PREMIILE LIGII SCRIITORILOR PENTRU CĂRȚILE APĂRUTE ÎN ANUL EDITORIAL 2020

Liga Scriitorilor premiază an de an cele mai bune produse editoriale care au văzut lumina tiparului în anul editorial precedent. Pentru această ediție, au fost luate în considerare cărțile sosite pe adresa conducerii naționale a LSR pentru jurizare până în 24 ianuarie 2021, reprezentând aproape 150 de titluri, făcându-se câte trei selecții pentru fiecare gen literar și în final au fost stabilite cărțile câștigătoare.

Cele 148 de titluri de cărți și reviste selectate au apărut sub siglele unui număr de 21 de edituri din 16 orașe din țară.

Ținând cont de faptul că aceste cărți au fost scrise în interiorul Literaturii Române, premiile s-au acordat exclusiv pe baza criteriului valoric, indiferent de apartenența la vreo organizație profesională a autorilor. Liga Scriitorilor, militând consecvent pentru promovarea spiritului democratic în lumea literară, de aceea adoptat acest principiu încă de la înființare, în 2006, prin Statul.

Juriul, format din scriitorii Iulian Patca (președintele juriului), Gavril Moisa, Voichița Pălăcean-Vereș, Ionuț Țene și Ion Constantinescu, reunit în ședință în 26 ianuarie 2021, a hotărât premierea celor mai bune cărți apărute în anul editorial 2019, astfel:

Premiul național pentru Opera Omnia

FLORIN ȚENE, poet, prozator, critic și istoric literar, eseist și jurnalist

Premiul pentru „Cartea de poezieˮ (din 19 nominalizări)

DORIAN MARCOCI – pentru volumul „Tuneluri de luminăˮ, Ed. InfoRapArt, Galați
TEODOR BARBU – pentru volumul „Exercițiu bonomˮ, Ed. Kitcom, Verguleasa
EUGEN COȚA – pentru volumul „Zbor prin anotimpuri (poeme de iubire și parodie)”, Ed. Nappoca Nova, Cluj-Napoca

Premiul pentru „Cartea de prozăˮ (roman) (din 18 nominalizări)

OCTAVIAN IRIMIEȘ, pentru romanul „Târâți de soarta crudă”, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca

Premiul pentru „Cartea de proză scurtăˮ (din 13 nominalizări)

MARIANA MOGA, pentru volumul „Negustoarea de iluzii”, Ed. Ștef, Iași

Premiul pentru „Cartea de satiră și umorˮ (din 11 nominalizări)

EUGEN ALBU, pentru volumul „Vizita mare. Catrene compensateˮ, Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca
MIHAI SĂLCUȚAN, „Nigrimiada”, Ed. EditGraph, Buzău

Premiul pentru „Cartea de critică, eseu și istorie literarăˮ (din 17 nominalizări)

CRISTINA SAVA – pentru volumele „Eminescu. Lectură și interpretareˮ și „De la poezie la mitologie”, Ed. Vatra Veche, Târgu Mureș

Premiul pentru „Cartea de memorialistică și spiritualitateˮ (din 12 nominalizări)

FLOAREA R. CÂNDEA, CARINA BABA – pentru volumul „O viață de om într-o jumătate de veacˮ, Ed. UZPR, București

Premiul pentru „Cartea monografică și de cultivare a valorilor tradiționaleˮ (din 12 nominalizări)

MIRCEA DAROȘI – pentru volumul „Gavril Istrate, ardeleanul moldovenizat”, Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca

Premiul pentru „Cartea de antologie și de cultivare a valorilor literareˮ (din 13 nominalizări)

NADIA FĂRCAȘ – pentru volumul „Ecoul singurătății. Momente din vremea pandemieiˮ, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca
LUCIA BIBARȚ, „În jocul timpului”, Ed. Concordia, Arad
ION NĂLBITORUL “Zătreni, file de legendă.

Premiul pentru „Cartea de debutˮ (din 8 nominalizări)

Continue reading „PREMIILE LIGII SCRIITORILOR PENTRU CĂRȚILE APĂRUTE ÎN ANUL EDITORIAL 2020” →

Anton ILICA: Poetul creștin Traian Dorz în viziunea lui Al. Florin Țenea

,,Nu-mi acoperiți mormântul cu cununi, ci cu iubire”

Când mi-a solicitat Al. Florin ȚENE să-i elaborez un text despre noua sa carte dedicată lui Traian DORZ, cu titlul CE GREU A FOST ÎN NOAPTEA ASTA, am rămas descumpănit, întrucât nu auzisem despre cel care i-a inspirat subiectul. Aveam însă certitudinea merituozității, întrucât scriitorul Al. Florin Țene avea deja expertiza așezării vieții și activității lui Radu Gyr, Ion Minulescu, Al.Macedonski, Gib Mihăescu ”între realitate și ficțiune”, așa că interesul pentru actualizarea operei unui poet, damnat pentru credință, avea garanții calitative. Crescut și eu în apropierea spațiului nașterii lui Traian Dorz, personajul romanului ”Ce greu a fost în noaptea asta”, cunosc că prin pădurile Beiușului umblau haiduci și se refugiau dezertori sau vagabonzi care fugeau de pedepse. Ca toți pădurenii de la poalele Padișului, Traian Dorz și-a găsit neastâmpărul și dorul de ducă într-o pasiune specifică fiului risipitor, bătând atâtea drumuri cu voie sau fără, pentru a-și potoli țâfna de a evada din familia dominată de un tată agresiv și total neglijent/ dezinteresat cu educația copilului. Nici căsătoria prea devreme, nici liniștea familiei, nici ”gura târgului” nu i-au stins pofta de a fi altfel decât ceilalți, nu l-au însănătoșit de boala neastâmpărului. Oprit de la vreo școală mai înaltă, aleargă după o aventură cu aromă de spectaculozitate, întâlnind un brigand ca și el, în sibianul Iosif Trifa, întemeietorul singurei secte religoase ortodoxe, purtând numele ”Oastea Domnului”. Iar omul de munte, hotărât și cu cinstea purtată în suflet la fel ca briceagul în buzunar, Traian și-a amanetat liniștea, crezând pătimaș într-o idee menită să evite decăderea sufletească a omului, supus vremurilor tulburătoare.

Cine este Traian Dorz ? Țăran, înzestrat cu harul versificării de prin părțile Beiușului, bihorean încăpățânat și lustruit de credință, Traian Dorz s-a născut în ziua Crăcinului în 1914, fiind menit, după modelul celorlalți pădureni, să lucreze pământul, să-și întemeieze o familie cu ogradă, să se bucure de sărbători și să spună nepoților povești cu lotri din jurul munților Biharia ori ai Platoului Padiș. Copil inteligent, dar neînțeles și lipsit de afectivitatea părintească, ajuns la oraș se lasă ademenit de mișcarea religioasă ”Oastea Domnului”, de unde i se trag aproape 20 de ani de condamnări politice, cu toate consecințele privațiunii de libertate și a pierderii sănătății fizice și psihice. Avea puțină învățătură adunată din școli, dar viața i-a oferit experiențe autodidacte de înțelepciune, scriind poezii, spre a fi cântate clandestin, predici de preaslăvire în cadrul acestei ”mișcări de regenerare moral-spirituală a poporului român în granițele ortodoxiei străbune”. A făcut jurnalism pe lângă publicații creștine, a scis vreo zece volume de poezii religioase și misionarism pentru ”Oastea Domnului”. Întreaga sa viață a fost asemenea unui martiraj, transferând suferința familiei, murind în satul în care s-a născut (Livada Beiușului), în 1989, după o viața chinuită timp de 75 de ani. A scris peste o mie de poezii, iar psalmii săi au devenit cântece religioase pentru spectacolul diferitelor secte neoprotestante.

De ce Al. Florin Țene s-a oprit la romanțarea vieții și activității unui țăran poet religios? Ar trebui ca întrebarea să i-o adresăm lui, nouă rămânându-ne să speculăm niște opțiuni. Există în viața lui Traian Dorz o nebănuită rezervă de absurd, întreținut de o pasiune amplificată pe marginea unei patimi ideatice. Citind despre viața familiei Dorz, mi-am pierdut entuziasmul că omul se naște spre a fi fericit și că sursa suferinței se regăsește într-un comportament de neadaptare la o realitate, care năvălește agresiv dezechilibrând relațiile și oportunitățile. Chiar Al. Florin Țene pune în ecuația literară o viață, scriind sub temperatura și tensiunea impresiei, mirat el însuși că limbajul nu se revoltă descriind atâta suferință.

Cum rezolvă Al. Florin Țene transferul unei persoane într-un personaj? Biografia lui Traian Dorz devine romanul CE GREU A FOST ÎN NOAPTEA ASTA! Ce mijloace literare utilizează pentru ca să dea cuvintelor suficientă încărcătură emoțională spre a fi credibile ? Scriitorul Țene are instrumentarul stilistic spre a fi convingător, deși e convins că în cuvinte se ascunde aceeași candoare fictivă intrând în spațiul minciunii. După Jules Renard, ”a scrie înseamnă aproape întotdeauna a minți”, iar transferul vieții într-”o imaginație reală” înseamnă artă, ”o formă de minciună, spunea pictorul Picasso, prin care vezi realitatea”. Al. Florin Țene vrea ca textul său să fie roman, orchestrând mijloacele de expresivitate pe portativul activității unui poet ”între realitate și ficțiune”. Atunci trebuie să acceptăm că distanța dintre realitate și ficțiune nu poate fi ocupată doar de cuvinte, întrucât sensurile acestora sunt infidele și trădătoare, deci circumstanțiale. Al. Florin Țene are deja un amplu exercițiu de fantazare, fiind el însuși poet, romancier și eseist, dispunând de antrenament pentru glisarea dintre realitate și imaginație. El are aptitudinea de a știi că textul romanesc trăiește prin ”adevărul său”, că acesta este vremelnic, că importantă este credința cititorului în acest adevăr, scuturat de rugină și care și-a găsit modul de a există prin intermediul ficțiunii. Relativitatea pune la îndoială toate cele ce până nu de mult se credeau valori absolute. Spre a evita contradicțiile, cititorului îi este vânturată dintru început o dedicație, cu voința discretă de a manipula înțelegerea (și justificarea) mesajului: ”Dedic această carte celor care, pentru credința lor în Hristos și Dumnezeu, au fost schingiuiți și uciși, de regimul ateu comunist și criminal.”

Toată viața copilului Traian este anticipată de ursitoare, crede autorul, după cum visul mamei la trei zile se potrivește unui oracol : ”Se făcea că un bărbat stătea la masă și scria rugăciuni. Iar un om hidos, îmbrăcat în roșu, i-a rupt foile pe care scria și râdea, râdea și se auzea ca un ecou peste tot satul.” Simbolurile visului sunt clare. Folosind dialogul familial, descrierile, caracterizările, Al. Florin Țene reușește să construiască o atmosferă specifică unei epoci istorice care se rostogolește peste oameni, nevoiți să supraviețuiască la limita umanului și demnității. Continue reading „Anton ILICA: Poetul creștin Traian Dorz în viziunea lui Al. Florin Țenea” →

Al. Florin ȚENE: Contemporanul nostru, Cuza…

Contemporanul nostru, Cuza…

Miroase a dimineaţa însorită Muza

Tăcerile treceau pe nesimţite-n mers,

Contemporan fiind cu Domnul Cuza

Trăiesc întruparea lui în vers.

Bucură-te lumină cu dantelă de stele

Pentru unitatea din zilele mele,

Bucură-te istorie scrisă sub Feleac

Când trece Cuza pietrele tac.

Cânta amiaza tristeţea-n flori

Uitase să înbobocească şi mălinul,

Cerul desena o cruce din cocori

Ridicând la rang de virtute chinul.

Bucură-te drum atins de-o rază de lună

Vibrând a unire pe-o singură strună.

Bucură-te Dunăre cu malurile pline

Când amintirea lui în suflete mai vine.

Amurgul jelea în nuanţe închise

Şi câmpul trimitea culorile la culcare

Pe când clipele albe cădeau ucise

Cele ne-ntoarse din nou în soare.

Bucură-te piatră de călcâiul lui atinsă

Aripă peste poteca spre Moldova întinsă,

Bucură-te statuie ecvestră neclinșită sub ploi

Cînd Cuza aduce unirea în noi.

Și azi noaptea mă înveleşte cu frig,

Mă tem de visul care iată vine,

În miezul întunericului mai strig:

Cuza îţi mulţumesc! Sunt contemporan cu tine!

Bucură-te amiază de sub aripă de cocori

De unde ne priveşte eroul în zori,

Bucură-te veşnicie pentru clipa ce se-mparte

Când trece Cuza prin noi mai departe.

–––––––––

Al.Florin Țene

Al. Florin ȚENE: 131 de ani de la nașterea scriitorului Boris Pasternak -forțat să refuze premiul Nobel de către regimul de teroare din URSS

Boris Leonidovich Pasternak s-a născut pe 29 ianuarie1890, iar pe stil nou la 10 februarie, la Moscova, fiind fiul unor artiști cunoscuți și talentați: tatăl său era pictor și ilustrator al operelor lui Tolstoi, mama sa un cunoscut pianist de concert. Educația lui Pasternak a început într-un gimnaziu german din Moscova și a continuat la Universitatea din Moscova. Sub influența compozitorului Scriabin, Pasternak a început studiul compoziției muzicale timp de șase ani, din 1904 până în 1910. Din anul 1912 renunță la muzică, constatând că aceasta nu este chemarea sa în viață și a mers la Universitatea din Marburg, Germania, pentru a studia filosofia. După patru luni acolo și o călătorie în Italia, s-a întors în Rusia și a decis să se dedice literaturii.

Primele cărți de versuri ale lui Pasternak au trecut neobservate. Cu Sestra moya zhizn, în traducere „Viața mea de soră”, 1922, și Temy i variatsii, care se traduce în românește „Teme și variații”, apărută în 1923, acest volum din urmă este marcat de un stil extrem, deși sobru, Pasternak a câștigat mai întâi un loc ca poet de frunte în rândul contemporanilor săi ruși. În 1924 a publicat Vysokaya bolezn (Sublime Malady ), care a descris revolta din 1905 așa cum a văzut-o, și Detstvo Lyuvers (Copilăria lui Luvers), care era o descriere lirică și psihologică a unei tinere fete în pragul femeii. O colecție de patru nuvele a fost publicată în anul următor sub titlul Vozdushnye puti (Căi aeriene). În 1927, obsedat de revoluția din 1905 Pasternak s-a întors din nou la acea perioadă, ca subiect pentru două lucrări lungi: Leytenant Shmidt , un poem care exprimă tristețea pentru soarta locotenentului Schmidt, liderul revoltelor de la Sevastopol și a zeului Devyatsot pyaty, publicat în anul anul 1905 , un poem puternic, dar difuz, care se concentrează asupra evenimentelor legate de revoluția din 1905. Autobiografia reticentă a lui Pasternak, Okhrannaya gramota, în traducere „Conduită sigură”, a apărut în 1931 și a fost urmată în anul următor de o colecție de versuri, Vtoroye rozhdenie.(A doua naștere) aflate în librării în 1932. În 1935 a publicat traduceri ale unor poeți georgieni și ulterior a tradus dramele majore ale lui Shakespeare, a mai tradus câteva dintre operele lui Goethe, Schiller, Kleist și Ben Jonson și poezii de Petöfi, Verlaine, Continue reading „Al. Florin ȚENE: 131 de ani de la nașterea scriitorului Boris Pasternak -forțat să refuze premiul Nobel de către regimul de teroare din URSS” →

A apărut romanul “Ce greu a fost în noaptea asta! – Viața poetului Traian Dorz între realitate și poveste “ de Al.Florin Țene

De la o vreme cunoscutul scriitor Al.Florin Țene, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, președintele național al Ligii Scriitorilor, anual, publică în seria “între realitate și poveste “romane despre viața scriitorilor români, aducând în contemporaneitate parfumul vremurilor în care au trait academicianul Victor Roșian, scriitorii Gib I. Mihăescu, Ion Minulescu, Alexandru Macedonski, Radu Gyr și Traian Dorz.

Așa cum editura scrie pe ultima copertă a romanului, Al.Florin Țene este un “Prozator, poet, eseist, critic literar și de artă, care a publicat 85 de cărți. De-alungul vieții a înființat cenacluri literare, reviste, fiind un promotor și manager cultural cu o activitate deosebită. În dorința de a democaratiza mișcarea scriitoricească în țară a înființat în anul 2006 asociația profesională Liga Scriitorilor Români, fiind președintele ales al acestei organizații scriitoricești. Din seria cărților”între realitate și poveste “, scriitorul a mai publicat romane despre viața scriitorilor Gib I. Mihăescu, Ion Minulescu, Alexandru Macedonschi și Radu Gyr. Cărțile lui Al.Florin Țene au fost în atenția unor personalități din țară și străinătate care au scris elogios despre acestea. Pentru îndelungata sa activitate de-o viață în slujba limbii și culturii române, și nu numai, autorul volumului Ce greu a fost în noaptea asta!-viața poetului Traian Dorz între realitate și poveste a fost recompensat cu distincții de numeroase foruri culturale din țară și străinătate”.

Romanul respectă adevărul istoric, însă “scheletului “ de date luate din documente aflate în arhive, autorul dă viață personajului prin “carnația “ personalității acestuia, astfel făcând ca Traian Dorz și ceilalți scriitori abordați, să devină în romane oameni vii cu necazurile și visurile lor. Munca de cercetare cu acribie, talentul lui Al. Florin Țene de a creiona viața scriitorilor prin o viziune autentică fac ca romanele acestea să devină adevărate proiecții pe ecranul prezentului a unor vremuri trecute, caracterizate de scriitoarea Mariana Cristescu “adevărate saga. “

Bine zice în postfața romanului profesorul .universitar dr.Anton ILICA: “ Romanul lui Al. Florin ȚENE ne propune imaginea ”unui psalmist bihorean”, ”izvor al nețărmuritei și veșnicei iubiri”, ”poet al luminii, al iubirii, al credinței și smereniei”, înșiruinu-l în rândul scriitorilor de poezie cu caracter religios: Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Ioan Alexandru și alții. Cele 10 volume, apărute publice între 1994 și 2008, îmbogățesc literatura religioasă națională, iar demersul lui Al. Florin Țene poartă însemnele generozității. Al. Florin Țene Continue reading „A apărut romanul “Ce greu a fost în noaptea asta! – Viața poetului Traian Dorz între realitate și poveste “ de Al.Florin Țene” →

Doina Zăvoianu: Scriitori clujeni gratulați cu diplome la Gala Excelenței Gutenberg din Arad

Cu ocazia manifestărilor culturale organizate de Salonul Gutenberg din Arad, sub sigla Universul cărții, condus de scriitoarea profesor Florica R. Cândea, în cadrul Galei Excelenței Gutemberg, 2020, scriitorii clujeni Titina Nica Țene și Al.Florin Țene au fost gratulați cu “Diploma aniversară “, pentru ”creșterea calității revistei și implicarea deosebită în promovarea acesteia în mediile socio- culturale arădene, naționale și ale diasporei românești”.

Această recunoștiință este un simbol al respectului și aprecierii celor doi scriitori care o viață întreagă au slujit limba română, literatura neamului nostru, atât prin cărțile publicate, cât și în revistele pe care le-au editat..

Doina Zăvoianu

Doina Zăvoianu: De Ziua Națională a Culturii Române

Scriitorul Al.Florin Țene a fost gratulat la Toronto cu Diploma “Promovarea Limbii și Culturii Naționale“

În cadrul unei manifestări culturale ce a avut loc la Toronto, din Canada, cu ocazia Zilei Naționale a Culturii Române și a sărbătoririi zilei nașterii Poetului Național Mihai Eminescu, din 15 ianuarie 2021, scriitorului Al.Florin Țene, președintele national al Ligii Scriitorilor i s-a acordat din partea Romanian Canadian Group și al Revistei UNIVERSUL DIPLOMA “Promovarea Limbii și Culturii Naționale “ pentru întreaga activitate de-o viață în promovarea prin studii și poezii a personalității și operei eminesciene.

Doina Zăvoianu

Al. Florin ȚENE: 173 de ani de la nașterea lui Ioan Slavici

Există o vorbă ce circulă în rândul folclorului nostru, că:” la umbra marilor arbori nu crește nimic“. Nu întotdeauna acest aforism se potrivește.

Ioan Slavici a devenit scriitor îndrumat de Mihai Eminescu, iar la îndemnul acestuia, debutează cu comedia “Fata de birău”, în anul 1871, publicată in revista “ Convorbiri literare ”, dar vocația lui e de prozator și se va concretiza în 1881 cu volumul “ Novele din popor ”, moment de seama în evolutia prozei românesti.. Eminescu îi copia și corecta manuscrisele trimițându-le, apoi, la “Convorbiri literare”.

Viitorul prozator s-a născut la 18 ianuarie 1848 în comuna Siria de lângă Arad. Urmeaza scoala primară in Șiria, liceul la Arad și Timișoara, iar studiile universitare de drept și stiințe la Budapesta și Viena. La Viena este președintele Societății Studenților Români “ România Jună ”. Il cunoaște pe Eminescu și întalnirea lor se transformă într-o prietenie pe viață.

La vârsta de 27 de ani, Ioan Slavici a decis să se căsătorească cu femeia pe care o iubea de ceva vreme, mai exact cu Ecaterina Szoke Magyarosy.

Pe când era profesor de filosofie, logică, psihologie şi română la liceul „Matei Basarab”, acesta a cunoscut-o, în 1883, pe Eleonora Tănescu, care era profesoară la şcoala elementară de fete din Sibiu.Divorțează de prima soție și se căsătorește cu această profesoară.Căruia mai târziu prietenul Eminescu îi făcea ” curte”. Şi cu această femeie, Slavici a trăit o poveste de dragoste care a început oficial în data de 18 martie 1886. Eleonora Tănescu este femeia care îi dăruieşte marelui scriior şi primii copii, ca rod al dragostei lor. Ioan Slavici a avut şase copii.
Intre timp, poposește la Iași pentru scurtă vreme în anul 1874 , apoi vine la București, unde este secretar al unei comisii de documente istorice, fiind vorba de colectia Hurmuzachi, apoi este profesor la Liceul “ Matei Basarab ” și redactor la “ Timpul ”, fiind coleg de redactie cu Eminescu și Caragiale între anii 1877-1881 . In 1882 e ales membru corespondent al Academiei, secția istorică.

In 1884 se stabileste la Sibiu. Intemeiaza ziarul “ Tribuna ”, fiind un jurnalist de rară fecunditate. Aici îndrumă primii pași în literatură și înlesnește debutul poetului George Cosbuc.

Din 1890 revine în București. Lucrează în învățământ, editează ziare și reviste, este vorba de revista “ Vatra ”, împreuna cu Caragiale și Coșbuc, publica volume de nuvele și romane, precum și volume cu caracater memorialistic.

Din anul 1885 a început o serie grea de procese și condamnări la închisoare a redactorilor și a directorului “Tribunei”. Slavici este condamnat la închisoare pentru un an în 1888, acuzat de „agitațiun”e. Își execută pedeapsa la Vác, o localitate pe malul Dunării, aproape de Budapesta. Regimul închisorii din Vác a fost lejer permițându-i-se să primească ziare și reviste, să scrie, să primească vizite zilnice. În timpul închisorii Slavici continuă să lucreze la documentele Hurmuzachi și chiar beneficiază de ajutorul directorului închisorii, Kovács, la corectarea de tipar a textelor maghiare, germane sau latine. Eleonora cu un copil de doi ani și așteptând un altul s-a mutat la Vác pentru a-i fi aproape. În închisoare află despre moartea lui Eminescu la 15 iunie 1889.

Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul ”Mara”, nuvelele “Moara cu noroc” și “Pădureanca”, iar memoriile sale publicate în volumul “Amintiri”, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.
Redactor la “Timpul” în București și, mai apoi, fondator al “Tribunei” din Sibiu a fost un jurnalist controversat, iar în urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, cât și în România. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată “Închisorile mele”, publicată în 1921. A scris şi poveşti pentru copii, printre care: „Zâna Zorilor” şi „Floriţa din Codru”

Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Slavici sunt cele din domeniul nuvelisticii. Nuvelele, apărute în șase volume, au contribuit la progresul literaturii române în directia oglindirii realiste a vieții sociale, prin evocarea procesului de formare a micii burghezii rurale și de pauperizare a populației sătești, prin crearea de personaje reprezentative, care întruchipează conflictele și trăsăturile esențiale ale acestei lumi.

In nuvelele lui Slavici găsim, de asemenea, o reflectare amplă a vechilor rânduieli rurale, a obiceiurilor și datinilor, a credințelor și superstițiilor, a moralei și a prejudecătilor oamenilor simplii, un autentic tablou etnografic, psihologic și social al satului transilvănean. Nuvelele scrise dupa 1900, în perioada bucureșteană a vieții sale, evocă adâncirea mizeriei claselor asuprite, corupția aparatului funcționăresc, jefuirea bogățiilor țării, rapacitatea nesățioasă a celor bogați. Unul dintre păcatele pe care Slavici le-a sancționat necruțător a fost și ispita banului. In abordarea acestei teme, el receptează modalitățile variate în care relațiile capitaliste, ce începuseră să pătrundă în viața satului transilvănean, își pun pecetea pe conștiința oamenilor. Sub aspecte diferite această temă a fost reluată în mai multe nuvele cu titluri sugestive ( “ O viata pierduta ” , “ Vatra parasita ” , “ Comoara ” , “ O jertfa a vietii ” etc. ), precum si in romanul “ Mara ”. Dar în nici una dintre ele, Slavici nu a atins un nivel atât de înalt al artei sale de prozator realist modern ca în nuvela “ Moara cu Noroc ”.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: 173 de ani de la nașterea lui Ioan Slavici” →

Al. Florin ȚENE: Condamnarea lui Socrate – O eroare a istoriei, sau a juraţilor?

Sau condamnarea unor idei?

Nu de puţine ori, de când a început să funcţioneze şi la noi principiul libertăţii cuvântului ca într-o societate democratică, mi-am pus întrebarea dacă condamnarea lui Socrate a fost dreaptă sau hotărârea juraţilor a fost influienţată de mentalităţile vremii, privind condamnarea unor idei?

Se cunoaşte faptul,mai ales din “Apologia”lui Platon, că în anul 399 î.d.Ch.,Socrate a fost judecat sub acuzaţia de lipsă de pietate şi de corupere a tineretului atenian.În faţa celor 500 de juraţi Socrate a ţinut o cuvântare amplă care nu i-au convins pe juraţi de nevinovăţia sa,aşa cum nici ,mai târziu,Iisus nu a convins pe romani şi israeliţi de adevărul spuselor sale.

Condamnarea lui Socrate s-a bazat pe o majoritate foarte mică.Astfel ,280 de juraţi s-au declarat pentru condamnare,iar 220 pentru achitare.După cum se observă, încă 30 de voturi în favoarea achitării ar fi creat egalitatea de voturi.În Atena antică egalitatea de voturi ar fi dus la achitarea inculpatului.Socrate era conştient de acest adevăr,o ştim din Apologia lui Platon unde el îşi exprimă surprinderea privind diferenţa de voturi pe care s-a bazat verdictul.El recunoaşte:”Nu m-am aşteptat la o majoritate atât de mică,”spunea el”ci la una mare”.Socrate era surprins pentru faptul că învăţăturile lui fuseseră considerate,de-alungul întregii sale vieţi,drept ostile faţă de democraţia ateniană.În aceste condiţii,dacă aşa- numiţii demos,care era poporul atenian de rând,ar fi fost atât de ignoranţi şi încărcaţi de prejudecăţi pe cât credea Socrate,el nu ar fi avut într-adevăr nici o şansă.Dar după cum a fost votat verdictul de către juraţi a dovedit că el avea şanse considerabile-că acestora nu le-a fost uşor să-l condamne.Acest fapt se datorează faptului că libertatea cuvântului era predominantă în viaţa politică şi artistică a Atenei.Despre această realitate o spune cu mândrie Pericle în”Istoria Războiului Peloponeziac”scrisă de Tucidide-este vorba de „şcoala Ellasului”.Datorită acestui fapt filozofi din zona bazinului mediteranean poposeau la Atena atraşi de marele interes cu care publicul atenian le asculta cuvântările.Socrate declarase că nu luase niciodată parte la vreuna dintre conspiraţiile împotriva guvernului atenian şi că nu comisese nici un act vădit împotriva acestui guver,însă acuzarea nu a oferit nici o dovadă care să conteste aceste afirmaţii.El se considera că îşi făcuse datoria de soldat-cetăţean.În acest context,pot afirma că a fost condamnat pentru ceea ce spunea şi gândea-a fost,pur şi simplu,o condamnare a unor idei,şi în concluzie,a fost o decizie care contravenea fundamentalelor tradiţii ale oraşului –stat Atena.

Din păcate Socrate nu a invocat în apărarea sa libertatea cuvântului,dacă ar fi invocat principiile fundamentale ale democraţiei ateniene,în mod cert,ar fi reuşit să obţină o majoritate de voturi în favoarea achitării.Se pune întrebarea de ce nu a făcuto?Socrate nu credea în valoarea libertăţii cuvântului şi dorea să fie condamnat.Cercetătorii afirmă că există dovezi că el dorea să moară şi că a decis să-i provoace deschis şi sincer pe juraţi.În tot acest context există o divergenţă fundamentală dintre premizele democraţiei ateniene şi învăţăturile lui Socrate.O seamă de probleme fundamentale existau în privinţa cărora între Socrate şi marea majoritate a compatrioţilor săi existau deosebiri ireconciliabile şi chiar antagonice.Gândirea lui Socrate era antidemocratică şi antipolitică în sensul grec al cuvântului.El dezaproba aşa-numitul polis, indiferent dacă era guvernat de cei mulţi,ca în cazul democraţiei,sau de cei puţini ca în cazul sistemelor oligarhice.Peste toate acestea Socrate nu credea că poporul era capabil să guverneze.El considera comunitatea o turmă de oi ce trebuie să aibă un cioban drept stăpân,iar ciobanul nu se consultă cu oile.

Concepţia dominată în Grecia antică ,pe care a definito mai târziu Aristotel,era că omul este un animal politic care trăieşte într-un oraş-stat sau comunitate,koinonia.El mai spunea că viaţa de comunitate era posibilă deoarece omul,spre deosebire de animale,posedă logos,capacitatea vorbirii inteligente bazată pe raţiune şi capapbilă că convingă.Spre deosebire de Socrate, Aristotel nu considera procesul ajungerii la ştiinţă o cursă metafizică în căutarea unor definiţii absolute, ci drept o acumulare continuă de înţelepciune cotidiană filtrată şi distilată din experienţa cotidiană de viaţă.

Socrate,aşa cum se spune în Memorabilele lui Xenofon,era de dorit să guverneze”omul care ştie”.Desigur,acesta era germenele noţiunii lui Platon cu privire la guvernarea de către un rege-filozof. Socrate susţinea că Oracolul de la Delfi ar fi spus că nu exista om mai înţelept decât el.Însă,el şi-a petrecut întreaga viaţă demonstrând că ştia că nu ştia, fapt ce îl plasa pe o treaptă superioară faţă de ceilalţi atenieni. El nutrea o afecţiune faţă de Sparta ,marele rival şi duşman al oraşului-stat Atena. Spre deosebire de Atena, Sparta nu a avut niciodată un Partenon sau un teatru. Alături de Creta erau pustiurile culturale ale Greciei antice.Aceste două cetăţi,Sparta şi Creta erau stat militariste.Ştim de la Platon că Socrate admira aceste oligarhii militariste.Socrate făcea parte din clasa tinerilor aristocraţi care urau democraţia.El devenind idolul acestora,printre care se numărau Platon şi Xenofon.În ultimii ani ai vieţii lui Socrate,datorită înfrângerilor militare suferite de Atena, tinerii aristocraţi simpatizanţii lui Socrate,au răsturnat de două ori, cu concursul Spartei,orânduirea democratică şi au instituit un regim de dictatură. Prima răsturnare a sistemului democratic a avut loc în 411 î.d.Ch. iar cea de-a doua de o grupare ce-şi zicea Cei Treizeci,condusă de Critias şi Carmides, rude a lui Platon şi foşti elevi ai lui Socrate.Aceştia apar în dialogurile lui Platon ca figuri venerate.În aceste condiţii Socrate ar fi devenit erou dacă îşi ridica vocea împotriva Celor Treizeci sau ar fi părăsit oraşul şi s-ar fi alăturat opoziţiei.Totuşi în Continue reading „Al. Florin ȚENE: Condamnarea lui Socrate – O eroare a istoriei, sau a juraţilor?” →

Al. Florin ȚENE: Eminescu nu moare niciodată

Eminescu nu moare niciodată

Eminescu n-a murit, el doar

îşi odihnește zborul

între clipa ce vine şi visul cea fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

Eminescu n-a murit niciodată, se-ntoarce în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu el de mână.

Eminescu n-a murit niciodată el vine

coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

de apă şi iz de pelin

ne ia de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicește tulpină

şi ne pune aripi de înger, în abis

nu moare niciodată, dar niciodată

doar a urcat în vis.

Eminescu nu moare niciodată, doar iese

din auz, cum ai privii

printr-un ochean întors,

și cuvinte țese

în cântec

sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

aureolează cu stele un şes,

el are în vene al patruilea simţ,

metafora din sânge a unui prinţ.

Eminescu nu moare niciodată, doar

îşi odihnește zborul

între clipa ce vine şi visul amar

potolind focul din case şi luna

cu dorul, arzând întotdeauna

cu rost.

—————————

Al.Florin ŢENE