În trecut, am fost un discipol al științei, și aș fi putut jura că nimic altceva nu poate fi adevărat. Dar a trecut aproape un an de când mi s-a întâmplat ceva bizar, iar acele momente ce păreau nesfârșite și spaima simțită au lăsat amprente adânci în sufletul meu fragil.
Într-o sâmbătă primăvăratică din 2021, doar câteva ore au fost de ajuns, ca să-mi schimbe complet viața. Din acea zi, mă cuibăresc în fiecare noapte sub plapumă și mă rog, în speranța ca sufletul meu, încă înfricoșat, să-și găsească tămăduirea. Puteți să vă închipuiți că abia pot să privesc spre o pădure fără să tremur, fără să mă înspăimânt? O pădure din inima Transilvaniei, deasupra căreia nori întunecați, furibunzi rămân adesea să se odihnească și vânturi aspre își găsesc culcușul, vă spun sincer, a devenit coșmarul vieții mele.
Locurile ce o înconjoară sunt decorate cu Platoul Someșan și Câmpia Transilvaniei, tărâmuri răcorite de râuri vivifiante, binecuvântate cu dealuri ce freamătă sub plete stufoase de păduri și coline timide, pierdute într-o natură uluitoare. Pajiștile de un verzui-catifelat, sunt presărate cu ciobani ce-și cântă nostalgia lângă pâlcuri de oi. În ciuda frumuseților, acele locuri sunt pline cu mistere. Și unul dintre ele este pădurea Hoia-Baciu.
Auzisem câteva povești misterioase despre pădurea Hoia-Baciu. Bineînțeles, le-am considerat nostime, hazlii. Unii vorbesc în taină că ascunde un luminiș numit Poiana Rotundă. În acel luminiș, nu se încumetă nici iarba să crească, iar copacii, spăimoși și timorați, nu au îndrăznit vreodată să-și strecoare rădăcinile. Se spune că ar fi un portal către o lume necunoscută, iar cei care îndrăznesc să treacă prin el, nu se vor mai întoarce niciodată. Desigur, nu am crezut în asemenea povești stupide.
„Probabil, niște basme pentru turiști. Dracula nu mai e la modă…” mi-au murmurat gândurile. Totuși, am simțit o oarecare atracție și curiozitate să străbat potecile pădurii enigmatice. Ziua în care am ales să fac escapada era cam rece pentru un început de primăvară. Mi-am luat o geacă pufoasă pe mine, blugii și niște ghete, în caz că dau de noroi. Era ora prânzului. Îmi terminasem cuminte sandviciul cald, cu ou, brânză și roșii, mi-am lăsat mașina la poalele dealului și am pornit pe drumul prăfuit ce ducea spre pădure. După o jumătate de oră de mers, am ajuns aproape de intrare. Acolo, am observat câțiva nori greoi, întunecați ce pluteau mohorâți, cernând monotonie peste creștetul copacilor. Natura părea adormită.
Dar dintr-o dată, m-am simțit lovită de o dezlănțuire de vânt, neobișnuit de puternică. Abia mă țineam pe picioare. Ce straniu… Pădurea rămase inertă, neatinsă de vânt. După un scurt timp, apăru un vârtej de praf ce mă înconjură într-o clipită și încercă să mă cuprindă cu brațele lui tulburi, nebuloase. Mi-am acoperit ochii cu dosul mânii și m-am grăbit să intru, să mă adăpostesc printre copaci. Lângă un tufiş golaş, m-am scuturat de praf și de gânduri inutile, vane. Buzele îmi erau uscate, și pielea de pe față îmi devenise aspră, pătrunsă de o pulbere pământie.
Mi-am ridicat privirea. O potecă subțire, acoperită cu frunze moarte, șerpuia spre inima pădurii. Am făcut câțiva pași, apoi m-am oprit să privesc în jur. Trupurile copacilor era distorsionate, aveau forme scheletice, cu membre lungi, negre, încolăcite, ce păreau înverşunate să prindă în ghearele lor orice intrus. Aerul era dens, umed, avea un miros crud, mucegăios. „Șhhh, șhhh…” Un foșnet brusc de ramuri uscate. Întorc capul. Ciudat… îmi șoptește un gând, neliniştit. Nu e niciun animal sau vreo pasăre în apropiere…
Am continuat să pășesc mai departe pe poteca moale, noroioasă. Totuși, aveam un sentiment straniu, simțeam că nu era un drum obișnuit. La câțiva metri depărtare zăresc un trunchi uriaș de arțar, căzut de-a curmezișul pe cărare. Copacul avea scoarța groasă, cu vene lungi, de un cenușiu-negru, uscat, cu o rădăcini vânjoase, ce păreau scoase din pământ de forțe necunoscute, demonice, furioase. M-am așezat pentru câteva momente pe trunchiul lui secat, rănit, părăsit… Părea încă să mai respire, cu un suflu firav, vlăguit. Mi s-a făcut milă de el. L-am cuprins cu ambele brațe, într-o caldă îmbrățișare. Parcă îi simțeam inima, bătând încet, muribund. Ochii mi s-au umezit. Iubesc arțarii. Nu pot să-i văd suferind.
După un timp, un frison rece îmi străbate corpul. Tremuram. Începuse să-mi fie frig. Din nou, în ceață se lasă un freamăt. „Shhhh, Shhhh…” Întorc capul. Din spatele arbuștilor răsărise o umbră uriașă, ce-mi acoperea corpul cu întunericul ei. „Hei… cine ești?” am strigat de câteva ori. Dar totul rămâne scufundat în tăcere. Am început să am vedenii, îmi spune gândul în doară. Totuși, eram agitată. Am continuat să-mi abat atenția cu gânduri bune, pășind mai departe pe cărare. Din ce în ce mai mult, mă simțeam atrasă spre inima pădurii, parcă o forță necunoscută mă ademenea spre misterioasele adâncimi. Mă simțeam fermecată, speriată, dar și enorm de curioasă. Vroiam să văd Poiana Rotundă, să pătrund în inima ei infertilă și enigmatică.
Trecuse o jumătate de oră. Între timp se lăsase o ceață densă. Aburi cenușii pluteau molcom în aer, se ondulau printre copaci. O pojghiță de negură acoperea pământul, îl făcea mai moale, mai noroios. O simțeam pe piele, rece și umedă. Nu e nimeni prin pădure. Ce tăcere… Abia îmi terminasem gândul, când aud un murmur. Un glas vag, greu de perceput învolbură liniștea. Cântă! Pe spate începuse să-mi curgă un fior rece, neplăcut.
– Ana… Ana…, O voce plângăreață de femeie îmi striga numele.
– Da… Cine ești? Nu te văd…
– Ana… Ana, se zbat din nou câteva șoapte în aer.
Apoi, vocea devine din ce în ce mai slabă, urmată de o tăcere neplăcută, tulburătoare. Instinctiv, am atins cruciulița ce-mi atârna ocrotitor la gât… Tremuram din toate încheieturile. Gândurile mi se zbăteau înfricoșate, printre senzații trepidante, fierbinți, încărcate cu adrenalină. „Fugi! Fugi!” îmi țipă o voce interioară. Șiroaie reci de spaimă mi se preling pe frunte, pe brațe, pe spate.
Apoi, vântul s-a schimbat rapid într-un curent puternic. Vroiam să mă întorc. Dar nu am fost în stare. Eram prinsă în curentul de aer. Îi simțeam puterea. Mă târa după el. Ghetele mi se afundau în noroiul moale, vâscos și aveam impresia că pământul vroia să mă absoarbă în el. Curentul învolburase pădurea, și câteva membre uscate de crengi mă plesnesc pe față. Apoi, am auzit un zgomot puternic de copite de cal. Crengile uscate căzute pe pământ trosneau sub apăsări bizare, ascunse.
M-am uitat în jur. Nervii îmi cedaseră. Era prea mult. Corpul îmi era potopit de o frică sălbatică, ce se zbătea în mișcări frenetice, lăsându-mi un strigăt de groază în interior. Am încercat să mă agăț de trunchiul unui copac. Mă zbăteam împotriva curentului, dar corpul îmi devenise dintr-o dată moale, ademenit de forțe necunoscute. O dorință imensă mă atrăgea spre poiană, pusese stăpânire pe mine, pe voința mea.
Am continuat să pășesc pe poteca înmuiată cu noroi cleios și frunze putrede, din care ieșea un miros înțepător. După câteva minute, am ajuns într-un luminiș… În fața mea se întindea o poiană verde, fascinantă, în forma unui cerc perfect rotund. Avea o culoare stranie, brun-cenușie. Curentul dispăruse, urmat de o tăcere de moarte. Apoi aud foșnete de frunze uscate și câțiva pași ușori. Parcă nici nu atingeau pământul. Percep o boare neliniștită de aer. Părea a fi o ființă invizibilă. Îi simțeam răsuflarea. Râmân pe loc, paralizată.
După câteva minute, în inima luminișului apare conturul unui trup, alburiu, fragil și scheletic. Palpita. Tremura. Cânta cu o voce tânguitoare, cuvinte necunoscute. Nu i-am putut recunoaște fața. Mi-a făcut semn să mă apropii. Fiecare clipă îmi adăuga scântei de foc peste nervii deja distruși. Vroiam să mă îndepărtez, dar corpul îmi era amorțit. În aer apăruseră mai multe forme de culoare transparent-alburie. Palpitau. Licăreau. Deodată, ceva mă plesnește pe față. Vroiam să strig dar glasul îmi pierise. M-am dat înapoi, copleșită de o vulnerabilitate înfricoșătoare. În trup mi se perindau o grămadă de senzații cutremurătoare – tremuri fierbinți, groază, spaimă, frisoane. Încerc din nou să fug, dar picioarele îmi erau grele ca plumbul. O forță bizară îmi ferma voința. Din mijlocul poienii vocile îmi strigau numele: „Annaaaa… Aanaaa…”.
Pășesc înainte. Încet. Ușor. Hipnotizată. Picioarele mi se scufundau în noroiul moale. Parcă eram într-un semi-delir. În timp ce înaintam, pe pulovăr îmi apare o formă. Era conturul unui cerc, iar în mijlocul lui era gravată litera A. Mirosea teribil, a fum și ceva ars.
Am sărit un pas înapoi, fulgerată de un gând urlător: „Oprește-te! Anaaa… Oprește-te!!!!”
Deodată, mi-am adus aminte de zvonurile despre portal și „zona moartă”. Cei care pătrund acolo, nu se mai întorc. „Trebuie să te întorci! Trebuie!” îmi strigă gândul, furios, disperat.
Mă scutur. Simt o voință puternică de a supraviețui. Mii de particule de adrenalină mi se zbăteau în corp, îmi dădeau energie să lupt. Mă întorc spre pădure, și intru din nou în întunecimea ei. Prin coroanele copacilor puteam zări cerul. Curentul dispăruse. În schimb simțeam un vânt, rece ca gheața, șerpuind printre copaci. În spatele copacilor, erau două luminițe. Mă urmăreau.
Am început să alerg ca o nebună. Apoi, m-am împiedicat de o bucată de lemn și am căzut în nămol. M-am lovit la un genunchi. M-am ridicat și am început să alerg din nou. O ramură uscată îmi zgârie fața. Încă mai auzeam voci. Perceptibile. Stridente. Furioase. După un timp, am ajuns din nou la rădăcinile uriașe ale trunchiului căzut de-a lungul intrării în pădure. Am sărit peste el și am ieșit afară, copleșită de o avalanșă de emoții. Apoi, am căzut în genunchi, plângând vehement. „Mulțumesc, Doamne!”, am murmurat printre lacrimi, ridicându-mi ochii spre cer. Culoarea lunii reflecta o lumină tulbure, palidă…
Nici astăzi, după un an de zile, încă nu am nicio idee ce s-a întâmplat. Mintea mea, adeptă metodelor științifice, încearcă să mă convingă că totul a fost numai o manifestare dubioasă, o psihoză generată de ceva din trecut. Îmi doresc să cred o astfel de teorie. Dar când mă uit la pulovărul alb purtat în acea zi de teroare, mă străbate un frison de frică. Pe pulovăr a rămas acel cerc gravat cu litera A. Cercul încă mai miroase a fum, a ceva ars. Acest fapt mă ademenește să cred că poiana și legendele despre pădurea Hoia-Baciu ar putea fi reale. Acum, rămâne să descoperiți voi adevărul…
–––––––––––––
Anisoara Laura MUSTEȚIU
31 ianuarie 2022
Sydney, Australia