AM PIERDUT UN SUFLET DE MARE PROMOTOR CULTURAL Istoria anilor 2020-2022 va consemna cu siguranță multe evenimente semnificative, dar cu o notă aparte pentru momentele prea frecvente de doliu pricinuit de pierderile de vieți omenești, mai ales datorate virusului SARS-COV 2. Această pandemie a grăbit înălțarea la cer și a sufletului poetei Mariana Gurza, colega noastră de redacție de la revista de cultură istorică „Columna 2000”, al cărei fondator, director și redactor șef sunt. Întotdeauna am apreciat-o pe Doamna Mariana Gurza, atât pentru talentul ei creativ, dar, mai ales pentru devotamentul arătat promovării valorilor culturale și pentru cultivarea unui patriotism adevărat. Amintindu-mi de atâtea evenimente culturale organizate de mine, în care prezența Doamnei Mariana Gurza aducea un ton de sensibilitate și candoare, nu pot să nu regret nespus de mult, deja, trecerea unui an de absență defininivă a ei din mijlocul nostru. Colaborarea noastră a fost de lungă durată. Prin urmare, căutând în arhiva personală, am rememorat două dintre acțiunile organizate de Universitatea „Ioan Slavici” din Timișoara, al cărei prorector am onoarea să fiu. Astfel, în cadrul Simpozionului Naţional „Ioan Slavici la aniversară”, ediţia a II-a, din 29 februarie 2012, participanţii s-au putut bucura de lansarea cărţii În două lumi, a scriitorului român Ben Todică, stabilit în Australia, acțiune moderată cu succes de regretata noastră prietenă.
Apoi, în anul următor, în 23 Aprilie 2013, în Sala festivă a Parcului Ştiinţific şi Tehnologic TIM SCIENCE PARK, a avut loc lansarea cărţii Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei, scrisă cu atâta dăruire de Mariana Gurza. Acest volum a văzut lumina tiparului în urma unei fructuoase cooperări dintre prestigioasa editură timișoreană Eurostampa și editura noastră, Editura Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici”, care îl are ca director și consilier editorial pe prof. univ. dr. ing. Dumitru Mnerie.
Pe lângă faptul că la aceste ample manifestări a reușit antrenarea unor importante personalități aparținând mediului cultural și academic din Timișoara, Mariana Gurza și-a îndeplinit pe deplin și misiunea de a promova în mod excepțional evenimentele, și aceasta nu doar în media bănățeană, ci și pe rețeaua WordPress, în care, spre exemplu, figurează și remarcabila revistă de cultură, arte, tradiții, credință, istorie și educație „Melidonium”. Din nefericire, acum am ajuns să împărtășim cu colegii din redacția revistei „Columna 2000” suferința comemorării unui an de la plecarea dintre noi a distinsei noastre colaboratoare Mariana Gurza, deși ne-a rămas încă vie în memorie bucuria prezenței numelui ei în lista aniversaților la 65 de ani, omagiați cu drag în paginile revistei noastre din anul 2020. Deplângem acum pierderea unui neprețuit prieten și colaborator, căci este regretabilă dispariția unui asemenea personalități de marcă pentru cultura locală și națională, a unei creatoare talentate, cu implicații responsabile și competente în promovarea elementelor din construcția patrimoniului cultural.
Desigur că larga sferă de implicare socio-culturală, și nu numai, a distinsei Doamne Mariana Gurza o poate avea numai un om extrem de generos. Cei care au cunoscut-o bine şi-au dat seama că atât valoroasa sa operă, cât şi voluntariatul ei cultural (care a fost învăluitor, revărsător de spirit şi odihnitor pentru ceilalţi) au făcut-o ca să fie receptată în societate drept un Om de care s-au bucurat, se bucură şi se vor bucura întotdeauna semenii săi.
Vom păstra cu evlavie și veșnic a ei amintire, acum la împlinirea unui an de la „CĂDEREA” sa în „NEMURIRE”.
Am scris acest articol în urmă cu ceva timp, si urma să îl public în prezența vie a „poetei cu chip de înger!”, așa cum a fost numită de breasla scriitoricească. Nepoata de sânge a lui Vasile Plăvan (avocat, gazetar). Ultima oară când am discutat a fost în Februarie, și-a presimțit sfârșitul, nu era într-o stare prea bună plângându-se de oboseală și insuficiență cardiacă. Am încercat să o încurajez, să-i spun că totul o să fie bine. În aceea discuție i-am făcut o promisiune că într-un viitor apropiat voi duce mai departe revista Logos si Agape (la rugămințile dumneaei).
A fost un om minunat și va rămâne mereu în sufletele celor care au cunoscut-o. Drum lin, draga mea prietenă! S-a născut la 2 octombrie 1955 în Oțelu-Roșu, Autoarea, născută în casă parohială din Ohaba-Bistra, s-a bucurat de binecuvântarea preotului Ioan Țerovan pe care l-a perceput ca pe un bunic. Este urmărită și acum de drama familiei refugiată din Bucovina de Nord după evenimentele de la Fântână Albă. Tata Rizac Ioan, născut în Banila pe Siret, raionul Strorojinet, reg. Cernăuți (România Mare) și mama Plăvan Viorica (Rizac) născută la Cupca, comuna Cupca, județul Storojineț. Mariana Gurza, încurajată de profesori, a scris dintotdeauna. Își amintește cu nostalgie de profesorul de română Axente Staicu din școală generală. S-a căsătorit cu Vasile Gurza și au rezultat doi copii, Vlad – Gabriel și Ioana – Valentina. Mai târziu, încurajată de membrii familiei avându-l ca mentor pe criticul Adrian Dinu Rachieru, au urmat mai multe volume. O parte din poeziile ei au fost traduse în engleză, sârbă, albaneză și publicate în reviste de cultură din România, și străinătate. Are mai multe apariții în diferite antologii și volume colective. De asemenea, a îngrijit trei ediții
de memorialistică dedicate lui Vasile Plăvan, Petru Ciobanu și Ioan Slavici, importanți scriitori și oameni de cultură. Cărturarul Artur Silvestri a reprezentat un model de corectitudine și abnegație pe câmpul culturii. Împreună au definitivat mai multe reviste literare, înscriind astfel o nouă geografie literară. A fost redactor la „Abecedar de cuget românesc”, și redactor la ,,Intermundus Media”. Mariana mărturisește că, din clasele primare s-a simțit atrasă de poezia marilor poeți români Eminescu și Coșbuc. În anii de liceu, gândurile i-au stat în „forme geometrice prinse în unghiuri de vers”. Mariana comentează: „Într-o viată de om pe drumuri lungi, întâlnești, cunoști oameni. Am învățat să iubesc omul. Să-l înțeleg în felul său, fiecare având un univers propriu. Respectul și iubirea față de aproapele tău, mi-au fost de folos. Din respect pentru țară mea, pentru neamul românesc, îmi las pana să scrie așa cum simt, așa cum Cel de Sus mă învrednicește”. Pentru toate acestea și pentru multe altele, este numită „Poeta cu suflet de înger”. Mariana Gurza locuiește în Timișoara, România. Contactul direct cu
oameni, lucrând ca referent superior în cadrul A.J.O.F.M. Timiș, a făcut- o să etatizeze până la pensionare, și mai mult cu realitatea vremurilor
noastre. A fost redactor șef la Revista Logos și Agape, revistă fondată în 2017. A fost redactor și la alte publicații literare periodice și online. Ziarul Demnitatea, Columna 2000, Armonii Culturale. Se stinge din viată, pierzând lupta cu nemilosul virus, era internată de 12 zile la ATI (Timișoara), starea s-a agravat: în seara zilei de 26.03.2021, decesul a fost înregistrat în jurul orei 22. Mariana Gurza lasă în urma ei o operă fără îndoială semnificativă, îmbogățită de poezie și eseu care contribuie la cultura ultimelor decenii. Poezia ei, esențialmente asemenea unei autobiografii a sufletului, este o mărturie indiscutabilă atât a dramelor trăite, cât mai ales a fericirii dobândite prin contemplare. Pășind curajos și demn peste pragul fragil dintre viață și moarte, un om care a reușit să facă versuri din Cuvântul lui Dumnezeu este acum de mână cu El. (Alexandru-Râtă)
Mama a folosit calculatorul de când îmi aduc eu aminte. A fost acel scriitor care a renunțat acum multă vreme la peniță. Răsfoind printre fișierele mamei mele am descoperit că printre ultimele accesate este
„Ultimul strigăt”, există și o carte cu același nume. Am ales să împărtășesc una dintre poeziile mamei ca un ultim mesaj, un „ultim strigăt” de adio. (Vlad-Gabriel Gurza, fiul poetei) AM RĂMAS ÎN LUMINĂ Doamne, ce multă lumină dai acestei lumi în agonie. Şi însetatei de mine, mi-ai dat să beau din apa vie… Când sângele a ţâşnit ca într-un plâns, m-ai purtat spre lumi necunoscute ca să o iubesc şi mai tare pe-a mea. În ea m-am întors, alături cu Tine deasupra cu cerul înseninat. Eu… Ocolisem moartea… Rămas bun, iubită mamă. Rămas bun, iubită bunică. Rămas bun, iubită soție. Rămas bun, iubită soră. Rămas bun, poet al sufletelor noastre.
Mariana Gurza a cladit o cetate a poeziei Mariana Gurza, iubită de familie și la rândul ei, iubind-o, era vecina mea de peste drum, o palmă de loc, între două conglomerate umane, așa că ne puteam certa – dar n-a fost cazul – de pe balcoane. Fiorul poeziei ei reverbera spre mine fără ca altcineva să-l „intercepteze”. Şi asta pentru că era autentic, că avea putere, că era încăpăţânat s-o reprezinte pe Mariana Gurza în lumina ei. Când unii se „scremeau” să înjghebe câte un poem, ea avea deja câte un volum, în el strecurate poeme cu nădejdi şi cu iluzii. Ştia şi simţea că-şi scrie de fapt actul de osândă la o viaţă de calvar şi amărăciuni. Gloria ar fi putut fi la un pas și poate că a și atins-o – am regăsit poeta prin multe reviste din țară -, dar n-o căuta și doar aduna versuri eliberatoate din zgura existențială. Căuta mai degrabă liniştea sufletească şi putere să-şi descarce prea plinul liric, să construiască o cetate poeziei. Eu cred și acum, când poeta e pe un alt tărâm, cel fără de dor, că a fost o mare visătoare. Şi aşa a rămas până la sfârşitul vieţii. Când a cunoscut-o era într-o perioadă senină, dar atunci avea sufletul proaspăt şi deschis. O striga viața. În ea poposea și tot acolo își reînprospăta resursele sufletești. Şi viețuia în ea cu credință, cu dragoste de oameni și de confrați de literatură. Nu știu dacă-i lua vieții sale pulsul, dar sigur afla la ce limite se încadrează ritmul vieții celorlalți. Că din starea lor de bine se energiza.
Dar a venit o vreme – și ce vreme! – când din lăuntrul ființei ei suna o alarmă, ceva greu de neauzit, ceva de care era cu neputință de fugă, ceva ce-i măcina echilibru spiritual. La prima vedere părea să fie că se temea de anii ce veneau, de bătrâneţe, de neputinţă. Și colo… fugea de suferință, de boala care duce la neființă. Învăţase că toate adevărurile trebuiau spuse, spre descătuşare, dar ea, așa cred, n-o putea face. Se mângâia cu puterea sa de a uita răul, căşunat
de te miri unde, şi cu înlesnire cultiva şi reţinea toate întruchipările binelui, atunci când simţea că porneau din inimă. Constatase că alţii sufereau mai mult decât ea dar aveau răbdare ca acea desferecare să se-ntâmple de la sine. S-a mutat și Mariana, a trecut strada și poezia. La braț, alt loc le-a găzduit. O revistă „On line” era copilul de suflet al poetei, o gazdă bună și la îndemână pentru mereu scormonitorii de versuri și de rime. Și n-am mai văzut-o. Știam că e, și asta îmi era de-ajuns. Am aflat apoi că Mariana e de dreapta Marelui Iubitor de Oameni…
mi-am rezemat gândurile de malurile sufletului a rugă dincolo nu era nimeni doar o trestie se scutura în tăcere
ploua în cer plâng și mi-e frig sufletul tău a plecat în deșert printre malefice fantasme fără a ști că ești izvorul viu al multor inimi ce frig îți e și este ceață nu ți-a păsat de boala cruntă de ce-ai fugit dintre noi spre alte zări în ultim zbor, pescăruș al iubirii ai ales să pleci în lumină acolo sus, dincolo de întuneric am crezut disperat că vei reuși să învingi maladia trupul tău sfâșiat de boală s-a frânt femeie, cuib de stele de ce… luntrea a plecat cu tine, vâslașul s-a întors cu o lacrimă în privire acum glasul tău e o lumânare lângă rochia albă de borangic și o prescură cu sânge de ce Doamne… te-ai ridicat a rugă într-un strigât frânt ai coborât la picioarele Lui ți-a fost dor fierbinte de lumina divină mă rog Ție iart-o și du-o în dreapta Ta în corul de îngeri Amin
Pe lespedea cerului
pe țărmuri arse de suflet te-am adunat într-o scoică să te găsesc când ne vom întâlni de te voi chema îmi vor răspunde valurile pe lespezile cerului presărate cu albi crin Vis frânt erai copacul de la margine de drum lumina se zbătea haotic între pletele verzi așa, ca pentru muritori erai cenușa unui rug aprins stins ieri în noapte de lacrima ce se scurgea printre genele ofilite ale timpului erai îngerul rătăcit între oameni țeseai vise pe pânza mohorâtă a cerului nu ai văzut lutul ce se așternea peste sufletul tău în șoapta crudă a nopții privesc zborul pur al unui fluture s-a așezat pe trupul tău azi nu mai simți fiorul unui fir de iarbă în roua dimineții deasupra lespedea e azi atât de rece
Aripi de înger
pe țărmul unui lumi văd tăcerea împietrită marea tace și ea sau plânge’n tăcere caut tăcerea în adâncul orei
luna privește absentă printre valuri și stânci cuvântul vuiește în gând un suflet cu aripi de înger s-a frânt Rugă
unde te-ai dus femeie sau duh doar un cuvânt mi-ai spus că ai obosit și totul a apus nu a rămas nimic de spus în soaptă m-am rugat la cer, la stele să asculte visele, dorurile mele unde ai plecat când eu rosteam o vorbă lină o chemare o șoaptă pură să te aline boala te-a luat și ai plecat, acolo sus departe, la apus să luminezi în noapte calea poeților ce vin dar fără tine noaptea e pustie și viața asta nu e vie acum doar țip oftez în tăcere lacrimi, durere delir pustiu sau doar un chin în mine plânge durerea unui om ce a întâlnit odată, doar odată, un înger sau un pescăruș cu un chip de fată ce viață, ce destin să plâng din zori în noapte zi de zi să mor puțin câte puțin în fiecare zi în așteptări ce nu mai vin…
Mariana,
astăzi am coborât pe țărm lângă frații tăi pescăruşi să aşez într-o cochilie o bucățică din sufletul tău gingaş să te mângâie briza să te legene valurile mergi în lumina suflet ales
Astăzi, 26 martie 2022 se împlinește un an de la trecerea Marianei Gurza (poetă creștină, eseistă, editoare, fondator și director al revistei LOGOS & AGAPE) la viața cea veșnică. Un grup de prieteni și colaboratori au contribuit prin scrierile lor la apariția cărții omagiale „Comunicări celeste : in memoriam Mariana Gurza”, Timişoara, Editura Fundaţiei pentru cultură şi învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara, 2022! CLOPOTUL MUT Limbajul incifrat al clopotului personal înfiorează necontenit arborele vieții transformându-l într-o enigmă. El este mut dar îl ascultăm cu atenție. Ne spune mai multe decât cineva cu grai. Când vibrația se pierde în bătaia vântului și n-o să-l mai simțim să știți că mutul nu mai avea nimic să ne spună. MARIANA GURZA – CETĂȚEAN AL RAIULUI CERESC Pe 26 martie 2021, prietena noastră Mariana Gurza, n-a mai simțit vibrația clopotului personal, ci doar un clinchet prelung și dangătul asurzitor ce anunța marea DESPĂRȚIRE. Despărțirile dor și nasc un DOR viu, înfiorător de viu, imens, adânc… Comunitatea celor care au cunoscut-o pe poeta creștină, prozatoarea și editoarea Mariana Gurza au fost șocați la aflarea necruțătoarei vești. Cum să te consolezi cu acest gând? Nu credeam că un om dedicat semenilor, creativ, puternic și luptător nu va avea șansa învingătorului. De data aceasta, nădejdea nu i-a mai fost reazem și ghid pentru a-și continua călătoria și a traversa o nouă și cumplită încercare a vieții. I s-au smuls aripile mult prea devreme și i s-a frânt definitiv zborul, iar celor apropiați li s-au umplut inimile de tristețe, li s-au stors și golit ochii de lacrimi.
Amurgul său cernit a căzut peste inimile membrilor familiei și ale celor care au cunoscut-o cu greutatea unui întristat sărut de adio dat celei ce a adormit pe jilțul de piatră, odihnindu-și neprihănita trecere spre veșnicie. A răsărit în grădina RAIULUI ca o stea printre stele pentru a da mai multă strălucire cerului albastru, azurului poetic… Mariana ascultă respirația aștrilor care o îmbrățișează cu căldură; stau la povești nemuritoare despre oamenii pe care i-a iubit și-i va iubi pe vecie, rugându-se neîncetat pentru ei. Rănile celor rămași sunt atât de adânci, încât tristețea s-a cuibărit în fiecare moleculă a inimilor și au nevoie de multă răbdare și mângâiere. Vorbele mângâie, dar nu vindecă, orice cuvânt este o lacrimă, orice cuvânt este o chemare la aducere aminte și pomenire. Doar iubirea este tămăduitoare. Pentru a o simți mereu aproape pe Mariana, să-i atingem sufletul cu o rugăciune, cu o candelă ori lumânare aprinsă… Să lăsăm amintirile cu și despre Mariana să ne atingă inima precum fulgii de nea, stropii calzi din ploaia de vară, petalele înmiresmate ale florilor și s-o vedem doar în lumină, în pace și liniște, în grădina TĂTĂLUI Ceresc.
Mariana, atașată și devotată valorilor neamului, a întruchipat „Cumințenia pământului”, a îmbrățișat „Poarta sărutului”, a atins „Coloana infinitului” (Coloana recunoștinței fără sfârșit) pentru a se ospăta la „Masa tăcerii”, întru dobândirea RAIULUI. Îngerii o poartă de mână ca pe un copil bun, îi veghează somnul, îi dăruiește tihna binemeritată, multă tihnă și lumină, multă lumină și somn odihnitor… Mariana a iubit România cu toată ființa. Cu dragoste nețărmurită și dor imens de Bucovina, nu și-a uitat niciodată înaintașii. Un asemenea om care nu a uitat, nu merită să fie dat uitării. Mariana a fost speranța și universul familiei sale, călăuză și sfătuitoare celor care au ales să parcurgă pași pe calea scrisului, toiag și ajutătoarea celor în nevoie și a celor cu trebuințe neîmplinite. Ființa care a înălțat nenumărate vise ale semenilor spre împlinire și le-a dedicat necondiționat și cu bunăvoință clipe din viața sa, a plecat din sânul familiei, din ograda și livada cu rod bogat și a primit „pașaport” pentru ședere eternă în locul cu verdeață, dar ea va rămâne pururea în inimile noastre. Mariana, Mărturisitor de Hristos, cu siguranță și-a primit plata faptelor sale bune în Cer, întru mântuire.
Prin Mariana, Dumnezeu mi-a trimis un înger, atunci când am avut nevoie. Mariana a fost și rămâne pentru mine un dar primit în această viață. Și știu că darurile se păstrează în curățenie, la loc de taină, în odăița superioară a sufletului. De la început am înțeles amândouă că, nu tonul face „muzica”, ci o „coardă” interioară sensibilă care receptează întotdeauna mesajele transmise una alteia, dar întotdeauna cu cea mai bună intenție, cu respectul cuvenit și iubire de surori spirituale, întru duh. Ne-am înfrățit prin cuvânt, prin gând și faptă. Ne-am trimis energii pozitive și am simțit cum le primeam înapoi… Și când aveam bucurii și când aveam supărări stăteam la o „cafea” imaginară și depănam prin firul întins al telefonului jurubițe de vers, de proză scrisă ori întâmplări trăite. Spontană și săritoare în caz de nevoie, propunea soluții și urmărea împlinirea acestora asemenea unui sportiv de performanță. Sinceră cu ea însăși și față de ceilalți, dacă promitea ceva se ținea întotdeauna de cuvânt.
Când a fost în pelerinaj în Israel, mi-a trimis daruri sfințite, pe care le păstrez ca odoare dragi inimii mele…. Îndemnată și încurajată de ea și cu ajutorul bunului Dumnezeu, am ajuns și eu în Țara Sfântă. Ne-am rugat una pentru alta, pentru familiile noastre. Alături de prietena mea de-o viață, Valentina Teclici, Mariana îmi era o prietenă adevărată, de suflet. Cu Mariana am comunicat și colaborat în „CUVÂNT și IUBIRE”, apoi în „LOGOS și AGAPE”. Sfătuindu-ne amândouă și cu alte personalități literare, am convenit asupra titlului revistei care exprimă o simbioză între rațiune și iubire, întrucât literatura, ca și celelalte domenii ale creației și culturii necesită atât minte cât și suflet. În toate discuțiile noastre, n-am observat la ea niciun strop de infatuare, niciun dram de mândrie, niciun pic de ambiție nelalocul ei ori manifestare fățarnică…
Prin Iubire și prin Cuvânt, Mariana a vindecat răni. Mai întâi le dezinfecta, spunându-și sincer părerea, chiar dacă atunci când dezinfectantul ustura un pic, era binefăcător și nu rămâneau niciodată cicatrici. Atunci când credea că ceva nu este tocmai în ordine, trăgea cu săgeata sincerității pentru a atrage atenția. Dacă observa oarece iritare, supărare, pansa și urmărea evoluția situației, a stării de fapt. Avea acest comportament asemenea vechilor geto-daci atunci când avea loc o eclipsă de soare, crezând că luna vrea să-l stingă și o amenințau verbal cu toată puterea lor. Nu mică le era bucuria când vedea că acțiunea lor era încununată de succes. Și, nu mică era bucuria Marianei atunci când vedea că intenția ei a fost înțeleasă așa cum se cuvine și lucrurile s-au așezat în matca lor firească. Și, acest lucru pentru că iubea necondiționat oamenii.
Cartea „COMUNICĂRI CELESTE : IN MEMORIAN MARIANA GURZA” închinată memoriei Marianei se dovedește a fi un „certificat” de autenticitate al unei ființei înduhovnicite, notificat prin semnătură veridică și durabilă de minți pricepute, inimi calde și suflete pline și dăruitoare de iubire. Pentru toate acestea și multe altele, numele Marianei va rămâne pentru mine și, sunt convinsă că pentru toți cei care au cunoscut-o, PRIETENA de care ne va fi mereu DOR.
Bunul Dumnezeu s-o odihnească în RAIUL de-a dreapta Sa, întru nădejdea învierii!
Astăzi, 26 martie 2022, se împlinește un an de la trecerea Marianei Gurza (poetă creștină, eseistă, editoare, fondator și director al revistei LOGOS & AGAPE) la viața cea veșnică. Un grup de prieteni și colaboratori au contribuit prin scrierile lor la apariția cărții omagiale „Comunicări celeste: in memoriam Mariana Gurza”, Timişoara, Editura Fundaţiei pentru cultură şi învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara, 2022!
CLOPOTUL MUT
Limbajul incifrat
al clopotului personal
înfiorează necontenit
arborele vieții
transformându-l
într-o enigmă.
El este mut
dar îl ascultăm
cu atenție.
Ne spune mai multe
decât cineva cu grai.
Când vibrația se pierde
în bătaia vântului
și n-o să-l mai simțim
să știți că mutul
nu mai avea nimic
să ne spună.
MARIANA GURZA – CETĂȚEANAL RAIULUI CERESC
Pe 26 martie 2021, prietena noastră Mariana Gurza, n-a mai simțit vibrația clopotului personal, ci doar un clinchet prelung și dangătul asurzitor ce anunța marea DESPĂRȚIRE. Despărțirile dor și nasc un DOR viu, înfiorător de viu, imens, adânc…
Comunitatea celor care au cunoscut-o pe poeta creștină, prozatoarea și editoarea Mariana Gurza au fost șocați la aflarea necruțătoarei vești. Cum să te consolezi cu acest gând? Nu credeam că un om dedicat semenilor, creativ, puternic și luptător nu va avea șansa învingătorului. De data aceasta, nădejdea nu i-a mai fost reazem și ghid pentru a-și continua călătoria și a traversa o nouă și cumplită încercare a vieții. I s-au smuls aripile mult prea devreme și i s-a frânt definitiv zborul, iar celor apropiați li s-au umplut inimile de tristețe, li s-au stors și golit ochii de lacrimi.
Amurgul său cernit a căzut peste inimile membrilor familiei și ale celor care au cunoscut-o cu greutatea unui întristat sărut de adio dat celei ce a adormit pe jilțul de piatră, odihnindu-și neprihănita trecere spre veșnicie. A răsărit în grădina RAIULUI ca o stea printre stele pentru a da mai multă strălucire cerului albastru, azurului poetic… Mariana ascultă respirația aștrilor care o îmbrățișează cu căldură; stau la povești nemuritoare despre oamenii pe care i-a iubit și-i va iubi pe vecie, rugându-se neîncetat pentru ei.
Rănile celor rămași sunt atât de adânci, încât tristețea s-a cuibărit în fiecare moleculă a inimilor și au nevoie de multă răbdare și mângâiere. Vorbele mângâie, dar nu vindecă, orice cuvânt este o lacrimă, orice cuvânt este o chemare la aducere aminte și pomenire. Doar iubirea este tămăduitoare. Pentru a o simți mereu aproape pe Mariana, să-i atingem sufletul cu o rugăciune, cu o candelă ori lumânare aprinsă… Să lăsăm amintirile cu și despre Mariana să ne atingă inima precum fulgii de nea, stropii calzi din ploaia de vară, petalele înmiresmate ale florilor și s-o vedem doar în lumină, în pace și liniște, în grădina TĂTĂLUI Ceresc.
Mariana, atașată și devotată valorilor neamului, a întruchipat „Cumințenia pământului”, a îmbrățișat „Poarta sărutului”, a atins „Coloana infinitului” (Coloana recunoștinței fără sfârșit) pentru a se ospăta la „Masa tăcerii”, întru dobândirea RAIULUI. Îngerii o poartă de mână ca pe un copil bun, îi veghează somnul, îi dăruiește tihna binemeritată, multă tihnă și lumină, multă lumină și somn odihnitor… Mariana a iubit România cu toată ființa. Cu dragoste nețărmurită și dor imens de Bucovina, nu și-a uitat niciodată înaintașii. Un asemenea om care nu a uitat, nu merită să fie dat uitării.
Mariana a fost speranța și universul familiei sale, călăuză și sfătuitoare celor care au ales să parcurgă pași pe calea scrisului, toiag și ajutătoarea celor în nevoie și a celor cu trebuințe neîmplinite. Ființa care a înălțat nenumărate vise ale semenilor spre împlinire și le-a dedicat necondiționat și cu bunăvoință clipe din viața sa, a plecat din sânul familiei, din ograda și livada cu rod bogat și a primit „pașaport” pentru ședere eternă în locul cu verdeață, dar ea va rămâne pururea în inimile noastre. Mariana, Mărturisitor de Hristos, cu siguranță și-a primit plata faptelor sale bune în Cer, întru mântuire.
Prin Mariana, Dumnezeu mi-a trimis un înger, atunci când am avut nevoie. Mariana a fost și rămâne pentru mine un dar primit în această viață. Și știu că darurile se păstrează în curățenie, la loc de taină, în odăița superioară a sufletului. De la început am înțeles amândouă că, nu tonul face „muzica”, ci o „coardă” interioară sensibilă care receptează întotdeauna mesajele transmise una alteia, dar întotdeauna cu cea mai bună intenție, cu respectul cuvenit și iubire de surori spirituale, întru duh.
Ne-am înfrățit prin cuvânt, prin gând și faptă. Ne-am trimis energii pozitive și am simțit cum le primeam înapoi… Și când aveam bucurii și când aveam supărări stăteam la o „cafea” imaginară și depănam prin firul întins al telefonului jurubițe de vers, de proză scrisă ori întâmplări trăite.
Spontană și săritoare în caz de nevoie, propunea soluții și urmărea împlinirea acestora asemenea unui sportiv de performanță. Sinceră cu ea însăși și față de ceilalți, dacă promitea ceva se ținea întotdeauna de cuvânt.
Când a fost în pelerinaj în Israel, mi-a trimis daruri sfințite, pe care le păstrez ca odoare dragi inimii mele…. Îndemnată și încurajată de ea și cu ajutorul bunului Dumnezeu, am ajuns și eu în Țara Sfântă. Ne-am rugat una pentru alta, pentru familiile noastre.
Alături de prietena mea de-o viață, Valentina Teclici, Mariana îmi era o prietenă adevărată, de suflet. Cu Mariana am comunicat și colaborat în „CUVÂNT și IUBIRE”, apoi în „LOGOS și AGAPE”. Sfătuindu-ne amândouă și cu alte personalități literare, am convenit asupra titlului revistei care exprimă o simbioză între rațiune și iubire, întrucât literatura, ca și celelalte domenii ale creației și culturii necesită atât minte cât și suflet. În toate discuțiile noastre, n-am observat la ea niciun strop de infatuare, niciun dram de mândrie, niciun pic de ambiție nelalocul ei ori manifestare fățarnică…
Prin Iubire și prin Cuvânt, Mariana a vindecat răni. Mai întâi le dezinfecta, spunându-și sincer părerea, chiar dacă atunci când dezinfectantul ustura un pic, era binefăcător și nu rămâneau niciodată cicatrici. Atunci când credea că ceva nu este tocmai în ordine, trăgea cu săgeata sincerității pentru a atrage atenția. Dacă observa oarece iritare, supărare, pansa și urmărea evoluția situației, a stării de fapt. Avea acest comportament asemenea vechilor geto-daci atunci când avea loc o eclipsă de soare, crezând că luna vrea să-l stingă și o amenințau verbal cu toată puterea lor. Nu mică le era bucuria când vedea că acțiunea lor era încununată de succes. Și, nu mică era bucuria Marianei atunci când vedea că intenția ei a fost înțeleasă așa cum se cuvine și lucrurile s-au așezat în matca lor firească. Și, acest lucru pentru că iubea necondiționat oamenii.
Cartea „COMUNICĂRI CELESTE : IN MEMORIAN MARIANA GURZA” închinată memoriei Marianei se dovedește a fi un „certificat” de autenticitate al unei ființei înduhovnicite, notificat prin semnătură veridică și durabilă de minți pricepute, inimi calde și suflete pline și dăruitoare de iubire.
Pentru toate acestea și multe altele, numele Marianei va rămâne pentru mine și, sunt convinsă că pentru toți cei care au cunoscut-o, PRIETENA de care ne va fi mereu DOR.
Bunul Dumnezeu s-o odihnească în RAIUL de-a dreapta Sa, întru nădejdea învierii!
Cunoscutul scriitor și ziarist Al. Florin Țene este prezent în librării cu un nou roman, intitulat “Nu plângeți că mă duc de lângă voi – Viața Sfântului Închisorilor, Valeriu Gafencu”, apărut la Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2022.
În ultima perioadă talentatul și harnicul scriitor de care facem vorbire a scos la lumina tiparului câteva romane din seria “viața scriitorilor între realitate și poveste “, începând cu Gib I. Mihăescu, Macedonski, Minulescu, Radu Gyr, Vasile Militaru, Traian Dorz și Valeriu Gafencu.
Prezentul roman de 257 de pagini are o prefață de dr. Ionuț Țene, intitulată “Actualitatea lui Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor“ în care subliniază: ”Valeriu Gafencu din temnița comunistă a înțeles cel mai bine rostul Bisericii și îndemnul ei jertfelnic,că trebuie să zidească în suflete. Un mirean creștin-ortodox a fost un măr-turisitor, un mucenic, fără să fie de formație teolog, cleric sau ierarh. E un model hristic în rândul laicilor, un exemplu care unește mirenii și clerul, prin sfințenie și mărturisire. Rostul Bisericii este rugăciunea și permanenta comunicare cu Hristos prin propovădurirea Evangheliei, trezvie înțeleasă de tânărul student.
Învățămintele lui Valeriu Gafencu sunt actuale și pot reface legătura dintre popor și cler într-un model de jertfă mucenicească împotriva secularizării. Reîntoarcerea la învățămintele de pateric ale mucenicilor din închisorile comuniste este liantul și singurul, astăzi, care reface încrederea dintre ierarhie și enoriași în comuniunea cu unica și soborniceasca biserică în timpurile provocatoare ale modernității desacralizate. Românii au nevoie de o sacralizare a societății prin modelul jertfelnic al sfinților din închisorile comuniste.
În ultimii ani, apar tot mai multe monografii, studii, articole și creații artistice despre Valeriu Gafencu, fapt ce contribuie la creionarea icoanei Sfântului Închisorilor, nu numai în biserici și acatiste, ci și în opere literare de substanță din cultura noastră.“
În postfața scriitoarei Elena Buică-Buni din Toronto (Canada) se stipulează: “Aflându-se într-o lume plină de întuneric și de cruzimi, cu crâncene încercări, nu deznădăjduia și nici nu renunța la efortul de a-i încuraja, de a-i înălța sufletește, spre dragostea creștină, pe tovarășii lui de grele suferințe.
Regimul drastic al închisorilor a făcut că Valeriu să treacă prin adânci seisme lăuntrice și, prin această suferință, să trăiască credința la cea mai înaltă tensiune. I-a răscolit întreaga lui ființă și a trezit în el un puternic elan purificator, ceea ce a făcut ca tovarășii lui de suferință să îl considere un Sfânt.
„Mulţumesc din toată inima Bunului Dumnezeu pentru suferinţa ce mi-a trimis-o. Căci prin suferinţă mi-am purtat lumina sufletului şi am găsit calea Vieţii…”, scria el într-o scrisoare pe data de 25 mai 1945. E uimitor gestul lui de a renunța la antibiotice, care, în acel timp, erau o raritate, consi-derând că pe el nu-l mai pot ajuta și le-a oferit fostului ateu comunist, evreu devenit pastor creștin, Richard Wurmbrand, care a trăit până în anul 2001 (născut în 1909).
Dinamismul echilibrat al autorului Al. Florin Țene este foarte potrivit acestor relatări. Prezentându-ne viața lui Valeriu Gafencu, atent la nuanțe, creează încă o radiografie sufletească remarcabilă, oferindu-ne prilejul de a medita la jertfa, la suferința și la crucea dusă de cei căzuți sub biciul călăilor, frați din același neam. Asta ne amintește că nimic nu se poate realiza fără efort și fără jertfă.
Prin originalitatea ideilor, prin dragostea cu care scrie, Al. Florin Țene pune în lumină, și în acest volum, înălțimea spiritualității umane, profunzimea ideilor, complexitatea relațiilor Viața ,,Sfântului Închisorilor”, Valeriu Gafencu interumane și măreția naturii divine. Spiritul său creator și lucid merge în paralel cu realitatea atât de agitată, deschizând uși secrete prin care mintea cititorului se strecoară spre adâncimi.
La reușita acestui volum au contribuit și atractivul discurs narativ și deosebita sa capacitate de sinteză care te trimit adesea la esențe. Folosind fraze curgătoare, un limbaj expresiv și dia-loguri vii, autorul se înscrie printre scriitorii români care vor dăinui în timp.
Prin acest nou volum, scriitorul Al. Florin Țene dă literaturii române încă un roman în care timpul pare anulat și oamenii par vii, încât îi vezi și îi auzi ca pe un ecran de cinema. Și de ce nu?! E foarte posibil ca astfel de romane să inspire regizorii de filme.
Datorită artei povestirii sale, autorul ocupă un loc aparte în literatură noastră. Va învinge timpul prin originalitatea acelui mod atractiv de compoziție a subiectului romanului de biografie romanțată, cu totul diferită față de ce s-a mai scris în anii precedenți. El poate fi înțeles și plăcut pentru un mare număr de cititori avizaţi.
Deschizând cartea, suntem atrași de forța talentului și de virtuozitatea care îi dau viață, și, închizând-o, ne trebuie un timp ca să ne desprindem şi să ne conectăm la realitatea înconjură-toare. Este un roman pe care îl purtăm cu noi și după ce am terminat de citit”.
Mă alătur celor spuse de autoarea din Canada și concluzionez: Al.Florin Țene este un scriitor ce a dăruit literaturii române o operă complexă ce este o “cariatidă” care alăturată altor astfel de “construcții” susțin cupola universală a culturii române.
Volumul de versuri al poetei Liliana Moldovan, intitulat „Zâmbet de Heruvim„ apărut la Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2022, având 121 de pagini, este structurat în două cicluri de poeme, intitulate “Poveștile inimii“ și “Anotimpurile sufletului “, cuprizând 100 de poezii.
Volumul se deschide cu o prefață semnată de Baki Ymeri și se închide cu o postfață a scriitorului Victor Constantin Măruțoiu, texte ce vorbesc despre poezia Lilianei Moldovan care este “un ecou care necesită o umbră pentru a dansa “( Baki Ymeri) și “o lume angelica a fericirii “ (Victor Constantin Măruțoiu).
“Zâmbet de Heruvim “, volum semnat de Liliana Moldovan, membru al Ligii Scriitorilor și al UZPR, pune ermine peste litografii de viață și fiind religioase prin referire la natură și trăiri în diferite anotimpuri, pe câte era și pictura unui Parmiggiano. Poemele nu lăsă să se întrevadă devoționismul din “Veghe“, din “Clepsidră“. Tinerețea o află pe Liliana Moldovan într-un desăvârșit exercițiu isihast, înțeles de poetă în ceea ce privește trăirea vieții în mijlocul naturii, sau descifrând “Mecanica sentimentelor “. Recunosc,/ Îmi place să colecționez cuvinte,/să le construiesc/ și să le așez într-un puzzle sentimental.´” Poem ce se înscrie într-o profesiune de credință. Această idee, de a convorbii cu sentimentele și cu natura, lasă de o parte pe mijlocitorii care aduc rânduiala pământească și se atașează iubirii “venită de la Dumnezeu. “
Lirica primăvăratică a poetei, sună din viori diafane și sentimental iubirii se exprimă metaforic, fără brutalități, sub forma unui “Alint de primăvară “:
”Aparțin dimineților răsfățate!
Aparțin anotimpului
ce stă să vină cu parfum de liliac.
Aparțin iubirilor trecute
și mângâierilor din viitor“ (Alint de primăvară).
Poeta viețuiește cu primăvara, cu diminețile răvășite, cu îngerii, cu poezia, cu sufletul, cu anotimpurile cu visul etc, creând un univers autentic al poemelor. Toate acestea sunt proprii spiritului neoclasic, fiindcă solemnitatea diafană a versurilor înflorite par a fi “teritorii “ale unei primăveri veșnice.
Există în poezia Lilianei Moldovan o sensibilitate maladivă și o adâncime a perspectivelor ontologice, exemplificând spiritualismul cu extazul, o strânsă omogenitate între ceea ce este creat și trait, încât poeta întruchipează o bucurie universală cu răsunet filozofic, cuprins de cazul particular și de sentimente ce vibrează la veșnicia clipei. Marile alegorii ale poetei-ale mărțișorului, al primăverii, sufletului,sentimentelor, al dorului, delirilor, ale pasiunii, teologalului etc,-, izvorăsc dintr-o verificată expresie culturală, universalitatea bucuriei vieții unui eu exponențial sporit de inteligibilitate.
Liliana Moldovan este un creator de metafore originale, eufonice, abisale în aceea bucurie a vieții religioase, cum scrie Victor Constantin Măruțoiu. Descoperim în versurile poetei un romantism al originilor, cu o formă mai abstractă, de lirism conceptual cu slobozire de efect, un preponderant simț al ființei gânditoare:
“Îmbătrânește ritmic timpul
în secunde caramelizate,
constrâns să se pitească
printre fugare umbre pastelate. “( Ritm de noiembrie).
Descoperim o stabilizare cu contribuție cerebrală de esență neo-romantică, frisonată de metafore surprinzătoare.
Citind volumul acesta, mi-am adus aminte de ce spunea despre poezie Titu Maiorescu: “Poezia este repausul inteligenței“, aforism ce-l combat cu ce scria Khalil Gibran: „Poezia e înţelepciune care încântă inima”.
Prin acest volum, pot spune, că Liliana Moldovan reprezintă cu cinste poezia femenină din literatura română, fiind o reprezentantă de frunte al grupului de poete din țara noastră.
Începutul secolului XXI oferă noi perspective de cunoaştere şi de interpretare a poeziei în general, inclusiv a celei scrise de femei. Postmodernitatea evită “prejudecăţile” şi deschide ferestre noi spre cunoaştere şi autocunoaştere, așa cum descoperimîn în volumul “Zâmbet de Heruvim“, hermeneutica literară de asemenea propune tehnologii noi, metode de investigaţie ale textelor literare .
În general realul și idealul sunt considerate antinomice. Cel de-al doilea fiind ținta către care visăm, iar primul termen reprezintă viața reală, prozaică și lipsită de perspective. Însă, noi trebuie să privim idealul ca o prefigurare a realului în care ne ducem viața. Între cei doi termeni există o permanentă presiune spirituală, deoarece idealul nu este decât adevărul de la distanță. Subiect dezbătut de Alphonse de Lamartine, numele complet Alphonse Marie Louise Prat de Lamartine (născut la 21 octombrie1790, Mâcon, Bourgogne-Franche-Comté, Franța și decedat la 28 februarie1869, Paris, Franța), a fost un poet, scriitor și politician francez. În 1829 a devenit membru al Academiei franceze. Acesta, alături de Victor Hugo și de Alfred de Vigny, a fost unul dintre inițiatorii poeziei romantice franceze
Însă, fără existența acțiunii eficiente, idealul nu se poate realiza. Ajungerea la ideal prin transformarea realului presupune un proces de creație – formă specifică a practicii sociale, iar rezultatul îl reprezintă valorile materiale și spirituale. În realitate acest fenomen nu este atât de schematic, deoarece idealul nu constituie întotdeauna un punct de pornire conștient, ci uneori apare cu toată limpezimea doar în urma unei cristalizări ulterioare, ceea ce nu-l lipsește însă de o anterioritate virtuală în procesul creator. Noțiunea de ideal nu se referă la reflectarea a ceea ce există, și mai ales la prefigurarea tendințelor, a sensului în care conștiința socială – la nivelul ei superior ideologic- își reprezintă dezvoltarea viitoare a realităților, dar nu poate fi neglijată nici situația în care idealul este proiecția imaginară în trecut a unor aspirații sau interese. Idealul este o expresie a realului, deci are un rol secundar, determinant. Înțelegerea idealului nu trebuie limitată la natura sa de element determinat, deoarece opoziția dintre real și ideal este valabilă. numai în cadrul problemei fundamentale a filosofiei, când trebuie stability factorul primordial al dezvoltării.
Rădăcina idealului se descoperă în activitatea practică, el este rezultatul unui proces de adecvare a omului la realitate, ceea ce presupune capacitatea de a acționa pornind de la un scop, de a-și reprezenta o acțiune înfăptuită, de a dori și a tinde spre un lucru sau altul. În acest sens originea idealului nu se găsește doar în incapacitatea realului de a ne satisface, ci, în rolul pe care acesta îl joacă în practică pentru a permite omului să înfăptuiască obiecte și acțiuni reale, capabile să-l satisfacă.
Idealurile sunt acelea care dau sens activității creatoare, oferind criterii de ordonare și ierarhizare a țelurilor de stabilire a raporturilor dintre scopuri și mijloacele atingerii lor.
„TEMA PENTRU ACASĂ”, DE NICOLAE DABIJA, ROMANUL ÎN CARE EMINESCU E DEPORTAT ÎN SIBERIA
Ecoului clopotelor care au strigat plecarea la Cer a scriitorului-tribun Nicolae Dabija încă se zbate între pereții inimii mele. Un clopot dintre cele câte vor fi slobozit, cu un an în urmă, dangătul de plecare pentru ilustrul basarabean a fost cel al Bisericii „Sf. Treime” din Miroslovești. Și a răsunat acest glas metalic al bocetului mirosloveștean în armonie cu versurile poetului de peste Prut: “De vii o dată la Mirosloveşti,/ la apele Moldovei te încearcă bucuria/ că tu, basarabeanul, singur nu mai eşti,/ că e cu tine toată România”. (Nicolae Dabija, Membru de Onoare al Academiei Romane, a fost Cetățean de Onoare al comunei mele.)
În zilele acestea triste, pe rețelele Google a fost evocată personalitatea scriitorului, cu faptele sale literare si cultural-civice care i-au clădit panteonul. S-a postat mult despre opera sa poetică dar și despre romanul „Tema pentru acasa”, un bestseller românesc – după unii literați, demn de un Nobel, spre iritarea altora. Un roman tipărit în opt ediții, tradus și citit în Franța și SUA.
Am citit romanul în ediția a doua a acestuia, în 2009. Când mi-a fost înmânată cartea, autorul, cu o ironie fină, convertită în glumă, aluzie la snobii care percep cărţile cu autograf doar ca trofee de bibliotecă, a adăugat: “… dar s-o citeşti!”… Și l-am citit, dar nu ca pe celelalte cărţi de literatură, ci cu un zel aparte, ca îndeplinind o misiune specială, primită de dascălul de şcoală rurală de la scriitorul-academician. Ba, mai mult, am îndrăznit să și fac publică dovada lecturii, printr-un exercițiu care mi-a devenit familiar – desigur, în legea mea de cititor de rând.
Și iată cu ce-am rămas eu în urma lecturii primului roman al unui poet devenit deja liderul generației sale, dar cu monadă ascunsă de mare povestitor, dezvăluită nouă târziu.
Înainte de a trece sârguincios la lectura propriu-zisă a romanului, nu mi-am putut reprima obiceiul de a sonda cartea, un fel de automotivare tematică, răsfoind-o pe sărite şi selectând pasaje la întâmplare. Am recunoscut îndată tema romanului, contextul istoric în care se derulau faptele, spaţiul geografic, de o întindere extracontinentală, şi nucleul acestuia, limitat la un spaţiu concentraţionar, familiar – ca eşafod al execuţiei lente – cititorului de literatură scrisă după căderea comunismului. Încet-încet, începusem să simt o uşoară dereglare de ritm respirator, ceea ce era reflexul condiţionat pe care îl aşteptam pentru a trece la lecturarea firească, disciplinată.
Am citit cartea confruntat, şi de data asta, cu problemele urgente ale slujbei dăscăleşti, încă neîntreruptă de pauza vacanţei de vară, şi cu cele ale gospodarului rural, adică chemat mereu afară, tras cu arcanul dinlăuntrul cărţii în care eram cufundat de îndemnurile disperate ale soţiei, aflată, din pricina mea, mereu cu ochii pe ceas sau, mai ales, pe cer. Pe cerul, ca niciodată, parcă, potrivnic intereselor mele lăuntrice.
În ceasurile smulse pe apucate celor trei zile, cât a durat sporadica parcurgere a cărţii, n-am fost deloc eu însumi atunci când mă aflam în afara încăperii în care se consuma actul cititului. Fiindcă treburile mele erau acum făcute cu jumătate din mine, cealaltă jumătate însoţind solidar eroul romanului fie în infernul de la Kolâma, participând la caznele condamnatului la muncă silnică doar pentru că existenţa lui avea sens cu Eminescu – şi nu cu Stalin –, fie hălăduind prin sălbăticiile îngheţate sau dezgheţate ale Siberiei, hăituit de câinii-gardieni, întru mântuirea prin libertate. În această perioadă a lecturii – recunosc, la vârsta mea ar fi trebuit să fiu mai detaşat de lumea plăsmuită de scriitor –, mi-am reactivat şi mecanismele reumatismului, fără ca factorii meteo din lumea reală să aibă o contribuţie majoră.
Aici, trebuie să fac o paranteză. Soţia mea, Ortansa, o “devoratoare” de beletristică la tinereţe, un lector cu un câmp vizual rarisim, citise romanul chiar la câteva ceasuri de la primirea lui. Autorul ar putea înregistra, prin cititoarea deja numită, două recorduri probabile, vizavi de cartea sa: performanţa de a i se citi romanul în cel mai scurt timp de la primire şi, al doilea record, cea mai rapidă lectură a volumului – aproximativ cinci ore, cu o singură pauză. A se lua în calcul şi forţa motivaţiei induse de subiectul cărţii, fluiditatea şi accesibilitatea narării. Pentru că fac paranteza în contextul stării de spirit induse cititorului în timpul şi în perioada proximă lecturii, am s-o prelungesc cu o secvenţă de inducţie psihologică ce stă în forţa artei literare.
La o zi după terminarea cărţii soţia era încă subjugată de subiectul lecturii. Gerurile Siberiei, în corelaţie cu empatia faţă de cuplul de eroi, i-au produs celei abia desprinse de carte dereglări senzoriale – evident, psihologic – care pot defini un exemplu demn de cazuistica în domeniu. În dimineaţa menţionată, la prima ora a zilei, soţia ieşise afară să-şi vadă tufa de scânteioare abia înflorite, de care se ataşase în mod deosebit. Le-a mângâiat cu afect feminin, ca apoi să tresară, într-o stare de panică pe care mi-a împărtăşit-o cu o explozie de mirare: “Au ingheţat scânteioarele! Ai mai pomenit asta în iunie?!”. Ripostez, asigurând-o că e vorba de o eroare: “Ai o problemă de natură…literară, eşti încă sub efectul cărţii lui Nicolae Dabija”. Insistă să mă convingă că scânteioarele ei sunt îngheţate. A durat asta până am privit, amândoi, termometrul adus cândva de ginerele nostru, meteorolog la Staţia Meteo de pe Ceahlău, aparat care arăta exact treisprezece grade, plus. Asigur cititorul că “victima” acestui incident “literar” e un om perfect sănătos şi că “fenomenul” accidental a fost favorizat şi de asprimea bazei cupei florale a scânteioarelor, flori pe care admiratoarea nu le mai pipăise până atunci, cât şi de coborârea bruscă a temperaturii în ziua cu pricina. Dar fără conjunctura provocată de proaspăta lectură, cu induceri siberiene, florile din curtea noastră n-ar fi “îngheţat” niciodată în iunie.
Revenind la cititorul care semnează aceste rânduri, pe tot parcursul lecturii m-am sforţat să realizez disjungerea întregului între realul şi imaginarul acţiunii, între istorie şi literatură. Intuisem – dar şi ştiam, într-o anume măsură, mai ales din textele ce umplu de conţinut rubrica editorială “La est de vest” din “Literatura şi arta” – că Nicolae Dabija cunoaşte şi trăieşte în tot tragismul ei istoria smulgerii Basarabiei din trupul Ţării şi, implicit, ororile stalinismului, context în care se desfăşoară acţiunea romanului “Tema pentru acasă”. Mi-era clar, din prefaţa cărții, că subiectul este expresia literară a experienţelor trăite (sau aflate şi arhivate) de autor, de prietenii, cunoscuţii sau necunoscuţii care i-au fost alături, la spital, în timpul cumpenei dintre viaţă şi moarte hărăzită autorului romanului într-o etapă a vieţii sale. Dar la fel de clar îmi era şi faptul că arta poetului convertit în prozator ar putea codifica realul în metafore mult prea ermetice pentru înţelesul meu imediat. Şi cu toate acestea, sau poate tocmai din cauza asta, n-am încetat în a mă frământa să desprind fantezia de faptul istoric, metafora de informaţie. După ce am terminat romanul, am ajuns la concluzia că nici nu era necesar să recurg la polarizarea râvnită. Pentru că măiestria artistică a prozatorului-poet acoperă cu desăvârşire cruzimea concretului istoric şi că, integral, urâţenia şi frumuseţea care plăsmuiesc artistic, în antiteză, caracterele eroilor balansează natural între frumos şi urât, între bine şi rău, între om şi monstru. Că orice tip de rău pe lume îşi are contraponderea în bine, că forţa intrinsecă a iubirii şi a libertăţii e mai presus decât orice “virtute” malefică – întocmai cum, artistic şi etic, ne convinge autorul romanului. Şi că, făcând o analogie cu ce s-a afirmat în legatură cu aceast gen de disjungere în opera sadoveniană, cred sincer că în romanul „Tema pentru acasa”… “totul se infirmă, totul se confirmă”. Sau, recurgând la o speculaţie inspirată de literatura patristică, romanul „Tema pentru acasa” e întreg – istorie şi întreg – literatură.
Desigur, cititorul care îndrăzneşte aici a găsit romanului, cu instrumentele sale empirice, multe virtuţi artistice. Spre exemplu, mijloacele literare care au creat contextul peisagistic al acţiunii, într-o corelaţie absolută cu faptele şi cu starea de spirit ale eroilor, m-au condus la concluzia că tablourile siberiene desenate prin cuvânt, în roman, pot concura serios tehnica desăvârşită a imaginilor fizice din aceeaşi regiune geografică realizate de National Geographic. Apoi, matricea stilistică a cărţii – în genere, în nota familiară experienţei mele de consumator de literatură – constat, este tuşată, ca să zic aşa, de liniile proeminente ale unor ingenioase elemente de ficţiune. Mă refer la cele uşor de desprins, cele care induc surprinzător punctele culminante ale conflictelor, sau eliberarea de tensiune prin deznodăminte neaşteptate. Probabil că, graţie lor, am avut adesea senzaţia, în timpul lecturii, că citesc un basm, un “basm modern”, în care, cum ar spune Monica Spiridon, ficţiunea are rolul “să dea sens istoriei fiinţei”.
La performanţele artistice asupra cărora, în percepţia mea, s-ar putea zăbovi mult, aş putea adăuga şi pe cele etice. Între ele remarc, aşteptându-mă la asta, reţinerea prozatorului de la tendinţa (generalizată în literatura de azi) de a uza, având de-a face cu un roman de dragoste, de reţetele ieftine de “amor”. Delicateţea, bunul simţ în alegerea modului subtil, deductibil, prin care eroii principali – într-o firească raportare la mediul natural al acțiunii și socio-cultural din care provin – îşi împlinesc trupeşte dragostea din care se va naşte mobilul vieţii aproape întrerupte a eroului au dat satisfacţie cititorului pe care îl reprezint.
Romanul “Tema pentru acasa” e un alt fel de roman de dragoste. Accentul acestei laturi dominante a cărţii e pus pe iubirea spirituală, pe forţa şi filosofia acestei trăiri superioare a omului, romanul fiind chiar un veritabil “tratat de iubire spirituală” între un barbat şi o femeie. Iar îndreptarul acesta e presărat dibaci cu ingrediente deja consacrate, ca valoare, în sensul ideii menţionate. Mă refer la extrasele-citate care prefaţează, distilat, secvenţele romanului.
În acelaşi context al iubirii, iubire extinsă la subiecţi aflaţi dincolo de bărbat sau femeie, observ raportarea personajului principal şi a celorlalte personaje pozitive la starea de libertate a omului, la relaţia lui cu Dumnezeu, acest din urma aspect oprindu-l categoric pe om de a trece hotarul care-l desparte de bestie. Şi, aici, îndrăznesc să am credinţa că romanul „Tema pentru acasă” a fost anume conceput, ca autorul să “descarce” în el o sinteză a filozofiei sale despre lume şi viaţă, în contextul istoriei. În acest scop a creat personajele extreme, de forţa lui Ulmu şi Kudreavţev. Panoplia personajelor negative – sadici, paranoici, perverşi – i-a oferit scriitorului posibilităţi facile de a se opune acestora, de a-şi exprima crezul său de viaţă, disimulându-se, pe rând, în Mihai Ulmu, în înţeleptul Mendelstam, în părintele Florenski. Probabil, chiar şi Maria Răzeşu e un vehicul pentru autor în a transporta către cititor idei personale, între acestea, convingerea sa cu privire la anvergura lui Eminescu. Apropo, cine a mai avut ideea unui Eminescu prezent, spiritual vorbind, chiar şi în Siberia, unde Maria l-a dus cu ea (evident prin cartea împrumutată de la profesor, în timp ce-i era elevă!
În sfârşit, în acelaşi câmp etic, să remarcăm că bătrânul matusalemic Iuiun, ultimul vorbitor în graiul unei etnii siberiene, în asociere cu profesorul basarabean – conlucrare asumată generos de către eroul principal – reprezintă, prin misiunea de a salva limba unei minorităţi etnice milenare, deja asimilate, un exemplu impresionant şi edificator pentru ceea ce şi autorul săvârşeşte, în fapt, la o scară mai puţin dramatică, dar totuşi alarmantă, în contextul militantismului său publicistic, civic în Basarabia cea smulsă samavolnic din trupul Ţării-Mamă.
