze (aripa palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, şi opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen şi în pictură Jean şi François Clouet ş.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria şi ceramica (B. Palissy).

În Spania, influenţa artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artişti locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.).

În ţările din centrul şi răsăritul Europei, stilul Renaşterii se manifestă mai ales în arhitectură. În Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) şi prin capela funerară a Iagellonilor, capodoperă a Renaşterii polone, prin loggia primăriei din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcţii din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu faţete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Relația milenară dintre religie și știință” →

Scriitorii europeni, vrând-nevrând, îl caută pe Don Quijote ca erou al viselor lor pe motiv că nu-i o fiinţă reală, ci un om de ficţiune şi de acţiune, mai real decât toţi scriitorii. Un om ficţiune plecat să preschimbe zarea finită din La Mancha cu orizonturi nesfârşite, o fiinţă imortalizată pe drumul veşnicilor căutări.

Prozatorii şi poeţii europeni, din toate timpurile, conştienţi sau inconştienţi, l-au căutat pe înţeleptul Quijote în viitor, ca o căutare a speranţei, a visului veşnic neîmplinit, pe care îl găsim în poemele şi prozele acestora. Îl caută pe „Cavalerul nebuniei” în viitor, dar pentru aceasta, ei îl descoperă în trecut. În căutarea lor, cheamă la o nemavăzută cruciadă însoţită de muzica sferelor, călăuzită de „steaua cea strălucitoare şi sonoră”  care-o încuviinţează de pe cer şi le spune calea. Aşa cum o fac poeţii: Johann Wolfgang von Goethe („Suferinţele tânărului Werther” sau „Prometeu”), George Gordon Byron („Pelerinajul lui Childe Harold”, „Manfred” sau „Cain”), prozatorii Giuseppe Antonio Borgese („Rube” şi „Furtună în neant”), etc.

Scriitorii şi poeţii europeni nu visează, precum Don Quijote pentru Sancho Panza la ocârmuirea unei insule, ci la ocârmuirea propriului lor suflet, regăsirea înăuntru a unui  Don Quijote interior, dar numai după ce-l regăsesc pe acela din afară. Fără să-şi propună o cruciadă în căutarea acestui personaj, scriitorii europeni din toate timpurile au pornit această cruciadă a „morilor de vânt”. Participarea acestora la cruciadă conferă o demnitate unică, uriaşă: conştiinţa de sine a quijotismului. Pe care o găsim şi la Feodor Mihailovici Dostoievski în „Amintiri din casa morţilor” (unde descoperim noul proces de analiză psihologică din perspectiva interiorului uman).

Nu are rost să ne întrebăm ce a lăsat Don Quijote culturii. Fiindcă acest „fenomen” ne-a lăsat o întreagă metodă, o complexă epistemologie, o întreagă estetică, o întreagă logică, o întreagă religie mai ales, adică o întreagă economie a eternului şi a divinului, o întreagă speranţă în absurdul raţional, pe care le găsim sub diferite forme în literatura şi filozofia europeană. Moştenitoare a înzestrării cosmice lăsate de „Cavalerul nebuniei”, sau cum i se mai spune „Cavalerul tristei figuri”, cultura europeană încă nu şi-a asumat cum se cuvine legatul. Poeţii, ca Eminescu, Sorescu, Nichita Stănescu, Pierre Louys, Johan Christoph Friedrich Schiller, Johann Cristian Holderlin, sau prozatorii Henry Rene Albert Maupassant, Lo-Johansson, Arno Holz, Jean Francois Marmontel, Anton Holban, Gib I. Mihăescu, Ion Lăncrăjan, etc, prin operele lor sunt sclavi ai timpului, se forţează să dau o realitate de timp prezent viitorului sau trecutului, şi nu au intuiţia eternului, pentru că îl caută în timp, în Istorie şi nu în ei însuşi.

Constat că  fântânile nemărginirii care susură în scrisul lui Cervantes au secat în operele scriitorilor europeni. Că existenţa diurnă a nenumăraţilor Sancho se scaldă în apele impure ale mărginirii şi resemnării, că lumea dezbinată într-o Europă ce se crede unită, în loc de o confrerie a iubirii şi a curajului, domneşte o confrerie a fricii şi a urii. Vârsta de aur, magnifica vârstă a convieţuirii în bună pace între litere şi politică, e departe de a se întrupa. Scriitorii europeni, prin cruciada lor literară, doresc ca omul conştient şi mândru de zestrea quijotească, să-l hotărască să şi-o revendice, să-l înveţe să o merite, pentru ca astfel să se înalţe ca om.

Atitudinea lui Valery este atitudinea unui om singur care se luptă cu „morile de vânt”. El se raportează la dificultăţile gândirii şi ale creaţiei ca şi cum ar fi singurul chemat să dea seama de ele. Tensiunea care îl consumă, în acelaşi timp provocată şi suportată, e tensiunea între propria-i fiinţă şi gândirea proprie: „Ceea ce gândesc îmi ascund de ceea ce sunt”. Impas gnoseologic sau act  al luptei „cu morile de vânt”? tentaţia lui Valery este acea de a voi să dea seama numai prin lupta cu sine despre tot şi de a încerca s-o facă fără să se dea cu totul în ceva, neresemnându-se să fie „ceva, indiferent ce”. El poartă masca „cavalerului tristei nebunii“, asemeni lui Teste – fantoma născută din lupta „morilor de vânt”, ca inutilitate a vieţii într-o societate ce nu-l înţelege.

Tradiţia raţionalistă, anchilozată în contemplarea omului ca fiinţă raţională, împiedică întâlnirea  cu „Cavalerul Nebuniei”. S-a spus că raţiunea îl deosebeşte pe om de animal. Eu spun asemeni lui Unamuno că ceea ce-l distinge e mai mult sentimental decât raţiunea.

La Bacovia această luptă cu „morile de vânt“ surprinde prin aparenta abandonare a metafizicului şi persiflarea filosofiei, suspectată de neputinţa descifrării condiţiei umane şi a misterului cosmic. Omul, pentru autorul volumului „Plumb”, este damnat să repete, cu fiecare generaţie, acelaşi traseu circular. Ea se instituie ca iluzionare inutilă ori ca luptă cu „morilor de vânt”, ca un „dicţionar” pe care se poate „adormi uitat”, înainte de a se ajunge la un gând salvator.

Continue reading „Al. Florin Ţene: „Cavalerul nebuniei străbate literatura Europei“” →