Părintele Adrian Făgețeanu (16 noiembrie 1912 – 27 septembrie 2011)
“În zilele noastre, copilului i se spune direct sau doar i se sugerează, prin diverse mijloace tehnice și mediatice, că nu este bine să asculte de Dumnezeu, de Biserică, de părinți sau de profesori, adică tocmai de cei care vor să-l ajute cu adevărat. În acest fel, crește în el nefiresc de mult dorința de a fi independent. Această lipsă de ascultare îl va duce pe tânăr în cele din urmă la alienare, nu-și va mai putea găsi o pace și o liniște, nu va mai putea fi stăpân pe el însuși.
Pe de altă parte, tinerii care nu iau în serios problema mântuirii, îsi pierd timpul la televizor și mai ales la calculator, privind imagini de violență sau de desfrâu și învață astfel să-și trăiască viața în libertinaj și nu în libertate. Căci numai atunci când cunoști Adevărul, când ajungi la Hristos, abia atunci ești liber, devii stăpân pe tine însuți.
Dacă tânărul alege neascultarea și libertinajul, va ajunge în cele din urma să se îndoiască de tot ce este în jurul lui, îl va cuprinde deznădejdea și chiar gândul sinuciderii. Starea tineretului de pe tot globul este îngrijorătoare pentru oamenii care gândesc un pic mai profund.
Pentru vremurile acestea atât de haotice pe care le trăim, tinerii și noi toți trebuie să apelăm cu toată râvna la rugăciune. Rugăciune, rugăciune, rugăciune și nădejde în ajutorul lui Dumnezeu.
Există o legendă frumoasă care poate avea un înțeles moral.
Ulise călătorea pe mare cu oamenii lui, iar sirenele cu chipurile și mai ales cu cântările lor amăgitoare îi făceau pe unii dintre călători să se arunce în mare după ele și astfel mureau înecați. Atunci Ulise le-a astupat la toți corăbierii urechile cu ceară, iar pe el a poruncit să-l lege de catarg.
În concepția creștină, catargul de care ne legăm este crucea lui Hristos, este învățătura mântuitoare pe care este bine să o urmăm și în acest fel Dumnezeu va duce la liman corabia vieții noastre. Prin rugăciune ne legam, ne apropiem de Hristos, ne unim cu El, și așa vom putea învinge ispitele și furtunile vieții. Iar ceilalți care nu cunosc încă Adevărul, cel puțin să-și astupe urechile, adică să nu asculte de ispita diavolului, să-și păzească simțurile și încetul cu încetul vor ajunge la Lumină.
Eu sunt născut în 1912, în nordul Bucovinei care acum este ocupat de Ucraina. Când aveam aproape 10 ani, toată școala a mers în excursie la Putna. La un moment dat, am rămas singur lângă mormântul Sfântului Ștefan și am început să stau de vorbă cu el:
„Maria Ta, cum ai putut să biruiești pe otomani, pe tătari și pe toți dușmanii țării, iar noi, românii de acum, trebuie să ascultam de străini?“
Peste 20 de ani am revenit la Putna. După ce am fost rănit de moarte la Stalingrad, Dumnezeu m-a ajutat sa mă vindec, iar apoi am plecat la Putna și m-am călugărit aici, la Ierusalimul neamului românesc, în anul 1944. Trei ani mai târziu, în 1947, au ajuns rușii la Putna și au început să-i chinuiască pe călugări, fiindcă le spusese un comunist din sat o minciună pe care ei o crezuseră, anume ca monahii au îngropat tezaurul mănăstirii la rădăcina unui copac. Au tras cu pușca puțin pe deasupra capului părintelui stareț, părintele Paisie Prelipceanu. Trei dintre călugări au fost deportați în Siberia și nu s-a mai știut nimic de ei. Atunci am plecat împreună cu părintele stareț și nu știu dacă a mai rămas vreun călugăr în mănăstire. Acum, în 2008, dupa 61 de ani, m-am reîntors la Putna, în mănăstirea mea de metanie.
Tot așa îi sfătuiesc pe tineri să se roage, cum m-am rugat eu când am ajuns prima dată la Putna. Să vorbească direct cu Dumnezeu, cum vorbește un copil naiv și să-I spună:
„Doamne, Îți zic numai Ție, Tu să mă înveți, Tu să ma înțelepțești, Tu să mă luminezi și mai ales Tu să mă întărești să rămân cu Tine!“.
(Din revista,,Cuvinte către tineri”, Mănăstirea Putna, 2008)