1. Reducerea structuralității structurii
Misiunea acestui text, în loc de concluzii, își asumă dificila decriptare a unor coduri de-o poeticitate reducționistă la diferență și la „scriitura diferantă – adică în buclă”, unde „dorința de centru” a Doinei Drăguț este funcția jocului însuși. Tocmai aici, între scriitura ca descentrare și scriitura ca afirmare a jocului recentrator, poate fi localizat poieinul originar, totul venind de la capătul nopții, din copilărie. „Totul pare suspendat iar împrejurul concentrat doar într-un singur punct”. Apropiindu-se tot mai mult de acest centru ajunge la capăt și dispare. Dispariția aparține jocului (ca la Arghezi – n.m.) și îl leagă de moarte: Pe această „platformă” jocul este „egal nemăsurat strivind singurătatea”; „nesfârșitul gol se deschide ca o scorbură prin care trec fluide gândurile neordonate”; lumina „întoarsă în ochiul descompus (codul ca atare – n.m.) impune trecerea în sensuri diverse, reflectă povești fără urme; extremele ne închid ca două extremități: naștere și moarte, progres și declin, spațiu de liniștire și încânturi în extaz, înțelepciunea de sine și configurația spirituală: „legăturile cele mai apropiate pot fi zdrobite în clipa următoare” ca-n suprarealism. „Cerul se adună-n pliuri de neant ca tăcerea într-o fântână adâncă”; imaginea ne arată că centrul este fântâna, centrul e pragul de unde uneori absolutul s-ar lăsa atins. Departele înăuntru e un centru în centru, abisul, fără fundul redublării infinite. „Celălalt se află în același” – exclamă Derrida (Derrida, 1998, p.394). Ca atare poeta procedează corect: „aduc depărtarea lângă mine și o micșorez până se face punct… apoi tot ce este în jur umplu cu vânt și cu așteptare de îndoit cuvânt absolutul pare că se lasă o clipă atins de cel mai îndepărtat cerc al minții”. „Prin jocul rafinat al minții ne înălțăm și ne înțelegem rostul. Orice element își are locul său, ordinea prevalează dezordinea țintind spre culmile sublimului ambiguu dintr-un poem văzut ca o extensie în viitor „simultan concentrat și dispersat”.
Desigur „Orologiul gândurilor” e o „ars poetica” ce probează considerațiile din postfață. „Privirile traversează umbre cu forme dizolvate (Drăguț, 2022, p.42); poemul devine joc în joc, permutările sunt prinse într-o «istorie a sensului» căreia i se poate oricând readuce la viață originea sau anticipa sfârșitul sub forma prezenței (Derida, 1998, p.375).
Apropiindu-și drept telos (arche) reducerea structuralității structurii, Doina Drăguț își implementează fiecare „cărare de cuvinte” într-un limbaj semiotizat, situat din capul locului la nivelul semnelor, urmelor. Poeta are o asemenea viziune: „îți vedeam urmele în aer… rădăcini în cer creșteam… descriam locul geometric al ființei mele… urmam apoi negații false ce consideră realul ireal și irealul real”.
2. Cuvântul: începutul tuturor lucrurilor
Poeta, slujindu-se de puterea închipuirii, valorifică substanțele afective și volitive între care instituie echilibrul: „cât trup atâta suflet”. Versul îi e fie cioplit ca o coloană fără sfârșit fie „val răsturnat între cer și cuvânt”. Brâncuși animând cu transparență autoreferențială, Doina Drăguț fraternizează ca o altă poetă, adeptă a micropoemului-cristal, Zoe Elena Deju, dar și ca o alta, Ileana Spineanu Morega, de la Motru (Drăguț, 2022, p.48).
În armonie cu sine, poeta își urmează propria natură doar pe sine însuși avându-se model narcisismul, care cumva de neevitat, îi îndreptățește aspirația la a poseda puterea cuvântului, diseminată în fascinație, perversitate, înnobilare, defăimare, obscurizare, adormire, trezire.
„Stăpânirea de sine” relevă o metodologie personalizată, la răspântie a golului ce permite locuirea (de care face vorbirea metafizică Heidegger – n.m.). În locuirea-ca-atare nu există limite nici pentru culmile abisului nici pentru valurile fanteziei. În pofida acestor decondiționări / dezlimitări, „omul progresează prin propria voință își urmează impulsurile instinctuale în conformitate cu particularitățile sale și devine captiv al formelor abstracte”.
Revendicând „relația specială cu timpul”, poeta speră ca formele ei poetice să scape neatinse de trecerea timpului. Ea se caută pe sine într-un strop din timpul său în care, tragic, începutul și sfârșitul coincid. Cuvântul este începutul tuturor lucrurilor. Viața-i ca un vis (tema e barocă – n.m.). Logica guvernării universului este amendată de starea de deșertăciune deși labirintul existenței îl obligă pe om să-și afle calea de ieșire din el grație sentimentelor și dorințelor ce se pot opune legilor.
Autor: Silviu Doinaş Popescu