„Rugăciunea este dialectul sufletului de exprimare
a omului în relația cu Dumnezeu.” (Maria Filipoiu)
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a declarat că 2022 va fi anul rugăciunii în Biserică și creștinism. În acest context, cu prilejul omagierii poetului național Mihai Eminescu, la împlinirea a 172 de ani de la naștere, se elogiază creația religioasă din lirica eminesciană, menită să evidențieze atitudinea poetului față de rugăciune, numită de Sfinții Părinți: „după însuşirea rugăciunii – însoţirea şi unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrarea ei – susținătoarea lumii”.
Suflet frământat profund, avid de cunoaştere şi de cuprindere cu mintea şi cu sufletul a existențialității umane, Eminescu n-a rămas indiferent față de relația omului cu Dumnezeu. Din copilărie, poetul a cunoscut şi îndrăgit atmosfera de rugăciune a Mănăstirii Agafton, unde mergea adesea la cele patru surori de-ale mamei lui, călugărițe în chinovia botoșăneană. Prezența lui în spațiul monahal a cultivat și sporit credinţa poetului, exprimată în operă prin sensibilitatea deosebită a acestuia faţă de elementele ce compun o asemenea atmosferă duhovnicească: psalmodierea, clopotul, toaca, tămâia, lumina, icoanele, candela, sfinţii, îngerii și prezenţa Maicii Domnului.
Lumina sacră în poezia eminesciană
În poezia lui Eminescu întâlnim multe simboluri, care ne sugerează starea de rugăciune, nevoia omului de comunicare cu Dumnezeu. Prezenţa candelei aprinse sugerează o atmosferă de interiorizare a credinței și rugăciunii. În poeziile „De-aş muri ori de-ai muri”, „Gemenii”, „Călin – file din poveste”, „La steaua”, apare simbolul candelei aprinse pe cer, ca o similitudine a făcliei vieții celui care se naşte pe Pământ. Clopotul cheamă la rugăciune, spre ridicarea sufletelor către înalt: „La moartea lui Neamţu”, „Învierea”, „Mortua est!”. Prezența tămâii şi a smirnei întregeşte ambianța spirituală: „Insule sânte se-nalţă-n el ca scorburi de tămâie/ (…) smirnă risipită şi sfărmată în bulgări mari” (Miradoniz).
În profunzimea stilistică privim și utilizarea de către poet a epitetului „sfânt”, aplicându-l celor mai diverse obiecte sau persoane, situaţii ori contexte, tocmai spre a transfigura realitatea: „noaptea sântă”, „râul sânt”, „insule sânte”, „sălcii sfinte” (Miradoniz), „luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară” (Sara pe deal), „ape sfinte”, „sfântă rază” (Memento mori), „farmec sfânt” (Dacă iubeşti fără să speri). Percepţia poetului asupra relației cu Dumnezeu diferă de-a lungul perioadelor sale creatoare, ceea ce face și mai dificilă în ordonarea cronologică a prezenţei sacrului în lirica eminesciană.
Sfințenia din poezii în rugăciunile către Maica Domnului
Rugăciunea – comunicare nemijlocită către Maica Domnului, care a fost cea mai aproape de sufletul poetului – apare frecvent în lirica eminesciană, din care transpare iubirea şi preţuirea faţă de „Cea prin care Hristos, Cel veșnic de zile, S-a făcut om”.
Cea mai profundă confesiune a poetului profet Mihai Eminescu în rugăciune este evidențiată de creația lirică închinată de poet celei Preacinstite Născătoare de Dumnezeu – „Rugăciune către Fecioara Maria”, care se găseşte în poezia cu acelaşi titlu şi în variantele acesteia. Stihurile dovedesc un caracter profund religios al poetului preocupat perpetuu de condiția efemeră a ființei umane și de năzuința de ascensiune a sufletului omenesc spre purificarea absolută. Înțelegând neputința omului de a se ridica întru Lumină și Adevăr fără ajutor ceresc, Eminescu a cerut sprijin de Sus, prin comuniune divină cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. În suflet a purtat-o toată viața, căreia s-a rugat în vremuri de încercare, așa cum reiese din „Rugăciune” adresată Împărătesei Cerurilor: „Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire…”. Se observă că pentru autor rugăciunea reprezintă o netăgăduită expresie a credinţei statornice. Poetul inițiază prin vers un sincer dialog cu mijlocitoarea și chezășuitoarea mântuirii noastre, care se transfigurează într-o convorbire sinceră a sufletului cu Dumnezeu, prin Fecioara Maria.
Dacă în poeziile „Răsai asupra mea” şi „Revărs asupra mea” poetul o invocă pe Maica Domnului în nume personal, în „Rugăciune”, el se adresează ei în numele credincioşilor, căci întreaga suflare creştină o are pe Preasfânta Fecioară drept Împărăteasă și Maică mijlocitoare către Dumnezeu („Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor;/ Ascultă-a noastre plângeri…” Rugăciunea credincioşilor se îndreaptă către îndurarea „Luceafărului mărilor”, metaforă care trimite cu gândul, în acelaşi timp, către Mântuitorul Hristos. Numind-o „crăiasă”, recurge la un termen arhaic și popular pentru „regină”, proiectând asupra imaginii Maicii Domnului o atmosferă de basm. Astfel, poetul evidențiază distanţa imensă dintre cei căzuţi în mrejele păcatelor şi înălţimea dumnezeiască a celei „mai cinstite decât heruvimii”. Fecioara Maria este chemată să-i „înalţe”, să-i „mântuie” din cădere, „valul care bântuie”, pe cei care îngenunchează invocând mila – „Înalța-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;”
Conștientizarea efemerităţii condiţiei umane şi a imensei mile, ci iubirea lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc o sugerează versurile „Noi, ce din mila sfântului/ Umbră facem pamântului”. Metaforele „regină peste îngeri” şi „lumină dulce, clară” evocă preacinstirea Maicii Domnului şi frumuseţea, bunătatea, curăţia, puritatea sufletului ei – singura dintre muritori care s-a învrednicit să-I fie Maică Fiului lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Eminescu devine, astfel, o jertfă a arderii de tot a sufletului uman, însăşi viaţa rugătorului, esenţa ei, vocaţia ei, împlinirea cea mai nobilă şi deplină a fiinţei umane ca lumina sufletului – liman al vieţii dincolo de moarte a neamul omenesc.
Numirile Maicii Domnului (într-o variantă a Rugăciunii) printr-o serie de metafore spirituale: „maica durerilor”, „regina tăriilor”, „tăria soliilor”, „isvoru-ndurărilor”, „luceafăr al mărilor”, „nădejdea sabiei”, „limanul sărmanilor”, „soarele anilor”, „balsamul răniţilor” – sugerează multiplele calităţi şi lucrări ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca răspuns la rugăciunile creștinilor. Raportul de subordonare a omenirii față de entitatea divină este evidențiat prin topica inversată: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te”, (…)/ „Asupră-ne coboară”, „a noastre plângeri”, „rugându-ne”. Abundența termenilor din câmpul lexical al credinței: preacurata, pururea, mila, sfântul, etc. culminând cu tonul puternic elegiac „… Ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie”, „Din mila Sfântului/ Umbră facem pământului”, denotă poziția muritorului de rând, contrastantă cu eternitatea divină.
Invocațiile frecvente: „crăiasă” (termen popular), „regină peste îngeri”, „luceafăr al mărilor”, ca și folosirea vocativului „Marie” – care încheie ambele strofe ale Rugăciunii – accentuează caracterul de rugăciune al poeziei, evidențiind personalitatea căreia i se închină.
Concluzionând, Rugăciunea lui Eminescu descoperă freamătul sufletului poetic, cuprinzând pe cel al întregii lumi, în aşteptarea ajutorului dumnezeiesc, spre purificare în existentă veşnică, dar și faptul că rugăciunea formează unul dintre elementele cele mai importante ale trăirii religioase ale omului în general și a rugătorului atins de aripa geniului. În „Rugăciune”, Eminescu, la fel ca orice creștin, nu se simte străin sau orfan în faţa lui Dumnezeu, ci plin de nădejde în a primi iertarea și izbăvirea, mai cu seamă când o știe pe Născătoarea de Dumnezeu a fi necontenit mijlocitoare pentru umanitate. „Rugăciunea lui Eminescu”, asemenea celor săvârșite de fiecare dintre noi, devine o modalitate sigură de a vorbi cu Dumnezeu, fie confesându-se direct, fie prin intermediul ucenicilor Săi – sfinții, în frunte cu Preacurata Maria, căreia ne rugăm neîncetat: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin!”
–––––––
Maria FILIPOIU
31 ianuarie 2022
București