Sfârşitul secolului al-XIX-lea şi începutul secolului al-XX-lea, reprezintă pentru imperiul dualist austro-ungar, o accenture a contradicţiilor dintre naţiunile dominante, austriece şi ungare şi celelalte naţionalitaţi: români, sârbi, solvaci, ruteni, polonezi, cehi, lipsite de drepturi şi supuse unei crunte politici de deznaţionalizare. Împotriva acestei politici reacţionare s-a ridicat întregul popor din Translvania, luptând cu multă ardoare şi abnegaţie, pentru împlinirea dezideratelor naţionale. Preotul Vasile Lucaciu se află iaraşi în prim-planul acţiunii politice românesti, alaturi de ceea ce au reprezentat în urmă cu caţiva ani elita memorandista, de curând ieşiţi cu toţii din închisorile ungureşti de la Seghedin şi din Vat, în septembrie 1895.
Principala direcţie de acţiune a reprezentat-o întarirea mişcării naţionale,precum şi atitudinea faţă de dizolvarea de către autorităţile austro-ungare a PNR, principala instituţie cu caracter organizat a românilor transilvăneni în lupta pentru dobândirea de drepturi politice. Activitatea politică a partidului a trenat vreme de cîţiva ani , toată această perioadă fiind una de acumulări, de refacere a forţelor naţionale, după loviturile primite în luptele cu autorităţile austro-ungare.
În interiorul partidului au existat încă de la constituire, divergenţe de păreri, insă acum ele se centrau în jurul ideii privind schimbarea tacticii pasiviste în plan electoral şi înlocuirea acesteia cu una directă, a activismului politic. În fruntea acestei acţiuni s-au aflat Vasile Mangra, Valeriu Branişte, Aurel Vlad, Mihail Popovici şi bineînţeles, neobositul şi harnicul Vasile Lucaciu, atitudine ce l-a nemulţumit pe Ioan Raţiu, peşedintele partidului. Trei publicaţii au fost port-drapelul acestei idei: “Libertatea”, “Revista Orăştiei”(ambele din Orăştie) şi “Tribuna Poporului” din Arad.
Lucaciu considera însă că ar fi mult mai bine ca ideea activismului politic să fie îmbrăţişată de cât mai mulţi activişti din conducerea partidului, apreciind că, naţiunea română “îşi va continua falnicul mers către destinul său”, că va trebui întărită legătura cu mişcarea din capitala României, fără a se ţine seama de considerente de partid, ci numai de cauza naţiunii. Cu referire expresă la manifestarea samavolincă a autorităţilor austro-maghiare referitoare la dizolvarea partidului românilor din Ardeal, Lucaciu precizează că “PNR şi Comitetul său naţional şi azi există şi munceşte şi va exista şi va munci în mânia a orice fel de măsuri silnice ale puterii tirane.” Atunci când este întrebat în legătură cu tactica greşită a românilor, cu privire la pasivism şi neimplicarea în alegeri, Lucaciu precizează că nu a fost alegerea românilor, ci o tactică impusă de către autorităţi: “e o situaţie impusă de silă. Sistemul electoral a constrâns pe români la pasivitate”, că faptele dovedesc că în Ungaria “despre alegeri libere şi adevărat parlamentarism nici nu poate fi vorba”.
Greutăţile întâmpinate de către partid erau multe, contextul politic le era defavorabil românilor în direcţia afirmării fiinţei proprii. Cu toate acestea, conducerea acestei “tribune în luptă”, a partidului românilor din Ardeal ce depun eforturi uriaşe pentru educarea poporului în spiritul dragostei şi ataşamentul pentru valorile naţionale, pentru trecutul naţional. În acest sens, ASTRA, a reprezentat adevăratul factor mobilzator, acţinile sale cu caracter cultural diversificându-se tot mai mult. În Vechiul Regat, activitate în spiritul cauzei românilor transilvăneni a depus “Liga Culturală”, asociaţie care grupa în jurul său marile personalităţi româneşti ale momentului.
Vasile Lucaciu nu a precupeţit nici un efort în acest sens. A strabatut cu o energie debordantă Transilvania în lung şi în lat, s-a deplasat şi la Bucureşti pentru a întări legăturile cu Liga Culturală. Studiul intitulat “Tinerimea română”, din Bucureşti, sublinează că “mormintele părinţilor şi ale fraţilor noştri parcă se prefac în tribune elocvente din care ne invită să continuăm opera lor de jertfă şi de luptă pentru apreciere şi recunoaştere a meritelor unui popor, chiar dacă se referă la înaintaşi sau la tinerii care le calcă pe urme întru ale luptei naţionale.
O serie de documente atestă implicarea lui Vasile Lucaciu în susţinerea cauzei naţionale. A făcut din biserica din Şişeşti o tribună de afirmare a conştiinţei şi interesului naţional, Biserica Unirii tuturor românilor, fiind locul în care tribunul pledează pentru înfiinţarea de bănci care să susţină ţărănimea. Micile bănci populare “Sătmăreana” şi “Râureana” s-au implicat în această direcţie. În toate luările de cuvânt şi cu toate prilejurile, atacă poziţia şovină a autorităţilor dualiste precum şi politica lor de deznaţionalizare promovată la adresa românilor. Pamfletul publicat în februarie 1898, la adresa rectorului Universităţii din Budapesta- care încearcă, printr-o scrisoare adresată „junimei maghiare” de la universitate, să justifice politica maghiară de deznaţionalizare-îi solicită pe un ton imperativ acestuia, să accepte o cofruntare directă “o dispută publică”, întrucât “dreptatea nu stă în forţa brutală şi nici în număr”. Pledând în apărarea intereselor tinerilor sârbi, slovaci şi români, Vasile Lucaciu demonstra în faţa opiniei publice că epistola din chestiune este adânc vătămătoare, plină de inexactităţi şi neadevăruri istorice, este în contra principiilor superioare ale moralei politice, a libertăţii popoarelor, ale umanităţii”….ca urmaşi ai unei naţiuni în deplină conştiinţă cu consimţămâtul naţional şi cu aspiraţiile naţionale, românii se vor lupta pentru “apărarea cauzei naţionale şi nu permitem nimănui, fără a combate, ca în vechiul nost’ pământ, să ne tracteze cu mărinimozitate necerută, tolerându-ne ca pe nişte oameni de origine şi de limbă străină, în casa noastră proprie”.
Documentul este în fapt o incursiune istorică, care prezintă vechimea şi continuitatea românilor în vatra strămoşească a Daciei, condamnând abuzurile şi samavolniciile autorităţilor maghiare, precum şi utopia ideii de ”stat naţional maghiar”.
La 1900 face demersul pe lângă autorităţi pentru a-i permite să aniverseze 10 ani de la construirea bisericii pentru unirea tuturor românilor. Guvernul de la Budapesta condus de către Szell Kalman a decis neautorizarea acestei manifetări, motivând în faţa Episcopiei din Gherla în felul următor:”fiind piedică permanentă a ţinerii slujbelor din Şişeşti persoana preotului V. Lucaciu, până ce va funcţiona el acolo, este exclus, ca să se permită ţinerea acelor slujbe”, deoarece “aceste serbări constituie pretextul întâlnirii cu scopuri naţionale’’. Aceste rânduri demonstrează temerea autorităţilor maghiare într-o perioadă în care, se afirma tot mai mult dorinţa românilor din Transilvania de a schimba tactica politică. Cu toate acestea, pregătirile aniversare au continuat, Lucaciu fiind sprijinit în acest sens de către Gheorghe Pop din Băseşti, o altă mare personalitate a locului, ce s-a afirmat pe terenul luptei naţionale. Telegrama trimisă la 3 iulie 1900 de către primul ministru Szell, are însă un ton categoric, cerând imperativ anularea întâlinrii. Reacţia lui Lucaciu a fost virulentă: trimite mai multe corespondenţe ziarului “Tribuna Poporului”, prin intermediul cărora evidenţiază opiniei publice samavolniciile autorităţiilor la adresa românilor din această parte a ţării. Articole precum, “Atentatul de la Şişeşti” (8/21 iulie), “Teroarea de la Şişeşti” (17/30 august), sunt edificatoare în acest sens. De asemenea, redactează o scrisoare deschisă “Către Domnul Prezident al Consiliului de Miniştri, Coloman Szell (13/26 august)”, prin intermediul căreia este demascat “liberalismul făţarnic”, “şovinismul săbatic”, acea convingere şi ideologie care, dincolo de vorbele goale propagandiste îşi propune ca: “Ideea de stat”, “asimilarea elementelor streine”, “colonizările”, “şcolile”, “justiţia”, “administraţiunea”, toată puterea politică de care dispune să fie îndepărtată “spre deznaţionalizarea noastră, spre distrugerea etnică, spre asimilarea noastră”. Încheierea are un ton profetic: “Faţă de uneltirile acestui sistem de guvernare, durerea nostră vindeca-se-va, şi spiritul nostru naţional îşi va continua calea sa triumfală, pentru că aceasta cauza a noastră este cauza libertăţii popoarelor, este cauza civilizaţiunii şi a umanismului.”
La 4-5 septembrie 1901, Vasile Lucaciu, participă la Conferinţa P.N.R. de la Cluj, în calitate de scretar general, unde, alături de ceilalţi participanţi, semnează apelul “Către alegătorii români”, considerând că, în legătură cu alegerile din 2 si 11 octombrie 1901, se menţinea ca tactică de luptă, pasivismul. Nu ve trece mult însă şi această tactică se va schimba. Face apel în continuare la calm şi unitate, mai ales după ce, la Tg. Lăpuş s-au ivit unele probleme: “Resping încercările şi uneltirile iscodite pentru spargerea solidarităţii naţionale, care ne-a rămas ultimul mijloc de salvare. Cine îşi iubeşte neamul, ţine la el cu conştiinciozitate”, afirmă el într-un articol intitulat “Născociri tendenţioase”.
Pe tărâm cultural, activitatea se va continua în direcţia luminării poporului prin cultură. În această direcţie a avut o contribuţie deosebită la înfiintarea despărţămintelor ASTREI de la Tăşnad, Seini, Tg. Lăpuş, ca şi la ţinerea unor adunări zonale ale asociaţiunii la Baia Mare. S-a implicat nemijlocit în, pregătirea adunării generale a învăţătorilor români din Satu Mare (8 august 1902) şi a celei din Ugocea (15 august 1902), participă activ la lucrările acestora, chemând pe cei prezenţi “Să muncim fără preget” pentru cauza naţională, subliniind legătura strânsă ce trebuie “sa fie dintre cultura naţională şi libertatea naţională.”
În planul luptei naţionale P.N.R., a avut, începând din anul 1903, un alt partid partener, de factură socialistă, P.S.D., împreună organizând acţiuni, “menite a împreuna eforturile cu ale altor forţe politice şi sociale spre asigurarea victoriei celei mari-Unirea”.
De foarte mare folos în lupta pentru împlinirea dezideratelor naţionale, au fost organele de presă precum “Gazeta de Duminică(Şimleul Silvaniei)” cu un program naţional bine precizat, precum şi seria a-II-a, a“Revistei Catolice”, tipărită la Şişeşti de Vasile Lucaciu între anii 1903-1905, care pe lângă un scop clerical avea şi unul laic, naţional, constând din “conlucrarea la înflorirea dulcei noastre naţiuni române”.
La 10 ianuarie 1905, a avut loc la Sibiu, Conferinţa Naţională a P.N.R., moment crucial pentru evolutia luptei naţionale a românilor din Transilvania. Secretarul general al partidului, Vasile Lucaciu, a fost cel care a prezentat raportul de activitate al Comitetului, de la ultima conferinţă, ce a avut loc în anul 1892. Aici, el precizează că, în sfârşit, dupa 13 ani, “suntem aici în faţa cerului şi a pământului ca un popor cu conştiinţa naţională, o naţiune care vrea să trăiască”. S-a precizat că programul naţional stabilit la 1881, momentul constituirii partidului unic al românilor din Transilvania, trebuie să rămână în continuare valabil, deoarece este rezultatul unor secole de eforturi şi aspiraţii ale naţiunii române. Raportul prezentat şi discuţiile ce au avut loc pe marginea acestuia, au evidenţiat însă, schimbarea tacticii politice, pasivismul, şi trecerea la activismul politic. Votul ce a urmat discuţiilor a demonstrat că realitatea politică este alta şi că se impune imperios necesar, schimbarea atitudinii partidului: 75 de voturi pentru şi 12, contra.
Noul program adoptat de Conferinţă, stabilea în 8 puncte, obiective politice, economice şi sociale ale românilor din Transilvania şi Ungaria. Înainte de toate se prevedea: recunoşterea poporului ca individualitate politică şi asigurarea dezvoltării sale etnice şi confesionale, reducerea serviciului militar şi folosirea limbii materne în armata, aplicarea în practică a legii privind egala îndreptăţire a naţiunilor asuprite, autonomia deplină pentru toate confesiunile, autonomia administrativă a comunelor şi eligibilitatea funcţionarilor, care să fie din rândul populaţiei respective, introducerea sufragiului universal şi garantarea dreptului de întrunire, asociere, libertatea presei, inalienabilitatea minimului de proprietate (prin reformă agrară), prin vânzarea unor parcele din moşiile statului, precum şi prevederi în favoarea muncitorilor: apărarea acestora prin legi împotriva exploatării, instituirea asigurărilor de stat pentru cazuri de boală şi bătrâneţe, asigurarea îngrijirii sanitare pentru cei nevoiaşi. Ecourile Conferinţei, prin prisma discuţiilor ce au avut loc şi a rezultatelor politice obţinute, s-au manifestat nu numai în Transilvania, ci şi în România.
Apelul intitulat “Către alegătorii români”, lansat la această Conferinţă şi semnat de către un comitet în frunte cu Vasile Lucaciu şi Gheorghe Pop de Băseşti, chema populaţia românească din Transilvania să sprijine candidaţii P.N.R. în alegerile din toamna acelui an.
Campaniile electorale au constituit pentru fruntaşii români, deci şi pentru Vasile Lucaciu, prilej de afirmare a principiilor programatice ale partidului, adoptate de Conferinţă, de apărare a intereselor naţiunii române, de combatere a politicii guvernamentale maghiare, de demascare a numeroaselor nelegiuiri comise de autorităţile locale împotriva candidaţilor români. Încununarea activităţii sale politice se concretizează prin obţinerea mandatului de deputat de Beiuş în parlamentul de la Budapesta a cărui valabilitate s-a menţinut până în anul 1910. Din această perspectivă şi-a continuat laborioasa activitate politică în calitate de vajnic apărător al tuturor românilor din Transilvania şi Ungaria.
—————–
Note:
1. Pascu, Stefan – ”Faurirea statului national unitar roman”, vol. I, p.292-320;
“Destramarea monarhiei austro-ungare”, 1900-1818, Editura Academiei, Bucuresti, 1964, p.98-110
2. Botezan, Liviu si Cordos, Nicolae – “Incercari de revitalizare a activitatii P.N.R., în anul 1899 (I), “AIIA”, XXI, 1978, p.209-230
3. “Revista Orăstiei”, an I, nr. 1,4,20, din 1/13 ianuarie 1896; “Tribuna”, an XIII, nr. 27, din 6/18 februarie 1896
4. “Tribuna”, an XIII, nr. 55 din 9/21 martie 1896; “Revista Orăştiei”, an II, nr. 7, din 10/22 februarie 1896
5. “Tribuna”, an XIII, nr. 201, din 12/24 februarie 1896
6. Bunea Augustin – “Parlamentul Romaniei pentru o politica externa favorabila unirii Transilvaniei cu Romania (1892-1899)” in “Acta Musei Napocensis”, VII, 1970, p.329-351.
7. Cordos, Nicolae – “Protestul Nationalitatilor din ianuarie 1898” in “Acta Musei Napocensis”, VIII, 1971, p.668.
8. “Epistola publica catre rectorul Universitatii din Budapesta, Rr. Michael Herczegh”, de Dr. Vasile Lucaciu, parochul Sisestilor, Tipografia Molnar, Baia Mare, 1898; “Tribuna Poporului” (Arad), an II (I), nr. 21 din 31 ianuarie/ 12 februarie 1898, p. 97-98.
9. Arhivele Statului Baia Mare, fond Primaria Orasului Baia Mare, Acte prez. Nr. 44/1900.
10. Dr. Vasile, Lucaciu, “Cuvinte din Sisesti”, Epistola catre domnul president al Consiliului de Ministri, Coloman Szell, Tipografia Molnar, Baia Mare 1900; “Tribuna Poporului”, an IV, nr.246 din 3/16 septembrie 1900.
11. “Tribuna”, anul XVIII, nr 169, din 15/28 septembrie 1901.
12. “Tribuna”, anul XVIII, nr 170, din 16/29 septembrie 1901.
13. “Tribuna Poporului”, anul VI. Nr. 193, din 19 octombrie/1noiembrie 1902.
14. “Tribuna”, anul XIX, nr. 192 din 19 octombrie/1noiembie 1902
15. “Tribuna”, anul XVIII, nr. 102 din 2/15 iunie 1901.
16. “Tribuna”, anul IX, nr. 7,8,9 din 12,13,14 ianuarie 1905, “Gazeta Transilvaniei”, an LXVIII, nr. 7,8,9, din 12,13,14 ianuarie 1905,”Gazeta Transilvaniei”,
an LXVIII,nr.7,8,11 din 12,13,16 ianuarie 1905.