Suferința mă apasă
pe firea-mi neputincioasă,
iar doru-n suflet fremătând
se-ncheagă pe lacrimi de gând.
Cu singurătatea-n noapte,
se scurg lacrimile-n șoapte,
la sfinți ducând rugăminte,
când pun sufletu-n cuvinte.
Năzuind la vremuri bune,
de la Domnul cer minune
în sperațe ruinate,
de-a fi binecuvântate.
Iarna vieții greu mă ninge
și lumina în ochi stinge,
din ramuri să rămână scrum
pe al vremelniciei drum.
Din foc recuperez scântei
și-n razele ochilor mei
le pun cu viața stinsă-n glas,
pe ele, rod de gând să-mi las.
Dar vânt rece îmi îngheață
viața-n ultima speranță,
spulberând cenușa sorții
prin eternitatea morții.
Suflet pe cărări albite
se-nalță la cete sfinte,
ducând făclie de ceară
pe a veșniciei scară.
Visul de odinioară
îl închid într-o cămară
din sufletu-mi neliniștit, 
să-l scot în alt destin menit.
Din flori de soartă umbrite
strâng petale ofilite
în covoraș multicolor,
să-l duc pe Drumul Robilor.
Cu lacrimi de gând le stropesc
și-n suflet le adăpostesc,
prin a veșniciei ceață
să-mi amintească de viață.
Din speranțe ne-mplinite
zugrăvesc muză-n cuvinte
pentru poeții Cetății,
la Poarta Divinității.
Pe covor va îngenunchea
sufletul meu, Domnul să-i dea
viață și destin pe Pământ,
să-mi leg menirea de cuvânt.
–––––––
Maria FILIPOIU
București
15 februarie 2022

Minte bolnavă

Eu sunt cea pe care o doare, 
Că nu duce o viață mizerabilă ca oricare.
Printre pisici murdare,
Și excremente, de câini 
Pe care să-i adoare… 
Pe o canapea mucegăită
La umbra unui tavan secular,
Să-și scrie viața în nonculoare, 
Pe geamuri crăpate, privind în zare
Cum soarele nu mai răsare, 
De-o bucura până la exaltare, 
Cu Chopin cântând în difuzoare,
La lumina de lumânare…

***
Atâta autoînvinovățire,
atâta dorinta de nefiinta,
nu doar mă autosabotam,
ci chiar mă automutilam. 
Poate e bine să încep
cu ultimul strop de durere infernală,
ca sa eliberez întru totul trecutul
și să-l vindec…

***

Gânduri… 

Drumul spre unele e anevoios…
Dacă închid ochii și le ignor,
Uneori cad,
precum Alice,
prin tunelul lor…

***
Căci da,
gândurile educate asa,
ne fac să percepem viața
și lumea
cu o greutate sufletească
interminabilă. 

***

METAmorfoză

Când Luna își împărtășea magia
pe întregul Pământ,
stelele-i purtau cadavrul prin galaxie. 
Era ultima ei sinucidere.
Zâmbea, emana dragoste
chiar daca sângele nu-i mai clocotea
în sistemul venos,
s-a abandonat toată ei.
Era acolo, în mijlocul pădurii, 
Rădăcinile îi creșteau din tot trupul
și îmbrățișau pământul,
Frunze din brațe îi creșteau
Și din zambetu-i cald ciuperci răsăreau.

***

Era ea 

Pentru prima dată în viață
era EA.
Doar că de-ndată ce zorii se iveau 
Din suflet, soarele îi răsărea, 
Din ochi, izvoare cristaline îi curgeau, 
La prima suflare, licuricii o mângâiau, 
Pasările cuib moale din nori îi împleteau. 
La fiecare mișcare animalele veneau, 
N-o venerau, doar o iubeau.
Era dragoste pură întruchipată,
sub forma unui om, o fată…
Călca ușor și parcă totul învia.
A pornit războiul,
arma ei era dragostea.
Pășea și frunze-n păr tot se iveau
și pline de culoare străluceau,
La fiecare pas pământul îl mângâia.
Cu rochia târâind după ea, 
Lângă sobă, 
În casa din pământ își găsi locul.
Aduna cu drag copiii-n juru-i ca lunatica, 
Și la fiecare cuvânt care-l rostea, 
Sufletele lor plăpânde le îmbrățișa!

***
Și apoi, te hotărăști și începe metamorfoza,
am fost susținută de Mama Pamânt în vindecarea mea…
Pădurea m-a adoptat, sau poate în altă viață
am fost al unei păduri copac!
Cert e că azi pot să înverzesc și să strălucesc
și cu atâta ardoare am scris poezie,
încât Universul însăși pare că a fost impresionat
și în curând chiar va apărea în plan fizic și de locuit
căsuța din pământ unde-mi voi bucura sufletul, sper,
pentru restul zilelor rămase acum aici,
adica pe Pamant! 

–––––––––-

Jolie TÂRNOVEANU
Sibiu, 14 februarie 2022
Valentine’s Day

Pe când eram student prin anul al doilea la Universitatea București, obișnuiam să învăț stând pe iarbă, retras undeva într-un colț înverzit de pe malul lacului din Parcul Cișmigiu, din București (cam acolo unde acum a fost construit restaurantul Montecarlo). Era locul meu preferat și atunci era o zi frumoasă și caldă de vară. Aflat acolo, deodată aud strigăte puternice venite de pe malul celălalt al lacului: „Heei…! Domnuu’, doomnulee!… Vedeți că un copilaș mic a căzut în apă și se îneacă – nu departe de dumneavoastră!”.

Intrarea României în războiul împotriva Uniunii Sovietice, la 22 iunie 1941, a reprezentat un răspuns la actul de răpire a Basarabiei, a Nordului Bucovinei și a unei părți din fostul ținut Herța la 28 iunie 1940. Cu două zile mai devreme, la 26 iunie 1940, ambasadorul României la Moscova, Gheorghe Davidescu, fusese convocat de Veaceslav M. Molotov, la acea dată ministru de externe al Uniunii Sovietice, care i-a înmânat un ultimatum. Susținând că Basarabia este pământ rusesc, pe care România l-ar fi ocupat în 1918 și care ar fi „populat în principal cu ucraineni”, nota ultimativă cerea ca Guvernul Regal al României să înapoieze Uniunii Sovietice Basarabia și să-i transmită partea de nord a Bucovinei. Fiindu-i transmis a doua zi la București, regele Carol al II-lea i-a invitat imediat la el pe Wilhelm Fabricius, ambasadorul Germaniei, și pe Pellegrino Ghigi, ambasadorul Italiei, pentru a se informa asupra atitudinii acestor țâri față de ultimatumul sovietic. Din păcate, ambii diplomați l-au sfătuit să cedeze, „motivul” fiind că Germania nu se putea angaja pe două fronturi, principalul ei dușman fiind în acel moment Anglia⁽¹⁾.

În aceeași zi, regele a convocat două Consilii de Coroană, unul la ora 12.00 și altul seara, la care s-a discutat dacă să fie acceptat sau nu ultimatumul sovietic. La prima ședință, s-a dat același număr de răspunsuri „da” și „nu”, câte zece (fără votul regelui). La cea de-a doua ședință doar șase membri ai Consiliului de Coroană s-au mai putut hotărî să zică „nu”, aceștia fiind Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu, cărora li s-a adăugat și regele.

Ca urmare, în nota de răspuns din 27 iunie, guvernul român solicita sovieticilor discuții într-o atmosferă de „înțelegere și prietenie”, la care aceștia au răspuns cu un nou ultimatum, care cerea, între altele, ca „în decurs de patru zile, începând de la orele 14.00, după ora Moscovei, în ziua de 28 iunie 1940, să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupele românești”. Drept urmare, la 28 iunie, înainte de termenul stabilit de sovietici pentru răspuns, care urma să fie ora 12.00, guvernul român răspundea că „pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vede silit să primească condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”. În noaptea de 27 spre 28 iunie 1940, la ora 3.00, deci cu unsprezece ore înainte de ora stabilită prin ultimatum pentru răspunsul guvernului român și ignorând complet propriul angajament al Moscovei privind termenul de patru zile pentru evacuarea celor două teritorii de către statul român, trupele sovietice au început să treacă Nistrul⁽²⁾.

La 3 iulie Basarabia și partea nordică a Bucovinei au fost ocupate, odată cu ținutul Herța, care nici măcar nu fusese menționat în notele ultimative sovietice. Teritoriul ocupat de sovietici însuma 5.0762 km² și avea o populație de 3.776.000 de locuitori, inclusiv Basarabia cu 44,5 mii km² și 3,2 milioane de locuitori şi Bucovina de Nord cu peste 6,2 mii de km² şi 570 mii de locuitori.

La data fixată prin planul „Barbarossa” (22 iunie 1941), când efectivele Wehrmachtului urmau, împreună cu forțele aliate, să atace Uniunea Sovietică, generalul Ion Antonescu a dat ordin armatei române să intre în luptă, acest ordin fiind totodată și o proclamație către țară, difuzată la radio în zorii acelei zile: „Ostași, vă ordon treceți Prutul! Zdrobiți vrăjmașul din răsărit și miazănoapte. Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații voștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile noastre… V-o cere Neamul, Regele și Generalul vostru. Ostași, izbândă va fi a noastră. La luptă! Cu Dumnezeu înainte!”.

La acel moment, armatele române se găseau mobilizate pe linia Prutului: Armata 3 română, sub comanda generalului Petre Dumitrescu, ocupa poziții în Bucovina și nordul Moldovei pe noua frontieră; Armata 11 germană (general von Schobert), cu componență mixtă, germano-română, pe linia Prutului, în sectorul Botoșani-Iași; Armata 4 română, sub comanda generalului Nicolae Ciupercă, de la sud de Iași până la vărsarea Prutului în Dunăre.

Între 22 iunie și 1 iulie, acțiunile militare au constat în incursiuni menite să conducă la ocuparea unor capete de pod care să permită dezvoltarea ofensivei în zilele următoare, respingând-se, totodată, unele atacuri ale aviației sovietice, în dreapta Prutului.

Una dintre cele mai înverșunate confruntări, cunoscută sub denumirea de bătălia de la Țiganca, s-a desfășurat între 4 și 12 iulie 1941. Prin bătălia de la Țiganca se înțelege ansamblul luptelor purtate pentru forțarea liniei Fălciu-Bogdănești și cucerirea zonei puternic fortificate de dincolo de Prut, cu centrul în localitatea Țiganca. Ciocnirile extrem de sângeroase din acele zile, înregistrate în sectoarele Țiganca, Stoienești și Epureni, s-au soldat cu grele pierderi de ambele părți⁽³⁾.

În luptele pentru eliberarea Nordului Bucovinei și a Basarabiei, etapă semnificativă a războiului încheiată la 26 iulie 1941, pierderile trupelor române    s-au ridicat la 4.271 morți, 12.326 răniți și 6.168 dispăruți⁽⁴⁾. Trupurile ostașilor căzuți la datorie pe câmpul de luptă au fost înhumate fie în cimitirele de campanie, fie în cele ale localităților pe teritoriul cărora și-au dat obștescul sfârșit.

Potrivit site-ului Oficiului Național pentru Cultul Eroilor⁽⁵⁾, numărul total al militarilor români căzuți în cel de-al doilea război mondial și înhumați pe teritoriul Republicii Moldova, dintre care numai o parte au fost identificați, este de 6.072. Principalele localități în care aceștia își dorm somnul de veci sunt Țiganca (1.020), Cania (938), Tighina (518), Soroca (455), Micleușeni (350), Chișinău (232), Palanca, Orhei, Vărzărești, Stoicani, Râșcani ș.a. Sunt cunoscute, așadar, mai multe cimitire care includ morminte ale ostașilor români dar, din păcate, mai sunt unele care încă așteaptă să fie identificate, iar numele militarilor înhumați în acestea să fie înscrise cu litere de aur în lista de onoare a celor care și-au adus supremul sacrificiu pentru eliberarea acestor ținuturi de sub ocupația sovietică.

Printr-o fericită conjunctură, nu demult am ajuns la un astfel de cimitir în satul Lărguța (raionul Cantemir), în care își dorm somnul de veci cinci sau mai mulți (dacă s-ar dovedi că sunt gropi comune) militari români. Localitatea este situată în arealul în care s-a desfășurat sângeroasa bătălie de la Țiganca și, potrivit unor localnici cu care am discutat și care m-au condus la locul respectiv, este posibil ca militarii români să-și fi găsit sfârșitul în cursul luptelor de pe dealul Epureni, situat în imediata apropiere. Aceștia ar fi fost aduși și înmormântați în unul din cele două cimitire vechi ale localității (Lărguța mai are un cimitir, nou, situat la intrarea în sat) fie într-un moment de răgaz al luptelor, fie la finalul acestora.

O posibilă variantă, lansată de cei cu care am vorbit, este aceea că militarii respectivi ar fi fost, în realitate, ofițeri ai armatei române. Din respect și aprecierea deosebită de care se bucurau în rândul subordonaților, aceștia nu au fost abandonați acolo unde au căzut răpuși de gloanțele inamice, ci au fost aduși și înmormântați creștinește în cimitirul cel mai apropiat, care s-a dovedit a fi cel de la Lărguța.

Mormintele acestora au fost săpate unul în continuarea altuia, la distanțe de 2-3 metri, sub forma unei parcele liniare. Fiecare mormânt este marcat prin câte o cruce din beton, de circa jumătate de metru înălțime. Din cauza vegetației, inclusiv a celei arboricole, care a acoperit în timp mormintele, dar și a terenului în pantă pe care se află amplasat cimitirul, crucile sunt înclinate la diferite grade față de sol.

Câțiva dintre localnici își aduc bine aminte și astăzi de crucile militarilor români din cimitirul vechi, de care știau încă de când erau copii, deși unii susțin că nu le-au mai văzut de ani de zile. Aceștia afirmă că pe fiecare cruce era trecut numele celui îngropat acolo, nume pe care nu-l mai țin minte, mai ales pentru faptul că acesta era scris în grafie latină, iar ei citeau și scriau utilizând alfabetul chirilic.

În timp, inscripțiile (numele) de pe cruci au fost șterse de intemperiile vremii, dar și de intervenția omului. La o privire mai atentă, pe cruci se pot observa urme de vopsea albastră, cu care acestea au fost acoperite de către localnici. Fie în scop de protecție împotriva unor măsuri distructive din partea autorităților acelor vremuri (disimulate în aceeași culoare cu celelalte cruci din cimitir, nu au atras atenția asupra lor), fie în contextul tradițiilor locale (în majoritatea cimitirelor vizitate, crucile vechi, la fel ca și măsuțele și băncuțele din lemn instalate la mormintele celor trecuți în lumea celor drepți, sunt vopsite în albastru, culoare care sugerează spiritualitatea, credința și legătura cu divinitatea chiar și dincolo de moarte).

În ciuda tuturor acestor factori perturbatori care le-au afectat de-a lungul zecilor de ani, pe una dintre cruci (a cincea în ordinea amplasării mormintelor) se întrezăresc câteva litere, dispuse pe două rânduri, litere care ne-ar putea dezvălui numele celui înmormântat acolo: (MUN)TEANU sau (PRU)TEANU. Sau un alt nume derivat cu această terminație.

Intervenția unui specialist, prin curățarea cu atenție a crucii, credem că ar putea conduce la identificarea celui care își doarme aici somnul de veci. Ca și cercetarea minuțioasă a tuturor mormintelor, inclusiv prin deshumarea celor îngropați, prin studierea eventualelor mărci, ecusoane, obiecte, înscrisuri sau a altor efecte personale găsite, care ar putea facilita identificarea ostașilor care s-au jertfit pentru a elibera de sub robia străină aceste străvechi brazde de pământ românesc.

Indiferent dacă li se va putea sau nu stabili identitatea, apreciem că s-ar cuveni eternizarea memoriei acestor bravi eroi ai armatei române prin amenajarea unei parcele și ridicarea unei troițe, măsuri care sperăm să fie materializate de cei îndrituiți să o facă. Până atunci, eroii români din cimitirul de la Lărguța își dorm în continuare somnul liniștit, împăcați cu gândul că jertfa lor nu a fost zadarnică! Căci, nu-i așa, eroii nu mor niciodată!

***

Note:

⁽¹⁾ Constantin Corneanu, „Sub povara marilor decizii”, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2019

⁽²⁾ Ion Țurcanu, „Istoria românilor”, Editura Istros, Brăila, 2007

⁽³⁾ Ion Agrigoroaiei, „Bătălia de la Țiganca”, în „Revista Română”, nr. 4/2007

⁽⁴⁾ Ion Țurcanu, idem

⁽⁵⁾ https://once.mapn.ro/pages/view/138

–––––––––––––––––––––––––-

SEMNE BUNE ANUL ARE !                                                                                                  

La mijlocul anului trecut, urmare a unei deplasări efectuate în localitatea Lărguța din raionul Cantemir, am publicat, în presa regională din Rep. Moldova („Gazeta de Sud” de la Cantemir), România („Luceafărul” de la Botoșani, „Cetatea Cavalerilor” de la Oradea) și Australia („Confluențe literare”), un articol⁽¹⁾ referitor la mormintele unor militari români căzuți la datorie în luptele purtate în binecunoscuta bătălie de la Țiganca⁽²⁾. Prezența acestora îmi fusese semnalată de domnul Gheorghe Raicu, locuitor al satului Lărguța, căruia, și pe această cale, îi mulțumesc încă o dată și care m-a însoțit la unul din cele două cimitire ale satului pentru a-mi arăta locul unde aceștia își dorm somnul de veci.

Încheiasem atunci articolul exprimându-mi speranța că, în timp, militarii români vor putea fi identificați și că memoria acestora va fi eternizată prin amenajarea unei parcele de onoare și ridicarea unei troițe, după modelul celor din localitatea Cania, de lângă Cantemir.

Revenit în țară la încheierea misiunii diplomatice de la Cahul, după ce mi-am pus în bună rânduială toate problemele aferente acestui moment de viață, dorința de a afla identitatea militarilor îngropați la Lărguța nu mi-a dat liniște și pace. Cum căutările pe internet, în care îmi pusesem mari speranțe, având în vedere că foarte multe documente sunt acum digitalizate, nu s-au soldat cu vreun rezultat concret, următorul pas l-a constituit contactarea Oficiului Național pentru Cultul Eroilor. 

În această perioadă de încă vitregă pandemie, în care posibilitatea de a frecventa și cerceta într-o bibliotecă constituie o sumbră himeră, Oficiul rămăsese instituția de la care mai speram să aflu ceva. Instituție care, așa cum se va vedea în continuare, s-a dovedit providențială pentru mine, oferindu-mi datele pe care le căutam aproape cu deznădejde. Ba, mai mult, din schimbul de mesaje avut cu acest prilej am aflat o serie de informații mai puțin știute, inclusiv de natură juridică, pe care vi le împărtășesc acum.

Astfel, regimul juridic al mormintelor și operelor comemorative de război românești de pe teritoriul Rep. Moldova este reglementat prin prevederile unui Acord încheiat între guvernele de la București și Chișinău, semnat la 3 martie 2012 și ratificat de România prin Legea nr. 57/2013. Ca urmare, după această dată, cu sprijinul Agenției pentru Știință și Memorie Militară din cadrul Ministerului Apărării al Rep. Moldova și al autorităților locale moldovene, Oficiul Național pentru Cultul Eroilor a finanțat și derulat proiecte de amenajare a cimitirelor și parcelelor de onoare ale eroilor români din localitățile Țiganca, Neculăieuca, Feștelița, Cania, Vărzărești, Tabăra, Nemțeni, Mana, Sofia, Baimaclia, precum și cele de restaurare a troițelor eroilor români de la Vărvăreuca și Dealul Epureni.

Referitor la militarii înhumați la Lărguța, răspunsul primit a fost peste măsura așteptărilor, Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, în cunoștință de cauză, comunicându-mi și faptul că pe teritoriul localității au fost identificate două locuri de înhumare a morților: unul în curtea bisericii din sat, unde își doarme somnul de veci un subofițer român, și celălalt în cimitirul vechi al localității, la care mă condusese anul trecut domnul Gheorghe Raicu. În cimitir se află înhumați șapte militari români, cu doi mai mulți decât îmi arătase ghidul meu, de care probabil că dumnealui nu avea cunoștință.

Tot grație Oficiului Național pentru Cultul Eroilor am aflat identitatea celor opt militari români căzuți în luptele de la Țiganca și care au fost înhumați aici, astfel: plutonier TR Petre Constantin (în curtea bisericii), soldații Burcea Nicolae, Florea Vasile, Moraru Gheorghe și Sandu Gh. Dumitru, caporalul Mocanu Ioan și sergenții Dică Ioan și Pecieteanu Dumitru (în cimitirul localității). Subliniem că inscripția de pe crucea acestuia din urmă este cea mai lizibilă, numele celui care se odihnește sub ea, „descifrat” la trecerea noastră pe acolo, fiind apropiat de cel comunicat acum⁽³⁾.

Am ținut să reamintesc numele militarilor români care își dorm somnul de veci la Lărguța, departe de hotarele actuale ale patriei, în speranța că rude sau urmași ai acestora, care încă nu știu nimic despre ei, vor citi și vor afla măcar atât. Sau care, așa cum, emoționat, cu ochii invadați de lacrimi, îmi spunea atunci călăuza mea, vor putea să vină și să le aprindă o lumânare la căpătâi.

Le-am reamintit numele și ca unul aflat într-o situație similară, care își plânge și astăzi unchiul, pierdut pentru vecie tot în vâltorile celui de-al doilea război mondial. Tânăr, abia de împlinise 20 de ani, acesta a plecat să-și apere brazda strămoșească, aflată sub stăpânire maghiară după abominabilul Diktat de la Viena⁽⁴⁾, și nu s-a mai întors vreodată la casa părintească. La câțiva ani după încetarea marii conflagrații, bunicii mei au primit doar o laconică scrisoare, prin care erau informați că fiul lor a dispărut în timpul războiului…

Așa cum mai preciza Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, instituția va analiza posibilitatea derulării, în anii următori, a unui proiect de amenajare a mormintelor de război românești de pe teritoriul localității Lărguța, sub rezerva alocării fondurilor necesare. Nu ar trebui neglijat nici sprijinul autorităților locale, ba, mai mult, ar fi binevenită o inițiativă a acestora, realizarea unei parcele de onoare sau/și amenajarea unei troițe constituind nu numai un gest de cinstire a memoriei celor care și-au adus

***

Note:

⁽¹⁾ „Eroii români din cimitirul de la Lărguța”

⁽²⁾ Prin bătălia de la Țiganca se înțelege ansamblul luptelor purtate pentru forțarea liniei Fălciu-Bogdănești și cucerirea zonei puternic fortificate de dincolo de Prut, cu centrul în localitatea Țiganca. Ciocnirile extrem de sângeroase din acele zile (4-12 iulie 1941), înregistrate în sectoarele Țiganca, Stoienești și Epureni, s-au soldat cu grele pierderi pentru ambele părți combatante.

⁽³⁾ „ … pe una dintre cruci (a cincea în ordinea amplasării mormintelor) se întrezăresc câteva litere, dispuse pe două rânduri, litere care ne-ar putea dezvălui numele celui înmormântat acolo: (MUN)TEANU sau (PRU)TEANU. Sau un alt nume derivat cu această terminație” (cf. art. citat).

⁽⁴⁾ Prin Dictatul de la Viena (30 august 1940), Ungaria a acaparat 43.492 km² din teritoriul național român, cu o populație estimată la 2.609.000 locuitori supremul sacrificiu aici, ci și un un viitor obiectiv de interes istoric și turistic pentru zonă.

––––––

Ionel NOVAC

București

10 februarie 2022

„Oricine nu regretă desfiinţarea Uniunii Sovietice nu are inimă.

Oricine şi-o doreşte restaurată nu are creier”.

(Vladimir Putin)

Din ultimele acțiuni să înțelegem că V. Putin nu „are creier”. Fiindcă ceea ce face este tocmai dorința de refacere a urss: readucerea Bielarusului, Kazahstanului și, în special, a Ucrainei, în țarcul rusesc. Făcând abstracție de la normalitate, într-un fel, poți înțelege starea de spirit a rusului Putin. Timp de peste 500 de ani acest popor nomad s-a tot lățit peste vecinii săi în cele 4 direcții ale spațiului, astfel că la începutul secolului XX Rusia ajunsese să ocupe a șasea parte din întreg uscatul globului pământesc! De la Chukotka până la Kaliningrad. De la „Novaya Zemlya” până la munții Pamir. Își împlinise visul de un mileniu al rușilor de ieșire la gurile Dunării. Au fost aproape de a ajunge și la Țarigrad (Constantinopol).

Urmașul Imperiului țarist – URSS a păstrat, iar în anumite privințe a lărgit, spațiul imperiului țarist (prin includerea Europei de Est în sfera sa de influență, în „lagărul socialist”). Destrămarea urss din 1991 a fost pentru „velikoruși” o „mare dramă” și visul revanșarzilor velikoruși este de a reface imperiul rus. În pofida declarațiilor anterioare ultimele acțiuni ale lui Putin sunt de a reface sub o formă sau alta imperiul rus.

Cum pot fi privite aceste acțiuni ale dementului Putin la început de mileniu trei, de al XXI-lea secol? Acea stare de pace fragilă, atinsă în ultimii 30 de ani după încetarea războiului rece asigurată în primul rând de țările bătrânei Europe, pe teritoriul cărea s-au desfășurat două cele mai mari conflagrații din toată perioada de existență a civilizației umane – Primul și al Doilea războaie Mondiale, se clatină.

Iar situația geopolitică din regiune este cu adevărat foarte gravă. Pe alocuri Putin a început să fluture și cu măciuca nucleară. Este comportamentul sălbaticului, al fiarei rănite. A început să-și demonstreze mușchii în Bielarusi. Seară de seară holdingul media rusesc, din păcate cu acoperire pe întreg teritoriul Republicii, arată secvențe din manevrele militare din Bielarusi, lăudându-se cu puterea de distrugere a tehnicii militare aruncate în Bielarusi. Planul de secutritate al Bielarusului include fortificarea granițelor de sud (cu Ucraina), Ucraina fiind privită ca un potential agresor. E absolut clar de unde bate vântul.

Care e situația actuală în regiune? Putin a mers prea departe și acum îi vine greu să dea înapoi în fața presiunii fără precedent din partea occidentalilor. Când a început această aventură Putin a crezut că se va repeta anul 2014 când reacția occidentalilor la „ciordirea” Crimeii practic a lipsit. Rusia justifică creşterea numărului de militari de la graniţa cu Ucraina de la 35000 (câţi erau dislocaţi în mod curent) la 130000, inclusive vreo 20000 aparţinând marinei şi forţelor aeriene, prin iminenţa unui atac al Ucrainei cu scopul redobândirii controlului asupra Crimeei şi a celor două entităţi separatiste Luhansk şi Doneţk din regiunea Donbas, apărate de aproximativ 15000 de rebeli ruşi controlaţi de Moscova. Alţi peste 30000 de militari ruşi, aduşi din Estul îndepărtat, participă la exerciţii în Bielarus, în apropiere de graniţa de nord a Ucrainei. Preşedintele Lukașenko a explicat că aceste manevre au loc ca răspuns la acumulările de forţe militare ucrainene de la graniţă. Aceste grupuri tactice sunt formate din unităţi de infanterie mecanizată, tancuri şi paraşutişti, sprijinite de artilerie şi sisteme de lansatoare de rachete.

Conform BBC în decembrie 2021, un raport al serviciilor de informaţii americane, arăta că intenţiile Moscovei sunt de a acumula o forţă de 175000 de militari la graniţa ruso-ucraineană. Din ultimele rapoarte venite din Ucraina, Rusia a început să desfăşoare şi spitale de campanie în regiune, cu rezerve de sânge, ceea ce ar fi un bun indicator al unui iminent atac. Conform expertului militar ucrainean Mykhailo Samus, director la New Geopolitics Research Network, în cazul unei invazii la scară largă sau a unor acţiuni tactice la graniţele Ucrainei, Rusia va folosi inclusiv propriile trupe dislocate în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, dar și așa numita armată transnistreană, unde ar fi prezent un număr impunător de angajaţi ai serviciilor secrete ruse, apr. 15000 de militari, în special pentru atacuri asupra regiunii Odessa și sprijinirea atacului rusesc dinspre Marea Neagră şi Crimeea. Cu referință la forțele

rusești din transnistria Ucraina plătește, de fapt, tributul politicii sale mioape față de această regiune, care a fost folosită timp de 30 de ani, inclusiv de cercuri de la Kiev, drept o gaură neagră pentru fragila economie a Republicii Moldova. 

Și totuși cât de iminent va fi acest război? Mai mulţi experţi spun că Rusia nu a acumulat destule forţe militare pentru o invazie la scară largă a Ucrainei şi ocuparea întregii ţări. Expertul Andriy Zagorodnyuk ș.a. au realizat un studiu pentru „Center of Defense Strategies”, în care arată că sunt mai mulţi indicatori care sugerează că, cel puţin pentru anul 2022, este puţin probabilă o invazie rusă la scară largă asupra Ucrainei. Principalele scenarii sunt: o invazie hibridă, în care Rusia să nu recunoască folosirea propriilor militari, cum a avut loc în Crimeea şi Donbas în 2014, sau o invazie la scară mică asupra teritoriilor din estul Ucrainei cu permanentizarea acestei stări de incertitudine cu scopul de a pune la pământ economia Ucrainei și moralul ucrainenilor.

Și fostul ministru de externe român Cristian Diaconescu spune că regiunea Mării Negre va fi „testată” în următorii ani de Federația Rusă în încercarea lui Vladimir Putin de a redefini relația Moscovei cu NATO, iar România, dacă vrea să conteze, ar trebui să se implice mai mult decât simpla exprimare diplomatică a „preocupării” față de comportamentul Rusiei. „Dacă nu ești la masa negocierii, ești în meniu”, a avertizat Cr. Diaconescu, reamintind cuvintele unui celebru politolog american, fost consilier pe probleme de securitate națională.

Și Republica Moldova ar trebui să fie mai activă dacă nu vrea să fie „în meniul ursului”. Este absolut clar că dacă Putin începe totuși războiul împotriva Ucrainei Republica Moldova, dorește sau nu,  va fi parte a acestui conflict, fie prin această enclavă rusească de la Tiraspol, aflată pe teritoriul legitim al republicii Moldova Republicii Moldova, fie prin valul de refugiați, care vor inunda Republica Moldova din trei părți (să nu ne facem iluzii, în acest caz rușii vor ajunge neapărat la gurile Dunării!). În această situație regională deosebit de complicată Republica Moldova ar putea să iasă cu relativ câștig.

Luând în considerare că Transnistria cu trupele rusești aflate pe teritoriul ei va prezenta în permanență un real pericol pentru Ucraina și cel mai apropiat oraș ucrainean Odesa, poate în această situație extrem de complicată Ucraina va reveni la anumite tratative demarate în anii 90 privind schimbul de teritorii (proces întrerupt odată cu destrămarea urss!): Republica Moldova cedează Transnistria, pe care niciodată nu o vom putea aduce în albia legalității (Rusia nu ne va permite) în contul Basarabiei de sud. Chiar dacă schimbul nu ar fi chiar echivalent (Transnistria este mult mai dezvoltată sub aspect infrastructural și  industrial) Republica Moldova ar obține în sfârșit zona istorică cu ieșire la Marea Neagră (peste o sută km de litoral) și hotarul natural pe Nistru. În istorie au avut loc astfel de schimburi de teritorii și populații. Este în puterea guvernărilor de la Kiev și Chișinău.

Sunt șanse. Să nu le ratăm, dacă va apărea această posibilitate!

––––––––––

Valentin DULGHERU

Chișinău, Republica Moldova

7 februarie 2022

Universul uman este de necuprins, atât spre plus cât și spre minus infinit. Ni se dezvăluie acest adevăr în fiecare din noi, adevăr care, într-o bună zi, sper să fi fost înțeles de noi toți, oamenii. Florian Sitaru, autorul cărții „Vremuri de încercare” s-a născut la 30 ianuarie 1958 în comuna Slobozia Mândra, județul Teleorman, unde a urmat cursurile Școlii Generale. Este  absolvent al Liceului „Unirea” din Turnu Măgurele, al Școlii Militare Superioare de Ofițeri de Aviație „Aurel Vlaicu”- Boboc, promoția 1984 nenaviganți, și al Academiei „Henri Coandă” din Brașov, licențiat în „Managementul Organizației” (Curs postacademic de psihopedagogie la Universitatea Națională de Apărare – Carol I), cu gradul de Capitan comandor de aviație (r). A lucrat la Divizia 1 Aeriană Ploiești, Baza 90 Transport Aerian Otopeni și Regimentul 67 Aviație Vânătoare-Bombardament-Craiova. Și-a încheiat cariera militară în anul 2004, după care a activat în perioada 2005-2013 în Învățământul Preuniversitar, fiind profesor la Colegiile:  „Traian”, „Doamna Stanca” și „C.C. Kirițescu”, unde a predat: Marketing, Educație Antreprenorială, Comunicare Profesională, ș.a.

Pe autor am privilegiul să îl cunosc de când eram copilă, fiind vecini la câteva case în comuna natală, Slobozia-Mândra. Îmi amintesc că, uneori îl vedeam venind să își viziteze părinții îmbrăcat în uniforma militară specifică de culoare albastru închis, ce îi ședea foarte bine, neînțelegând la acea vreme de ce e diferită de celelalte uniforme militare.

În aceste timpuri, ni se relevează din ce în ce mai mult un fapt, acela al puterii  cuvântului, putere pusă în noi de Dumnezeu, cu care oamenii reușesc să se distrugă sau să se clădească atât pe sine, cât și semenii lor, mergând astfel pe nesimțite către minus ori plus infinit în parcursul lor existențial. Bunăoară, în cartea de față, autorul, aflat într-o continuă căutare de sine, ni se dezvăluie într-o interesantăă înșiruire de evenimente ce i-au presărat și șlefuit existența,  intitulată foarte inspirat ” Vremuri de încercare”, și ne arată în mod argumentat, că omul, avându-L pe Dumnezeu este capabil să depășească toate încercările la care este suspus.

Și dacă omul, în micimea sa este necuprins, autorul ne face să ne dăm seama cât de mare și de necuprins, și cât de atotputernic este Dumnezeu, Creatorul nostru al oamenilor, Cel ce ne sădește în suflet curajul, iubirea, nădejdea prin Cuvantul rostit de El prin oameni sau relevant de îngerii Lui!

„Vremuri de încercare” este o carte ce cuprinde o istorisire concentrată a unor perioade esențiale din viața autorului, un fel de spovedanie pilot, aș putea spune, nelipsind din aceasta momente amuzante, dramatice ori de-a dreptul înfricoșătoare.

Desfășurarea evenimentelor este prezentată succinct, fără să obosească lectorul, autorul arătând doar aspectele ce trebuie reținute, fără amânunte inutile, ”piperate” cu metafore, lozinici, versuri și fragmente din cântecele de odinioară, iar la finalul unor pasaje cu versete din Psalmi, menite să justifice faptele sau să întărească această justificare.

–––––––––––––-

Daniela ACHIM HARABAGIU

Alexandria, 10 februarie 2022