LIANA NICOLAE :  GÂND DE NOAPTE

Să scrii pe adierea moale a obrazului, să miroși a făn proaspăt

Lângă caii alungați de la ieslea de foc, în ruga lor flămândă

Nu știi cum e să treci peste aripa strivită și răzvrătită de furtună

Vei reuși vreodată să ghicești cât de lungă și bolnavă e așteptarea?

Încearcă să dai dreptate verdelui câmpiei, firului brumat de iarbă

Cu vioara să cânți pe note-nstelate gândul poetului în poala ruginită

A visurilor neastîmpărate,, stoluri răsfățate de ciocârlii cu aripi de doină

Spălănd frunzele norilor sfărâmate de ghetele grele ale neumblatului drum

Te cunosc, îți spun să-ți aduci aminte, te odihneai sub nucul răcoros

Și umbra lui îți răcorea ochii, aveai alături o casă de lemn din omăt

Coborai la rău aducând de mâncare bunicilor și legai gurile valurilor

Intr-o incețoșare lucidă de briză și stare sumbră a liniștii imobile

Cum soarele ardea noaptea-ncremenită , orga răzvrătită zadarnic

Auzeam doar cuvinte, cuvinte, trei umbre și apoi surpriză și teamă

Nu toți oamenii erau chemați la viața religioasă, ei trăiau constrânși

În lume și intr-o anumită măsură peste lume, amenințați, fără suflare

Forma înroșită a cerului se rupea de fum, soarele se rupea de nori

Cum multe lucruri de esența lor: să nu subestimăm oamenii buni

Ei sunt buni, nu proști! Uneori toleranța nu deschide toate ușile

Simt cum inima mi s-a tocit ca o piatră lovită continuu de apă

Viața mea acum e ca o stâncă lovită de val, erodată, greu măcinată

Niciodată nu mă voi plânge în fața oamenilor, mai bine fug în munți

Le vent de’chire les nuages, les voix se fondent dans un silence bleu

Parti l’e’te’, je reviens en hiver retire’e et e’trangere a l’espe’rance

(Din volumul „Viața paralelă”, 2018)

Adrian Erbiceanu:Rezistenta

Adrian Erbiceanu

Rezistență

cercuri-cercuri

din curbe răsucite

apocaliptic cresc

așa cum scamatorul

cu ochi felini te-nșeală

flegmatic și firesc…

o zá pentru fiece om

pentru fiece casă,

pentru fiece stradă,

pentr-o țară

de care nimeni nu-i pasă…

sârma se-noadă

cu rânjet, pe stâlpi, sacadat,

de fiece ghimpe: un om,

de fiece stâlp: un soldat…

cine a spus

că peste-ntreaga urbă

se-ntinde-n valuri

o tristețe curbă?

cine a spus

că urbea este tristă?

din colțul lor prea putred,

din culise,

iar uită „scamatorii”, pare-mi-se,

că un POPOR,

greu încercat,

REZISTĂ !!!

Florin OTROCOL: Fragmente din poeme (t)ratate !

Nu știu unde te vor găsi aceste rânduri; nu știu unde te vor întâlni gândurile mele, dacă ele te ajung sau nu, dar știu că tu rămâi preferata mea dintre toți orfanii acestei lumi. Căci cu toții suntem niște bieți orfani hălăduind prin pustiul lumii până ne aflăm jumătatea.

La plecare m-ai dezmoștenit de propriul stil, de autenticitate și unicitate, și acum te întreb dacă ți-a fost ușor să trăiești așa cum o fac eu. Poate ți-ai dori să știi cum mai sunt și chiar dacă dorința ta este doar o glumă perversă a imaginației mele îți pot spune că am rămas același. În felul meu m-am predat instinctelor mele și am mers mai întotdeauna pe urmele lăsate de cei care își împlinesc asumat și pătimaș păcatele, asumat dar fără vreo urmă de regret, de smerenie sau de împăcare cu sinele și în cele din urmă Divinitatea.

M-am predat micilor plăceri care mi-aduceau iluzia fericirii deși știam încă de timpuriu ceea ce știu și acum, anume că fericirea nu există. Împlinirea micilor plăceri au fost urmate mai mereu de un dezgust, iar dezgustul se poate șterge numai prin durere. Fericirea este minciuna preferată a omenirii și asta se întâmplă pentru că iubirea este o tumoare malignă, care asemeni oricărei tumori, nu are leac. Iubirea este un mare abis care trebuie traversat și pentru toate traversările pe care le-am făcut m-am pregătit în pauzele petrecute printre orfanii lumii. Tot ce am agonisit în viața aceasta am împărțit iubind, implicit iubindu-te.

Amintește-ți de mine citind aceste rânduri, apoi fă-și un scop din truda de a mă uita definitiv. Orice și oricine se poate uita, mai ales dacă trebuie să o faci. Încearcă uitarea înlocuind-o cu închipuirea. Uite îți dau o idee, o nouă iluzie. Mută-te într-un loc în care cândva a fost o pădure și imaginează-ți că auzi vântul. Vântul pe care ar trebui în cele din urmă să-l auzi, să-ți devină un crâmpei de existență, are propriile lui povești. Vântul acesta aduce mirosuri și trăiri din alte lumi, lumi necunoscute ție dar care sunt pregătite să te primească, să te absoarbă în amestecul unei alte iubiri, iubire la care i-a venit rândul.

Să nu ai temeri de nimic, pentru că intrarea în oricare lume ți-ai făcut-o prin mine. Lasă-te pradă instinctelor tale, așa cum te-am învățat și nu ai temeri pentru că eu sunt prezent în instinctele tale și instinctele mele nu și-au permis niciodată greșeli. Instinctele noastre sunt singura povară pe care am împărțit-o și singura povară pe care ai luat-o cu tine.

Poate te întrebi la ce mă gândesc când scriu aceste rânduri, sau poate că te gândești la mine, cum stau în semiobscuritatea biroului, cu capul ușor aplecat spre stânga, un semn al convocării interioare. Nu ar trebui să te gândești acum la mine pentru că știi bine sunt capabil să renunț ușor la oameni. Renunț la orice, oricum și oricând, și o fac ca și cum ar fi o eroare umană simplă, eroare de care nu prea-i știu pe mulți alții capabili.

Renunț la orice, de la trăiri până la semeni, ca și cum m-aș debarasa de o bârfă infectă care nu are vreo legătură cu mine. Singurul lucru care mă întristează la o renunțare este că am argumente. Mereu am, mereu le-am avut, deși nu le-am folosit niciodată, decât pentru mine. Când argumentele îmi bat în pereții sufletului deschid fereastra și îmi spun ”ascultă ploaia, chiar dacă nu plouă! Ascultă ploaia așa cum ai învățat-o pe ea să asculte vântul în pădurea fără copaci…”.
Am un singur har: să iubesc total, însă în lumi paralele și atemporal…

Lucian DUMBRAVĂ – TAINA SCRISULUI (155) – PAȘI…

Pe la 11 ani făceam cărticele din file de caiet împăturite și prinse-n agrafe, în care apăreau povestioare scrise cu stiloul. Acum le numesc „povestioare”, dar atunci consideram că sunt romane și încercam, fraudulos, să le vând colegilor de școală. Nu am făcut, la vremea aceea, din aceste vânzări ilegale, mai mult decât câștig astăzi din cărțile tipărite. Nici nu mă mir: n-am reușit niciodată să ies cu adevărat din sfera copilăriei.

Continue reading „Lucian DUMBRAVĂ – TAINA SCRISULUI (155) – PAȘI…”

Paulina GEORGESCU – FELICIA ECATERINEI CHIFU

Am primit din nou o carte care m-a fericit. Cartea scriitoarei Ecaterina Chifu. „Felicia”. Întotdeauna îmi face plăcere să i le citesc. Deoarece știu că, în paginile acestor cărți, iubirea iese învingătoare. Deși sunt drame. Sunt situații care împiedică. Poate nu este așa mereu în viață. Dar mie îmi place să cred că există pe lumea aceasta și iubire. Iubirea te purifică. Te înalță. În toate formele ei.

Continue reading „Paulina GEORGESCU – FELICIA ECATERINEI CHIFU”

Gigica Ivonnette PEPTĂNARU – TAINA SCRISULUI (154) O LACRIMĂ PENTRU 150 DE ANI DE MAIORESCU

În urmă cu foarte mulți ani, dar pe care nu i-am uitat, pășeam timidă pe holurile istoricului liceu… Eram o fetiță cu părul strâns regulamentar în două codițe cam subțirele  legate cu funde bleu. Cordeluța, o bandă și ea tot bleu, susținea părul pentru a nu-mi intra în ochi. Așa cum v-am spus pășeam timidă cu ochi în pământ abia îndrăznind să deschid gura pentru a-i saluta pe domnii profesori pe care îi întâlneam pe holul școlii sau în curtea liceului. Nu știam care dintre ei îmi vor fi profesori la clasă. Mama mă învățase să fiu cuviincioasă și supusă, chiar avea o vorbă care este veche de când lumea: „Capul plecat sabia nu-l taie”, dar care acum nu mai este de actualitate… Dacă ar mai trăi mama mi-ar spune cu siguranță: „Fii îndrăzneață nu lăsa pe nimeni să treacă înaintea ta!” sau mai pe scurt „Nu fi proastă!”…

Continue reading „Gigica Ivonnette PEPTĂNARU – TAINA SCRISULUI (154) O LACRIMĂ PENTRU 150 DE ANI DE MAIORESCU”

Ionuț ȚENE: Comunicatul Biroului de presă al Patriarhiei este despre ideologia materialistă, nu despre mântuirea prin Hristos!

Mai zilele trecute, Biroul de presă al Patriarhiei române a emis un comunicat fără nicio legătură cu fundamentele credinței, care este mai mult o expresie a ideologiei decât o chemare la mântuire. Din senin, Vasile Bănescu emite un comunicat de presă în stilul komisarilor sovietici, despre o presupusă ”alterare a credinței” zilele acestea. În loc să avertizeze faptul că, în ultimii doi ani, BOR a fost ținta agresiunii statului și a ideologiei atee neo-marxiste, care a închis biserici și a limitat oficierea slujbelor și s-a încercat interzicerea euharistiei, fundamentul vieții creștine prin epicleză, Biroul de presă al Patriarhiei, într-un stil ce aduce aminte de comunicatele din anii 1950, vorbește de un pericol inventat care nu există în societatea românească, cel puțin nici măcar la o minusculă minoritate, care ar putea să afecteze probabil activitatea Bisericii.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Comunicatul Biroului de presă al Patriarhiei este despre ideologia materialistă, nu despre mântuirea prin Hristos!”

Ionuț ȚENE: Brâncuși a sculptat ideea de zbor și ,,arborele vieții”!

Sculptura contemporană a început cu Constantin Brâncuși, geniul născut în Oltenia rurală. După Brâncuși se poate spune că sculptura contemporană nu a mai dus nimic nou semnificativ. Brâncuși nu a sculptat numai ideea de zbor prin ”pasărea măiastră”, ci și ”arborele vieții”. El a sintetizat prin ”pasărea măiastră” ideea de zbor ca înălțare spre infinit. S-a născut o mitologie despre Brâncuși, că a fost un sculptor țăran dintr-o familie săracă, informație care este falsă. Tata lui Brâncuși a fost administrator financiar, sigur că rămas orfan de tată, mama sculptorului a trebuit să crească șase copii. Brâncuși, pe lângă că a fost celebru, a devenit și un om foarte bogat, nu numai sufletește, ci și financiar. Bogații lumii i-au cumpărat sculpturile.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Brâncuși a sculptat ideea de zbor și ,,arborele vieții”!”

Lavinia Elena Niculicea :Soresciană

Lavinia Elena Niculicea

Soresciană

păşeşti cu toamna la braţ

prin pădurea clipelor,

cu tălpile-mi săruţi

firul de lumină

ce a plâns în hohote de verde.

îmi legi privirea

c-un batic de lacrimi înfrunzite

atingându-mă cu degete albastre.

simt că sunt pasăre ce măsoară cerul,

am atâtea visuri,

încât îmi cresc aripile

să pot atinge stelele

le vom privim în ochi,

poate ne vor împrumuta lumina

fără dobândă,

să ne dea o rază,

noi să le dăm un vis

să echilibrăm bugetul inimii.

voi ipoteca toamna

să-i pot plăti sufletului

înc-o primăvară.

Dan SANDU – TAINA SCRISULUI (153) A FOST ODATĂ…

Nu-mi prea place să vorbesc despre mine… Am lăsat, totdeauna, rigoarea „radiografiilor” literare în seama celor hărăziți cu pricepere, cu intuiție și cu prestanță întru cele ale scrisului frumos… Și rezultatele s-au configurat în matca observațiilor de bun simț. Parcă mai ieri, scriitorul Ion Fercu mă tot striga pe nume, cu nostalgia unor tăceri numai de noi știute: „Don Quijote al iluziilor care vindecă, având în coburi metafore și verbe îmblânzite cu adieri de frunză haiducească…  Dan Sandu hălăduiește printre mirări și iubiri creștine, dând pinteni dragi unei Rosinante care nechează la fiecare fior stârnit de condeiul său sclipitor, de parcă ar vrea un nou făraș de jăratic, pentru a-și spori tezaurul aplauzelor. Dar, nefiind vreme de odihnă, flămând de iubire, el dă viață pintenilor, în căutare de noi și noi puzderii de suflet, înarmându-se și cu speranțe pe care le oblojește, din când în când, odihnindu-se în ziceri de prieten… Înghesuit de mirări, adorat de muze, hăituit de preaplinul unei inimi care nu poate ființa decât întru îmbrățișare frățească, de cruce …”

Continue reading „Dan SANDU – TAINA SCRISULUI (153) A FOST ODATĂ…”