Apariția volumului omagial „Dumitru Preda – la 70 de ani. De la istorie la diplomație, în serviciul neamului românesc”, în anul 2021, la Editura „Eurocarpatica”, din Sfântu Gheorghe, vine să consfințească valoarea inestimabilă, sub raport cultural, a colecției „Profesioniștii noștri”, colecție unde au apărut, între timp, nume de referință ale elitei românești contemporane, precum prof. univ. dr. IOAN SCURTU, prof. univ. dr. CORNELIU-MIHAIL LUNGU, prof. ing. NICOLAE NOICA – membru de onoare al Academiei Române și director al Bibliotecii acestui înalt for cultural-științific al țării -, prof. univ. dr. PETRE ȚURLEA, prof. univ. dr. ION GIURCĂ ș.a. Practic, acest proiect generos din cadrul editurii anterior menționate – desfășurat sub patronajul spiritual al Î.P.S. IOAN SELEJAN, Arhiepiscop al Timișoarei și Mitropolit al Banatului azi, cel dintâi Episcop ortodox al Covasnei și Harghitei din istoria Bisericii Ortodoxe Române, la inițiativa Centrului European de Studii Covasna-Harghita și a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” – dorește să propună modele profesionale reprezentative pentru spațiul românesc în genere, care au trudit, de-a lungul timpului, sub o formă sau alta, „în cercetările din domeniile istoriei, etnografiei, sociologiei și culturii românești din sud-estul Transilvaniei”, așa cum menționa dr. IOAN LĂCĂTUȘU.

Fiu de învățător-veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial, DUMITRU PREDA este, în prezent, președinte executiv al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni și director științific al Fundației Europene Titulescu. De asemeni, pe parcursul întregii sale activități profesionale, a ocupat diverse funcții importante în stat, precum cea de director al Direcției Arhivelor Diplomatice, editor-coordonator al Colecției naționale de Documente Diplomatice, primul observator al României pe lângă UE al Arhivelor Diplomatice, director al Direcției pentru Originarii din România, ambasador extraordinar și plenipotențiar la Havana (Cuba), profesor universitar de istorie și științe politice, membru și trezorier al Biroului Comisiei Internaționale de Istorie Militară, membru al Comitetului de Bibliografie al Comisiei Internaționale de Istorie Militară, autor, co-autor și editor-coordonator a peste 60 de volume de specialitate, precum și a unui număr de aproximativ 200 de studii și articole științifice publicate în România și în alte zece țări ale lumii, deținător al mai multor premii, printre care și prestigiosul Premiu „Mihail Kogălniceanu”, pentru istorie, al Academiei Române (în anul 1994).

Structurată pe cinci capitole, arhitectura lucrării dedicate lui DUMITRU PREDA, cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani, a fost construită de așa manieră încât să scoată în evidență cititorului toate laturile personalității complexe a profesorului universitar dr. PREDA, cel care s-a manifestat, în 1990, ca membru activ al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, alături de repere emblematice ale culturii române, precum GRIGORE VIERU, ADRIAN PĂUNESCU, MIHAI CIMPOI, NICOLAE DABIJA, VICTOR CRĂCIUN ș.a. Așadar, de la reperele bio-bibliografice, pe care le întâlnim în cel dintâi capitol al cărții, la portretul de profesionist creionat, în cel de-al doilea, prin intermediul mesajelor și mărturisirilor transmise autorului, la ceas aniversar, de academicieni, diplomați, universitari, publiciști, colegi, colaboratori etc., ori la interviurile acordate în timp de către DUMITRU PREDA și opiniile istoricului acad. FLORIN CONSTANTINIU, grupate în două secțiuni distincte, ce formează capitolul al III-lea al volumului prim, ilustrațiile de la diferite evenimente oficiale din penultimul capitol sau „Studii și articole” (capitolul V, ce alcătuiește, prin amploare, cel de-al doilea volum al lucrării), toate acestea, așa cum menționam anterior, formează un corpus informațional unic și complex.

Absolvent, în 1974, ca șef de promoție, al Facultății de Istorie din cadrul Universității București, profesorul univ. dr. DUMITRU PREDA, așa cum ni se prezintă în ediția „Profesioniștii noștri 31” (coordonată de către dr. IOAN LĂCĂTUȘU și îngrijită de VASILE STANCU și CIPRIAN HUGIANU), ”este o personalitate bine-cunoscută și apreciată în mediile academice, diplomatice și civice românești”. Unul dintre multele exemple elocvente de implicare profesională deosebită a sa îl reprezintă pregătirea, pentru Congresul Mondial de la Poznan, a volumului intitulat „Secolul XX. Între război și pace. România în tumultul istoriei”, unde au fost incluse 18 studii, semnate de specialiști de marcă, în limbile engleză sau franceză, volum distribuit participanților la eveniment, instituțiilor și bibliotecilor importante din străinătate.

Tot din primul capitol al cărții, aflăm faptul că direcțiile de cercetare științifică pe care profesorul DUMITRU PREDA le-a abordat, de-a lungul întregii lui cariere de istoric, au vizat, în special, latura militară a domeniului, istoria Armatei Române în epoca modernă și a gândirii militare autohtone în aceeași perioadă de timp, de asemeni, istoria relațiilor externe ale Armatei, în intervalul de la Unirea Principatelor Române și până la Primul Război Mondial (1859-1914), participarea țării noastre la Războaiele Balcanice (1912-1913), la Primul Război Mondial și, nu în ultimul rând, relațiile diplomatice ale României după anul 1918. Premiul „Mihail Kogălniceanu” al Academiei Române, precum și cel al ”Revistei de istorie militară” i s-au decernat, în 1994, pentru lucrarea ”În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918-1919”, apărută la București, în același an, co-autorii acesteia fiind VASILE ALEXANDRESCU și COSTICĂ PRODAN.

O trecere în revistă a studiilor și articolelor publicate, în diverse reviste de profil, de către profesorul DUMITRU PREDA, din 1979 și până în prezent, ne relevă preocuparea sa aparte atât către domeniul istoriei militare, cât și către cel al diplomației. ”Contribuții privind corpul ofițerilor din armata română în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza” (1979), ”Statutul  corpului de ofițeri și al subofițerilor din armata română între 1859-1877” (1980), ”România în prima jumătate a anului 1917” (1980), ”Misiunea colonelului Rudeanu” (1983), ”Luptători pentru Marea Unire. Profesorul Ioan Ursu” (1985), ”Dimeniunea europeană a Războiului de Independență a României” (1987), ”70 de ani de la epopea eroică a Mărăștiului, Mărășeștiului și Oituzului” (1987), ”Structuri militare populare în timpul Revoluției române de la 1848-1849” (1988), ”Transilvania în conștiința și acțiunile românilor munteni și moldoveni” (1988), ”Marea Unire din 1918 – împlinirea idealului poporului român de unitate națională și statală” (1988), ”1 Decembrie 1918 – piatră de hotar în devenirea istorică a poporului român” (1988), ”Corpul de ofițeri român în epoca modernă” (1989), ”Serviciul sanitar al armatei române și relațiile sale cu Misiunea medicală franceză” (1989),  ”Tradiție și modernitate în gândirea militară românească în a doua jumătate a secolului al XIX-lea” (1992), ”Entre la teoría y la práctica de la guerra. El Mariscal Alexandru Averescu” (1993), ”România și războaiele balcanice” (1993), ”Rolul Marelui Stat Major român în Primul Război Mondial (1914-1918)” (1994), ”Constantin I. Diamandy. Cum s-a negociat harta României Mari” (1996), ”Generalul H. M. Berthelot, reorganizarea armatei române și relațiile româno-ruse în 1916-1917” (1997), ”Corpul ofițerilor români în perioada ”regulamentară” ” (1999), ”Colecții la Arhivele Diplomatice ale MAE” (1999), ”Pactul Ribbentrop-Molotov la Vilnius” (1999), ”România și războiul din Vietnam. Aspecte diplomatice” (2003), ”Mica Antantă – o experiență în construirea noii Europe 1921-1938” (2011), ”Un ardelean basarabean în serviciul cauzei naționale: Onisifor Ghibu” (2017), ”Relații diplomatice România-Vatican. O sută de ani” (2021) reprezintă doar câteva repere publicistice edificatoare, demne de orice suport bibliografic, în sensul anterior menționat.

În compoziția celui de-al doilea capitol al lucrării, coordonatorul acesteia, dr. IOAN LĂCĂTUȘU, a ținut să cuprindă o multitudine de mesaje primite, la ceas aniversar, de către istoricul și diplomatul DUMITRU PREDA, din partea unor personalități marcante ale culturii, publicisticii, diplomației, pedagogiei universitare etc. din țară și din străinătate, precum: prof. univ. dr. MASSIMO DE LEONARDIS (Italia, președintele Comisiei Internaționale de Istorie Militară), prof. univ. dr. docent TITU GEORGESCU, prof. univ. dr. IOAN SCURTU, scriitor și ambasador ION BRAD, ambasador și prof. univ. dr. RADU HOMESCU, prof. emerit dr. BERNARD COOK (SUA), scriitor și diplomat CLEOPATRA LORINȚIU, prof. univ. dr. ambasador TASIN GEMIL, prof. emerit dr. ALFREDO CANAVERO, comandor GHEORGHE VARTIC, prof. univ. dr. ION GIURCĂ, prof. emerit dr. MAURICE VAÏSSE (Franța), prof. univ. dr. LIVIU MAIOR, scriitor TUDOR NEDELCEA, ambasador ANCA OPRIȘ, prof. dr. GIUSEPPE TRITTO (Italia), prof. univ. dr. MARCELA SĂLĂGEAN, colonel dr. CONSTANTIN MOȘINCAT (care îl denumește, pe DUMITRU PREDA, ”ambasador al istoriei”), MARIA SIBIANU (din partea Comunității românilor rezidenți în Cuba) ș.a. „Contribuțiile sale istoriografice au primit și recunoașterea internațională binemeritată, prin exercitarea de către autorul lor, pentru o lungă perioadă de timp, a calităților de membru al Comitetului de Bibliografie al Comisiei Internaționale de Istorie Militară  și membru și trezorier al Biroului Comisiei Internaționale de Istorie a Relațiilor Internaționale”, specifică prof. univ. dr. ADRIAN POP.

Din panoplia interviurilor acordate vectorilor mediatici de-a lungul vremii de către profesorul PREDA, în cel de-al treilea capitol al cărții – capitol structurat, de altfel, pe două dimensiuni distincte, anume, ”Interviuri” și ”Opinii” -, întâlnim, spre lectură, șase asemenea dialoguri interesante, pe care și-au pus amprenta experienței lor jurnalistice MIHAELA TOADER, ELENA CHIRIȚĂ, ADRIAN-VLADIMIR COSTEA, VALENTIN ȚIGĂU, MIRCEA VOICU și RĂZVAN EMILESCU. De la ”Raporturile dintre istorie și diplomație” (MIHAELA TOADER) la ”UNESCO – o școală a diplomației” (RĂZVAN EMILESCU), DUMITRU PREDA își etalează calitățile de intelectual, analist obiectiv și distins as al diplomației române, recunoscând faptul că ”un diplomat nu are legături numai cu lumea strict politică sau diplomatică, ci dispune de contacte cu o lume mult mai diversă; iar, în acest cadru, diplomația culturală este fundamentală pentru o misiune de succes”.

La subcapitolul intitulat „Opinii”, putem citi cu adevărat prețioasele cuvinte ale regretatului slujitor al istoriei – acad. FLORIN CONSTANTINIU -, care afirma faptul că ”DUMITRU PREDA nu vrea să fie gardianul unor porți ferecate, ci călăuza competentă a tuturor celor interesați să cunoască tezaurul arhivistic, a cărui conservare o asigură”. De asemeni, acad. CONSTANTINIU aduce în discuție un merit profesional de excepție al profesorului PREDA, văzut din dublă perspectivă: arhivistică, dar și din aceea a redării, în circuitul istoriografic, al unor materiale de o importanță deosebită. Este vorba, menționează FLORIN CONSTANTINIU, despre „jurnalul generalului Vasile Rudeanu, documente privind relațiile României cu Sf. Scaun, masivul volum „În apărarea României Mari” (în colaborare) – cea mai solidă cercetare despre anul 1919”.     

Penultimul capitol al amplei lucrări „DUMITRU PREDA la 70 de ani. De la istorie la diplomație, în serviciul neamului românesc” include un bogat material imagologic privind activitatea cultural-istorică, diplomatică și civică a distinsului cercetător și profesor, material cu ample reverberații pentru tot ceea ce însemnat și înseamnă destinul complex al diplomației românești din unghiul istoricului și al arhivistului, care construiește el însuși, de această dată, cu migală, evenimentul concret, realitatea.

Lucrarea, aflată sub coordonarea dr. IOAN LĂCĂTUȘU, se încheie cu cel mai amplu capitol de până acum (care ocupă un volum întreg – volumul al II-lea), dedicat studiilor și articolelor rezultate în urma cercetărilor istorice întreprinse, de o serie de specialiști de marcă (IOAN SCURTU, GEORGETA FILITTI, GEORGE SBÂRNĂ, ALFREDO CANAVERO, MAURICE VAÏSSE, BERNARD COOK, PETRE OTU, ALEXANDRU OȘCA, CONSTANTIN HLIHOR, COSTIN FENEȘAN, CORNEL SIGMIREAN, ADRIAN PANDEA, DAN PRISĂCARU, CONSTANTIN MOȘINCAT, FLORIAN BICHIR, VASILE PUȘCAȘ, VITALIE VĂRATIC, ION SCUMPIERU, LAURENȚIU-ȘTEFAN SZEMKOVICS ș.a.), fie în sfera relațiilor diplomatice și a dreptului internațional, fie pe varii teme privind Basarabia, Bucovina etc. ori referitoare la diferite personalități ale țării și momente ale vieții publice românești. De la „Diplomație și politică în 1701: prima carte din lume tipărită în limba turcă, dialectul osman, la București”, material semnat de RADU ȘTEFAN VERGATTI, la „O viață dedicată României – Nicolae Titulescu. Memoria lui în medalistică și în filatelie”, de ALEXANDRU BARTOC, de la ”Mărturii inedite de acum 200 de ani”, autor GEORGETA FILITTI, la „Moise Nicoară – un destin neîmplinit al diplomației române”, de RADU HOMESCU, ori de la „Dinamica relațiilor interbalcanice între cele două Războaie Mondiale ale secolului trecut”, de ALEXANDRU OȘCA, și până la „Nicolae Iorga – Istoric al Dreptului românesc (în tălmăcirea lui Ștefan Gr. Berechet)”, aparținând lui GEORGE LASCU, toate la un loc atestă contribuția inestimabilă, pe care istoricii au adus-o și o aduc culturii române și istoriografiei universale, în genere.

Volumului omagial ”DUMITRU PREDA la 70 de ani. De la istorie la diplomație, în serviciul neamului românesc”, apărut, în anul 2021, la Editura Eurocarpatica, din Sfântu Gheorghe, este binevenit atât pentru tărâmul istoriei și arhivisticii naționale, cât și pentru cel al diplomației și pedagogiei românești, el reliefând, pe multiple planuri și din varii unghiuri de vedere, personalitatea unui dascăl, cercetător în istoria militară autohtonă și, totdeodată, diplomat de înaltă ținută și prestigiu profesional.

––––––––

Magdalena ALBU

28 ianuarie 2022

București

Nu există zi de la bunul Dumnezeu în care românii să nu-şi dea în petec, ba prin instituţiile ce se sufocă sub greutatea birocraţiei tot mai înfloritoare, ba prin canalele de televiziune ce-şi deversează aproape nonstop dejecţiile garnisite cu publicitate şi premii, ba prin gropile şi gunoaiele de pe străzi, pe unde – în maşini de lux cu suspensiile mâncate de datorii – ciocoii vechi şi noi ai României îşi plimbă suficienţele îmbăloşate cu ticăloşii, pe măsura vremurilor izvoditoare.

Tot ce se poate ca pentru unii aceste aspecte, la fel ca multe altele mai puţin vizibile, să facă parte dacă nu din pitorescul României, măcar din originalitatea ei. Atâta doar că-i genul de originalitate balcanică mai degrabă aducătoare de ponoase decât de foloase, dacă e să ne luăm după fraza lui Raymond Poincaré: „Ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav…”, frază aşezată de Mateiu I. Caragiale în deschiderea primului capitol (Întâmpinarea crailor) a senzaţionalului său roman „Craii de Curtea-Veche”, respectiv dacă în „Istoria românilor” a lui Petre P. Panaitescu (carte aprobată de Ministerul Culturii Naţionale şi a Cultelor în iunie 1942) luăm aminte la îngrijorarea autorului în legătură cu decăderea morală după instaurarea epocii fanariote: „Totuşi, poate cea mai rea decădere a epocii fanariote a fost cea morală. Într-o vreme de umilinţă, când toate erau de vânzare şi corupţia era singura armă cu care puteai obţine onoruri şi bani, au dispărut vechile caractere dintr-o bucată ale strămoşilor noştri. Această decădere morală a lăsat urme adânci în ţările noastre chiar după epoca fanariotă, şi azi încă oameni cu curaj şi cu intenţii bune mai au de luptat la înlăturarea ei (subl. mea, G.P.).”

Iar acest „azi” de care pomeneşte P.P. Panaitescu, s-a prelungit până în zilele noastre, căci perioada bolşevică – un alt pietroi oriental legat de gâtul românilor – n-a făcut altceva în tentativa sa de creare a omului nou (sclavul laş şi delator de tipul homo sovieticus), decât să adâncească până la desăvârşire decăderea moral-spirituală a românilor, începută în epoca fanariotă.

Nu-i greu de observat că, în pofida lustrului de prosperitate afişat cu ostentaţie de către îmbogăţiţii postdecembrişti, grosul românilor o duce cât se poate de rău, fapt care aşază România la coada ţărilor din Uniunea Europeană. Dar nu, să nu ne facem iluzii că această stare de lucruri se datorează în exclusivitate crizei mondiale şi că după depăşirea ei, noi românii o vom duce mult mai bine. Din următoarele motive:

            1) Rolul ce revine politicului este întru totul exagerat, în condiţiile în care majoritatea oamenilor noştri politici, odată ajunşi la guvernare se dovedesc a fi ba incapabili până la întregirea dezastrului economiei naţionale, ba corupţi până în măduva oaselor. Dovezi în acest sens? Pe de o parte absenţa totală a unui plan anticriză şi apoi a unui plan coerent de dezvoltare naţională (se pare că noi aşteptăm ca celelalte ţări, după ieşirea lor din criză să ne tragă după ele), pe de altă parte valul de anchete şi arestări operate deocamdată în rândul unor ciocoi cu vechi state de serviciu în ale tâlhăriei și minciunii, pesemne în deplin acord cu faimoasa zisă prezidenţială: Legile sunt făcute de hoţi pentru hoţi! Căci în mult mai mare măsură ca pe alte meleaguri, starea de spirit românească reflectă raportul etică-politică aşa cum este el înfăţişat de către Aristotel în Etica nicomahică: Dacă etica stabileşte norma morală a individului, normă valabilă pentru toţi indivizii, deci aplicabilă la nivel de cetate, politica, asigurându-i forţa coercitivă, face din această normă o lege de stat! Oricum, dacă etica danubiano-pontică are atâtea şi atâtea carenţe care-o fac faimoasă peste mări şi ţări,  atunci – potrivit raportului ilustrat în paragraful anterior – politica dâmboviţeană nu poate avea decât chipul pe care i-l vedem.

            2) După cum lăsam să se înţeleagă mai sus, criza românească înseamnă o împletire de componente (financiară, economică, politică, socială, de identitate, moral-spirituală), între care – prin vechime şi perfidiile ascunse – se detaşează componenta (criza) moral-spirituală. Prin urmare, marea reformă a românilor, în legătură cu care s-a bătut şi continuă să se bată atâta monedă, trebuie să pornească din interior (de la mentalităţi, concepţii şi deprinderi) înspre exterior. De-abia atunci valoarea şi demnitatea umană vor fi repuse în drepturi, iar oamenii nu vor mai fi apreciaţi, în absenţa criteriilor morale, după cele extraprofesionale (diplome achiziţionate în condiţii suspecte, bani, relaţii), ci după indubitabile criterii profesionale, umane şi moral-spirituale. Căci, după cum just aprecia Henri Bergson, dacă până şi în cele mai avansate democraţii nu există criterii viabile pentru selecţia valorilor, cu toate că pe-aici se ştie prea bine că avuţia naţională înseamnă în principal materia cenuşie şi stocul de informaţii, dimpotrivă, în România s-a ajuns să fie căutat de către patroni omul ieftin, pentru care aceştia plătesc biruri mai mici la stat.

Iată de ce se impune, ca printr-o legislaţie adecvată, să fie schimbate actualele raporturi de neîncredere dintre individ şi stat în fructuoase raporturi bazate pe încredere şi colaborare, astfel încât absolventul de facultate, cu diploma luată în cele mai onorabile condiţii, să nu-şi mai tăgăduiască la angajare studiile superioare. Tot aşa, de-abia când în agricultura românească vor fi statornicite altfel de relaţii între producătorii care-i mai avem şi stat, în calitatea acestuia de principal beneficiar şi procesator al produselor agricole (statul, adică, să pună la dispoziţia producătorilor seminţe de calitate şi inventar agricol, iar aceştia să se poată achita de datoriile contractate prin produsele realizate în conformitate cu cerinţele regionale, naţionale şi europene – iată, din nou, necesitatea planului judicios întocmit! -, produse care să fie achiziţionate de stat la preţuri stimulative pentru producătorii autohtoni), de-abia atunci România îşi va asigura necesarul de alimente pentru consumul intern (în momentul de faţă importăm circa 75 % din ele), precum şi importante disponibilităţi pentru export, şi tot atunci preţurile alimentelor nu vor avea o statornică tendinţă de creştere, iar românii pesemne că nu se vor mai călca în picioare, aruncându-se ca disperaţii asupra acelor produse, cărora – din motive de ei ştiute – proprietarii supermagazinelor decid la un moment dat să la scadă preţurile.

–––––––––

George PETROVAI

Sighetu Marmației

27 ianuarie 2022             

TE-AŞTEPT…

Te-aştept mereu, în fiecare zi

În orice ceas, în clipe lungi,

S-adun lumina sufletului tău

Cu zâmbet dulce, când m-atingi.

Cu aripi de vise mereu plutesc,

Simt cum tot mai mult te iubesc

Şi-mi iau speranţa de mai bine,

Prin vremi ce trec mereu cu tine.

Cu faţa de camelie albă, fină

Eşti ca un înger de lumină

Şi eu te simt de mine-aproape

Dragostea mea, zi şi noapte.

Noi vom trece spre alte zări,

Doi îndrăgostiţi eterni, eterni,

Vom străbate ţări, oceane, mări

Cu iubirea ce ne dă puteri…

„MI-E DOR DE SUFLETUL TĂU!”

Am pus sufletul în palma iubitului…

El îmi spune: „Mi-e dor de sufletul tău”

Îmi iau bucuria din ochii lui albaştri

Şi vreau să-nţeleg tot dorul său.

Am pus inima în inima iubitului,

El îmi cere iarăşi inima mea,

Dorul lui este un dor imens,

Este dorul din lumina infinitului.

Mi-e dor de cel drag în orice clipă,

Alerg să îl văd, să îl simt aproape,

Să îmi dea puterea din iubirea lui.

Eu cer doar răbdare, îndurare,

Din marele timp aş vrea să păstrez

Frumoasele clipe de iubire şi încântare.

ARD DORURI

Ard doruri în mine, doruri de foc,

Gândesc la viaţa trecută, viitoare,

Mă întreb mereu de ce al meu noroc

De-l am, prinde aripi spre alţii să  zboare.

Iluzii ne facem mereu, tot mereu,

Credem că alţii ne iubesc, dar cât doare,

Când vedem a lor înstrăinare

Şi ce suferinţă adunăm în sufletul greu!

Iubim cât trăim, căci inima noastră

Este floarea de vis, aşteptând să-nflorească,

Mereu mai tandră şi mai frumoasă.

Aşa este viaţa, cu doruri şi vise,

Cu înălţări şi căderi, iluzii pierdute,

Dar noi renăştem după orice eşec.

MUZICA INIMII

Apele cad în bazinele artezienelor,

Mi-e dor de atingerile mâinilor tale,

Iubirea mi-o iau din mângâierea lor

Vreau să-nţeleg de ce le iubesc, le ador.

Nimeni nu poate să-mi dea ce-mi dai tu,

Nimeni nu are atâta căldură în suflet,

Privesc munţii-nalţi să compar al meu dor

Ce vine din mine şi se-mplineşte în tine.

Muzica inimii mele este numai iubire,

Vibraţia sufletului tău este numai iubire,

Trăim şi iubim, sperând fericire.

Nu vrem tristeţe în inimile noastre,

Nu întuneric dorim, nici dezastre,

Ci armonie şi iubire sub blândele astre.

–––––––-

Ecaterina CHIFU

membră UZPR

27 ianuarie 2022

București

New York, 25 ianuarie 2022

Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului este, în fiecare an, o dată importantă în programul românesc de diplomație culturală în Statele Unite. Silit să revină în spațiul virtual de reizbucnirea, în forță, a pandemiei, Institutul Cultural Român de la New York va comemora tragedia Shoah-ului printr-un proiect online care aduce în prim-plan una dintre cele mai importante inițiative de recuperare a memoriei evreiești din România, Muzeul Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord de la Șimleu Silvaniei.

Evenimentul va explora viața de zi cu zi a comunităților evreiești transilvănene în România interbelică, dar și destinul tragic al acestora după declanșarea Celui de-al Doilea Război Mondial prin intermediul unei proiecții de film, urmată de o dezbatere. Documentarul care va fi prezentat  se intitulează „Dreptul de a fi”, este realizat de Edward Staroselsky și narează experiența fondării Muzeului Holocaustului din Transilvania de Nord, o instituție unică în România, care funcționează în vechea sinagogă din Șimleu Silvaniei, acum restaurată.

La discuția despre saga înființării acestui muzeu și despre existența comunității evreiești din Transilvania în perioada interbelică și după ocupația hortystă participă dr. Alexander Hecht și Daniel Stejeran, fondatorul și, respectiv, directorul Muzeului Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord, dr. Ana Bărbulescu, șefa Departamentului de cercetare al Institutului Național „Elie Wiesel” pentru Studiul Holocaustului din România, precum și dr. Roberta Seret, scriitoare și expertă în cinematografia dedicată tragediei evreiești.

Evenimentul, care va fi difuzat în regim live pe pagina de Facebook a ICR New York în data de 27 ianuarie începând cu ora 21:00, ora României, va fi deschis cu un cuvânt introductiv de către A.G. Weinberger, vicepreședinte al Institutului Cultural Român, și va fi moderat de directorul ICR New York, Dorian Branea.

Pentru a oferi o imagine mai cuprinzătoare a vieții de zi cu zi a evreilor transilvăneni, fragmente din expoziția principală a Muzeului Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord vor fi prezentate și pe website-ul ICR New York, www.rciusa.info.

Mai multe detalii despre proiectele în desfășurare ale Institutului pot fi găsite pe rețelele de socializare și website-ul ICR New York:
Facebook: https://www.facebook.com/RCINY/

Website: https://www.rciusa.info/

Instagram: https://www.instagram.com/romanianculturalinstituteusa/

Twitter: https://twitter.com/RomanianY

YouTube: https://www.youtube.com/channel/UCVC1AC-TWeHLtaFjVXOlOtw

1. PENTRU CE SCRIEȚI?

George ROCA: Pentru ce scriu? Scriu pentru ca îmi place să mă exprim, să mă exteriorizez, să împărtășesc cu cei din jur crezul, ideile sau sentimentele mele. Deseori explodez… în urma acumulării a prea multor date/informații pe care doresc sa le prezint și altora. Alteori trec săptămâni în șir și tac… fără să scriu nimic. Cum tot se zice că „Vorba lungă e săracia omului” prefer să îi „supăr” în scris… pe cititori!!! Încerc deci să mă supun apoftegmei „Verba Volant, Scripta Manent”. Care e părerea dumneavoastră!?

Scriu despre ceea ce cunosc şi ştiu! Cultiv idei şi prezint cititorului fapte care mă frământă şi pe mine, fapte care mă fac să îmi pun întrebări, sau fapte care îmi prezintă un interes deosebit. Dar nu zic că nu am şi hobby-uri, plăceri sau bucurii care aş dori să le exprim în scris. Fiind departe de România, nu mă pot implica întru totul în şabloanele clasice, contemporane, sau la modă…

În scris caut să mă supun unor reguli învăţate cu timpul, să fiu corect, sobru, dar binevoitor – optimist – să am un echilibru în prezentarea faptelor, să mă informez cât mai bine consultând cât mai multe izvoare bibliografice, să nu intru în polemici (nici chiar politice! Sic!), să nu devin monoton. Să scriu lucrări diferite ca tematică, ca stil şi ca producţie literară. Caut să fiu patriot, dar nu extremist, să promovez limba română, dar să nu marginalizez cultura altor popoare. Doresc să îmi influenţez cititorul în a gândi benefic, prezentându-i lucrări care îl liniştesc, îl bucură şi îl fac cointeresat.

2. PENTRU CINE SCRIEȚI?

George ROCA: Pentru cine scriu? Pentru mine în primul rând! Sunt puțin narcisit când e vorba de scris! De scrisul meu, desigur! Îmi place să îmi citesc şi recitesc lucrarea, să o admir, să o critic, să o cresc ca pe un copil drag şi abia apoi să o prezint cititorilor mei. Aştept reacţiile acestora… Şi astfel simt că trăiesc, că pot să comunic cu lumea, că pot să fac cunoscut ceea ce gândesc, că pot să fac ceva util pentru oameni. Scrierea literară presupune un meşteşug al cuvintelor, care se bazează nu numai pe talent ci şi pe studiu. Şi apoi, imboldul de a mai scrie, de a mai produce literatură, ţi-l dă şi bucuria publicării producţiilor personale, bucuria de a-ţi face cunoscute ideile şi simţămintele şi bucuria creată de aprecierile cititorilor. Iubesc oamenii care scriu, îmi place să îi încurajez să producă literatură şi să îi promovez la publicaţiile cu care colaborez. Punct!        

3. CREDEȚI ÎN CEEA CE SCRIEȚI?

George ROCA: Desigur că cred! E ușor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune! Deci de vorbe goale e plină sarsanaua, mai ales cea politică. Scriitorii trebuie sa creadă în ceea ce scriu, numai așa își vor convinge cititorii. Cu fapte reale și corecte! Caut să practic sobrietea şi buna-cuviinţă, dar şi parodia şi ghiduşismul. Sunt influenţat totuşi de realism, de modernism, dar cel mai bine mă definesc printr-o apartenenţă la mişcarea naivo-optimistă (există oare?), mişcare ai cărei membri în relaţia cu lumea înconjurătoare încearcă să vădă întotdeauna jumătatea plină a paharului!

Pentru a ne perfecţiona „uneltele scrisului” este nevoie de a se ţine seama de mai multe reguli. Să citim cât mai mult, să învăţăm de la alţii – cu precădere de la specialişti ai scrisului -, să comparăm, să analizăm, să ne perfecţionăm stilul şi vocabularul limbii în care ne exprimăm. Aş putea zice că am învăţat mai multă limbă şi literatură română în cei 36 de ani de când sunt în Australia decât am acumulat pe parcursul anilor de şcoală din România. Acolo era o necesitate, aici o fac din plăcere!

––––––-

A consemnat,

Elisabeta IOSIF

București-Sydney

2018-2022

Volumul colectiv „Antologia Aviației”, apărut în 2021, la Editura „Ecou Transilvan” din Cluj-Napoca, și coordonat de către Comandorul (Rz.) Ștefan Popa, ar trebui să stea în biblioteca oricărui pasionat de zbor din această țară, căci el cuprinde o serie de portrete, sub o formă sau alta, ale așilor, de ieri și de azi, ai Cerului României, precum și ale celor care au de îndeplinit, ca într-o piesă de teatru cu regie fixă, diverse misiuni de culise . „O antologie a Aviației Române era necesară. Inițiativa Filialei Cluj a Ligii Aeriene Române a venit la timp”, argumentează, în deschiderea cărții, Gl. mr. (Rz.) dr. Victor Strâmbeanu, Președintele Ligii Aeriene Române. Și nu numai că a venit la timp, dar ea trebuie să și continue…

Din perspectiva primatului, teologul, scriitorul și comandorul de aviație Ștefan Popa putem spune, fără urmă de tăgadă, că este un deschizător de drumuri, în acest sens, alcătuind, cu pasiune și răbdare, ce dintâi antologie din istoria Aviației române, o lucrare de referință, un reper bibliografic consistent. Cu o activitate prodigioasă desfășurată pe mai multe planuri, directorul și fondatorul Revistei cultural-patriotice „Chemarea zborului” a realizat, astfel, un lucru unic în perimetrul generos al volumelor colective apărute după 1989, poate și pentru că, așa cum îl caracteriza scriitorul Teodor Dume, „Ștefan Popa este un «rebel» (la superlativ, vorbind) al lăuntrului ființei care nu cedează în fața neprevăzutului”, dar, mai presus de toate, adăugăm noi, pentru că „… zborul rămâne totuși o chemare pentru cei aleși de divinitate”, atât la manșa aparatului, cât și pe tărâmul scriiturii personale, după propria mărturisire scrisă a coordonatorului „Antologiei Aviației”.

Florilegiul propus, spre lectură, de către autor, aduce dimpreună „personalități de referință din aviație, dar și oameni de rând care fac zborul posibil, din trecut și din prezent, civili și militari, de la sergent la generali cu patru stele, zburători și nezburători, din toate domeniile aferente aviației, inclusive pictori, stewarzi, aviator preoți”, menționează, în deschiderea cărții, Președintele Ligii Aeriene Române. Așadar, structura amplă a volumului ne relevă o serie de materiale extrem de interesante, ce pot fi parcurse de către cititor, texte pe care și-au lăsat semnătura și sufletul General-locotenent (Rtr.) dr. ing. Dumitru-Dorin Prunariu („Repere actuale în explorarea spațiului cosmic”), General-maior (Rtr.) Radu Theodoru („Podul Înalt” – fragment), Prof. univ. dr. Valeriu Avram („Locotenentul Vasile Niculescu – pilotul Marii Uniri”), General (Rz.) dr. Ștefan Dănilă („Filozofia zborului”), Cpt. comandor Doru Davidovici, Comandor ing. Justin Capră, Ing. Dan Antoniu, Locotenent comandor Dan Vizanti, General maior (Rz.) dr. Victor Strâmbeanu („Aripi frânte, aripi smulse”), Ing. George Rotaru – directorul Aeroclubului României, Pictor Ion Țarălungă („Viteza pensulei era direct cu cea a avionului”), Pilot Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), Comandor (Rz.) Filip Constantin („Diplomația tace, armele vorbesc”), Preot militar (Col) Sorin Medrea („Asaltul asupra tentativei de cuprindere a iubirii”), Istoric militar Sorin Turturică („Interviu cu general-locotenent (Rtr.) Ioan di Cesare”), General de flotilla aeriană (Rz.) dr. Tudor Ene („Frânturi din fuga condeiului”), Colonel Laurențiu Hodorogea („Soldatul – un erou în devenire”), Comandor (Rz.) dr. Marius-Adrian Nicoară, Ing. dr. Ioan Vasile Buiu („Un român în zorii aviației: Traian Vuia (1872-1950). Monoplanul lui Vuia – la un centenar”),  General-locotenent (Rtr.) Ion Dobran („Jurnal de război”), iar înșiruirea numelor incluse poate continua.

Antologatorul Ștefan Popa, poetul pentru care „zborul are cântecul lui, dar pentru a-l auzi trebuie să tragi aer în piept, să închizi ochii, să auzi chemarea, să plutești, pur și simplu în atmosferă și, lucrul cel mai important, să-ți deschizi inima”, nu numai că a creionat o primă radiografie a universului aviatic, care trebuie să continue, de aici înainte, cu alte volume noi, dar a conferit și multidimensionalitatea necesară întregii palete de exprimare, în carte putând fi întâlnite alături poezia, interviul, eseul ș.a., piloni ai unei arhitecturi elevate de cuget și trăire, unde stilurile diferite și tiparul interior al fiecărui autor în parte se comunică pe sine, cu bucurie.

Practic, „Antologia Aviației” alcătuiește un monolit compus din piese distincte, însă, animate, in corpore, de același crez funciar: „zborul a fost chemarea mea”. Filozofia zborului – pentru că se poate vorbi, neîndoielnic, despre așa ceva – este îmbrăcată în cuvinte născute din patima neostoită pentru Înalt. Dincolo de mit, dincolo de legendă, realitatea îmbracă forme exacte, iar oamenii, care o ajută să prindă aripi, posedă, la rândul lor, aripi. Interioare. „De fapt, ce pot vorbele să spună despre jertfelnicia acestor oameni și despre măreția și frumusețea zborului?” (Ștefan Popa)   

„Antologia Aviației” reprezintă una dintre perspectivele de a privi Arta zborului, așa cum e ea. Poetică și non-poetică, deopotrivă. Cu eroii și cu slujitorii ei de zi cu zi. Fascinantă, pentru cei mai mulți dintre noi, și, totdeodată, plină de mister, ca o lună de aur desferecând tainele nopți sau… ca niște versuri scrise pe cer, atunci când e senin, cu inima: „Se ascund/ secundele-n cer, Dănțuind printre nori/ sidefii,/ Împodobite cu safire/ și mister/ Plutesc aievea/ în neantul iubirii./ Ascultă, cum ne/ strigă văzduhul,/ Din adâncurile/ genunilor inefabile/ Se cutremură cerul / și tot pământul,/ Pecetluind speranța/ zborului spre stele./ Privește cum ne-/ așteaptă cerul/ Albastrul liniștirii de/ inimi și destine,/ Strângând la piept/ orizontul și plânsul,/ Ascultă, cum ne / cheamă cerul.” (Ștefan Popa, ” Ne cheamă cerul”)

Același Teodor Dume spunea despre coordonatorul antologiei că este „un animator al gloriei de ieri păstrate în arhiva memoriei ca pe ceva sfânt”. Are dreptate, fiindcă a construi, pentru prima dată în istoria aviației românești, un edificiu literar solid, cu adevărat reprezentativ, precum corpusul acestui volum colectiv, implică o responsabilitate enormă a autorului său pentru viitorime. Aici, Ștefan Popa a avut de îndeplinit, alături de toți ceilalți colaboratori, o misiune complet specială: să unească, prin cuvânt, trecutul cu prezentul și să efectueze, astfel, nu un survol deasupra unui teritoriu geografic bine delimitat, ci un desen în formă de stea pe Verticala spiritului…  

––––––––

Magdalena ALBU

24 ianuarie 2022

Unirea Principatelor Române

Recent, pe un site intitulat belicos „publicație de cultură militară și patriotică” a apărut un text de o  abjecție pe care n-am mai întâlnit-o din 2017. Și e cu atât mai abject cu cât îi este „dedicat” lui Doru Dinu Glăvan, la rubrica… IN MEMORIAM! Autorul, al cărui nume nu-l pomenesc, ca să nu murdăresc pagina, ori nu are proprietatea termenilor (sensul principal al expresiei IN MEMORIAM fiind acela de omagiu postum), ori este de un cinism fără margini, de neînțeles și de neimaginat. Aș reproduce integral textul, ca pe un model emblematic de balegă împachetată în staniol, dar mai știi că mă pune să-i plătesc drepturi de autor? Totuși, întrucât „speța” impune măcar o analiză sumară „in rem”, dacă nu „in personam”, am să redau, pentru a o ilustra, câteva fragmente:

„L-am cunoscut relativ bine (n.r. pe Doru Dinu Glăvan) în cei doi ani cât am făcut parte din Comisia de atestare a UZP-ului. Ca director-adjunct la o editură importantă, dincolo de faptul că aveam propria mea jucărie unde să-mi public poeziile, la un moment dat cineva avansase propunerea să îndrum, ca fiind cel mai în drept, și proiectata Editură a UZP-ului; chiar mă ispitea o „sondă” în acest sens, un tip spelb care, fără a avea obiectul muncii, cu părul lins, uscățiv și cu fizionomie tipică de trăgător cu ochiul și timpanul, se învârtea pe acolo, pendulând dintr-un birou în altul, tot căutându-și de treabă. Nu mă tenta, fiindcă aveam un plan precis ce să fac cu timpul meu liber după ce trec în rezervă și, în plus, DDG-ul aștepta să i-o cer eu însumi, să bat la ușă, să bâțâi din codiță și să-i zâmbesc frumos, ca alde Firfiriță Crap, Marinel Neicanimescu și alții asemenea (nume de cod toate), care abia atunci îl descopereau cu uimire și derută, nemaiștiind cum să-l aplaude, că mai să spargă ferestrele, ceea ce nu-mi stătea în caracter […].

N-a mai trecut mult și a izbucnit așanumitul „complot al coloneilor” unde, indiferent cum m-aș fi poziționat, oricum aș fi ieșit cu imaginea șifonată. Am ales tabăra militarilor nu pentru că eram eu însumi militar – și încă în activitate pe atunci! –, deși amănuntul acesta a atârnat mult, ci și fiindcă, în forumul meu interior, în lipsa eventualelor informații de culise, aveam certitudinea că sunt în partea corectă și mai ales legală a problematicii în litigiu și, mai presus de orice altceva, eram ferm convins, bazându-mă pe unele premise și experiențe mai vechi, dar și pe logica lucrurilor, că la mijloc nu este decât un playsec, cum i-am zis undeva, mi se pare că într-un roman, adică un fel de „joc diversiv” – termen adoptat ad-hoc odată, mai demult, într-o situație relativ similară petrecută în vechea Cetate de Scaun a Târgoviștei – , în ideea că, odată aruncată fumigena, „oameni de informații” fiind și într-o parte, și în cealaltă a baricadei, la un semn discret din culise, își vor reconsidera pozițiile și se vor retrage pe pozițiile regulamentar-civice… Ceva mi-a scăpat însă și nu mi-am mai bătut capul să aflu ce, din moment ce evenimentele au degenerat în direcția mediatizată deja. Oricum, eu l-am stimat în felul meu (n.r. ???), dar cu rezerve. Rezerve întemeiate pe senzația tot mai certă că în vreme ce eu unul nu i-am suportat niciodată, indiferent de poziția în care m-am aflat, DDG-ului îi plăceau lingușitorii, și nu ca excepție, ci la modul general, altminteri nu-mi pot explica arta cu care-i tolera, ba chiar încuraja. Și era acolo la UZP un exercițiu în bună regulă cu astfel de specimene; azi le vedeai pupând clanța și nu peste o zi, poate nici peste două, dar în a treia zi erau în capul bucatelor, la masa lui. Indivizi unul și unul, nu zic că isteți, prietenoși, cu arta și știința comunicării facile la purtător. Dar și obraznici de nu se poate și cu tupeu, având pretenția să dea ora exactă în presa românească alături de el. Între toți, cei doi „pseudonumiți” mai sus m-au dezgustat, iar altul m-a enervat de-a binelea, dar nu din vina lui, ci tot a DDG-ul, că-l învestise cu… responsabilitate. Era ca un șacal; cu nume bulgăresc, îl pusese șef de haită, să mă toace pe mine mărunt că de ce, din ce motiv, cu ce scop ascuns etc. Pentru mine, respectivul nu doar că purta nume, dar se comporta ca un bulgar în bună regulă, genul acela de minoritar complexat chitit să-i facă pe plac stăpânului care mizase pe el, și încă la cote lăudabile. Eram perfect de acord, adică nu aveam obiecții cu tactica „minoritarului” și cu tot ceea ce făcea el, în fond un mare profesionist ca jurnalist și acesta, problema mea era că de ce tocmai el, DDG-ul – care împreună cu un alt amic simpatic de-al meu, Manone Monegascu (nume de cod) se afișau ca „locotenenți” ai lui Eminescu pe pământ, înfierbântând „seratele” de la ICR  și dându-se de ceasul morții să impună ca sărbătoare oficială a jurnalismului românesc o anume zi legată de viața lui (nu intru în detalii), adică ai aceluia care numai pe „bulgăroii cu ceafa groasă” se pare că nu-i înghițise – pusese un astfel de „personaj” să mă judece pe mine în Consiliul de onoare al UZP-ului?…”

Mizerabilă „celebrare postumă”! Cât privește „personajul” care l-a judecat pe autorul dejecțiilor de mai sus, nu l-a pus nimeni anume. Reprezenta „ Consiliul de onoare al UZP-ului” (corect Juriul de Onoare, Disciplină și Arbitraj). Or, ipochimenul judecat alesese tabăra coloneilor, după cum singur mărturisește, faptă pentru care mulți au fost excluși din UZPR. El a scăpat, pentru că a reușit să se fofileze. Noroc cu acest autodenunț care poate repune cazul pe tapet. Și când spun „autodenunț” nu mă refer doar la mărurisirea explicită „am ales tabăra militarilor”, ci și la o deducție inevitabilă impusă de ultima frază a „omagiului postum”: „Pe undeva, DDG-ul rămâne ceea ce a fost și în viață, un câștigător mereu la potou și totuși un personaj tragic, care a căzut în plin galop de pe un cal frumos, deşi a fost la mâna lui să coboare cu un tur de circuit sau două înainte și, perfect împăcat cu viața lui și cu tot ceea ce împlinise până atunci, să-și facă bilanțul undeva, la soare, răsfățându-și nepoții”. Această ultimă frază evocă o alta, din 20 iulie 2017 când, în ultimatumul adresat lui Doru Dinu Glăvan de colonelul Ion Petrescu, „liderul” puciștilor, era și următorul pasaj: „Concomitent, contăm pe înţelepciunea dumneavoastră, pentru ca Secretarul General al UZPR să obţină a doua semnătură la bancă. Credem că veţi acţiona rapid şi concret pentru preluarea, de către Secretarul General al Uniunii, a website-ului UZPR, în cursul săptămânii viitoare, până joi, 27 iulie 2017, ora 13.00. Operaţiunea de predare-primire se va încheia, cel mai târziu, pe 21 iulie 2017, la ora 13.00.  În numele colegilor din Consiliul Director vă mulţumesc frumos pentru lucrurile bune făcute pe timpul mandatului dumneavoastră şi vă doresc multă sănătate şi viaţă frumoasă, alături de cei dragi”.

Întrebarea vine de la sine: oare cine o fi scris (sau împreună cu cine) ultimatumul lui Ion Petrescu adresat lui Doru Dinu Glăvan? Poate că Juriul de Onoare și Disciplină va elucida enigma…

Printre abjecțiile/dejecțiile proferate în amintitul text este pomenit și subsemnatul (cu „nume de cod” Manone Monegascu):

„DDG-ul – care împreună cu un alt amic simpatic de-al meu, Manone Monegascu (nume de cod) se afișau ca „locotenenți” ai lui Eminescu pe pământ, înfierbântând „seratele” de la ICR  și dându-se de ceasul morții să impună ca sărbătoare oficială a jurnalismului românesc o anume zi legată de viața lui Mihai Eminescu (nu intru în detalii)”. Nu intru nici eu în detalii, dar precizez că, atunci când ai o asemenea abordare asupra unor teme grave, faptul te (des)califică iremediabil ca jurnalist și ca om. Dar cum, pentru autorul textului, UZPR-ul  este tot un fel de „propria mea jucărie unde să-mi public poeziile”, concluzionez că  de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Iar menționarea mea, alături de Doru Dinu Glăvan, ca „locotenent al lui Eminescu pe pământ”, chiar în acest registru batjocoritor, mă onorează și mă obligă.

Cum spuneam, nu-i dau numele autorului, pentru că nici nu e propriu-zis un nume, ci un… gîjîit. Gîjîitul vântului care încearcă să ia trup și formă după trupul și forma lucrurilor peste care… gîjîie.

–––––––

Miron MANEGA

ianuarie 2022

București