Zilele trecute am citit cu nesaț o excepțională carte scrisă de Ignatius Aphram I Barsoum, patriarhul ortodox al Antiohiei, între anii 1933 – 1957. Cartea se numește ”Mărgăritare risipite. O istorie a științelor siriace” și a apărut cu sprijinul consiliului local Cluj-Napoca. Lucrarea e fascinantă pentru că îți deschide ochii privind istoria acestei vechi limbi siriace, cunoscută ca și aramaica, pe care o vorbea și Domnul Nostru Iisus Hristos. Majoritatea românilor au aflat din filmul ”Patimile lui Htristos” că Mântuitorul vorbea aramaică, de altfel Mel Gibson a regizat filmul cu actorii vorbind această limbă străveche care se răspândea de mii de ani din Egipt până în China. E interesat să afli din cartea lui Ignatius Aphram I Barsoum că Iisus Hristos vorbea aramaică, adică limba siriacă, atât în familia sa din Nazaret sau Galileia, dar și cu Apostolii. Întreaga propovăduire a Evangheliilor s-a făcut în limba siracă de către Mântuitor în Iudeea. În epoca lui Iisus poporul evreu – și celelealte popoare din arealul geografic – vorbea aramaica, limba ebraică era vorbită doar de preoți și cei legați de cultul religios, de farisei și cărturari și cei apropiați lor. În general de ce bogați. Poporul majoritar sărac vorbea siriaca. E interesant că Iisus ca theandrie divino-umană era din familia regelui David și vorbea sau propovăduia în limba aramaică. Locul de baștină al aramaicii a fost Mesopotamia, în ebraică Aram Naharayim, adică „Aram dintre fluvii”. Triburile de aramei numite caldei au locuit fie la sud de Babilon, în jurul orașului Ur, fie in Mesopotamia Superioară între râul Chebar (Khabur) și marea cotitură a Eufratului care are zona Haran în centru. Deoarece Avram, Isac și Iacov erau originari din Aram Naharayim și poate și din cauza legăturilor lor cu orașul Haran, Moise spune că Iacov a fost „arameu” (Deuteronom 26:5).
De acolo din Mesopotamia de nord aramaica s-a răspândit către sud, pe teritoriul întregii Sirii de azi. De altel profețiile lui Daniel, Evanghelia după Matei sau o parte din Facere au fost scrise în siriacă. Un verset din cartea lui Ieremia (10:11) și un cuvânt din Geneză (31:47) sunt scrise în aramaică și nu în vechea ebraică, de asemenea Gemara- o mare parte din Talmud sau Tora orală, o mare parte din cărțile Cabalei, un număr de rugăciuni și imnuri liturgice din religia iudaică. Aramaica se înrudește cu ebraica așa cum spaniola se aseamănă cu portugheza. Chiar primele oficieri ale Liturghiei s-a făcut în siriacă, precum și prima episcopie creștină de Antiohia folosea aramaica. Ignatius Aphram I Barsoum face o incursiune în istoria acestei limbi în care s-a propovăduit religia creștină în Orientul Mijlociu, făcând mai apoi o punte culturală dintre civilizația arabă și cea greco-latină înspre Occidentul pre-medieval. La urma urmei să nu uităm că Saul a devenit Pavel ”pe drumul Damascului”. În zilele de azi când creștinii din Siria și Orientul Mijlociu sunt uciși și persecutați, pentru că oficiază liturghia în limba pe care o vorbea Iisus Hristos realizezi de fapt sensul anti-creștin de o ferocitate neomenească a militanților islamiști. Prin izgonirea creștinilor din Siria se alungă de fapt și siriaca, limba vorbită de Hristos. Ma’lula este singura localitate din Siria în care se vorbește aramaica, limba se mai folosește în alte biserici și mănăstiri în oficierea cultului liturgic creștin din zonă.
Mel Gibson, în filmul regizat de el „Patimile lui Hristos”, care a supărat Hollywood-ul, a intuit genial cezura dintre poporul de apostoli și ucenici, care vorbeau siriaca, și cărturari, preoți, funcționari și farisei ce vorbeau ebraica. Nu întâmplător în filmul său Mel Gibson și-a pus actorii care au interpretat pe Iisus, apostoli, ucenici și popor să vorbească limba siriacă. Iisus a propovădut în limba siriacă-aramaică pentru o populație vorbitoare de această limbă, care avea un areal geografic mai larg de locuire în afara granițelor Palestinei de atunci și Israelului de acum, până în Siria, Iordania, Liban și Irakul de azi. Deci Iisus vorbea cu apostolii, ucenicii și poporul care-L asculta în limba siriacă. Era limba poporului simplu și sărac care avea o casta conducătoare supra-pusă formată din cărturari, farisei, preoți si cei cei slujeau numiți pe larg ca sens general în versetele evanghelice ca iudei. Peste casta stăpânitoare era administrația ocupantului: imperiul roman. Deci propovăduirea lui Iisus nu a fost doar religioasă și mântuitoare, ci percepută de popor și ca o mișcare socială eliberatoare față de stăpânirea clasei superioare de farisei, cărturari, funcționari și preoți care vorbeau limba ebraică și erau controlați de stăpânitorii romani. Lucrarea religioasă și mesianică mântuitoare a lui Iisus, în percepția poporului, trebuie sa o analizăm și ca o mișcare socială de eliberare și afirmare a drepturilor celor mulți și săraci, în fața nedreptăților și exploatării clasei stăpânitoare. Poporul lui Iisus, care pe lângă faptul că era majoritar, sărac și fără drepturi, vorbea limba siriacă și a primit cu inima deschisă Cuvântul mântuitor.
Al. Florin Tene este asemeni unui cal de cursă lungă, adică darul lui Dumnezeu dat poporului român, pe care nu-l folosești la lucruri cotidiene, casnice, ci numai la lucruri mărețe, așa cum este poezia! Antologia 80 numită sugestiv ,,Întoarcerea la metaforă”, Editura ,,Globart Universum” Montreal, Canada, Selecții inedite din 24 de volume de poezii, cu o prefață semnată de Johnny Ciatloș Deak, este un cadou dăruit cititorilor români de aici și de pretutindeni, cu generozitatea-i binecunoscută.
Antologia dumisale ne dă ocazia să cunoaștem parcursul poetic al lui Al. Florin Țene, într-un interval de peste 5 decenii, timp în care poetul ne surprinde cu niște poezii calde, originale, în care iubirea de neam și glia strămoșească sunt prezente la tot pasul, fiindcă poetul se identifică și face parte din acest popor minunat, atât de încercat de-a lungul timpului.
Expresiile inedite, originale, construcțiile metaforice de mare substanță, forța creatoare și stilul grav și solemn, abilitatea și ușurința mânuirii versificației, toate la un loc, ne pun în fața unui mare poet contemporan. Opera lui literară este dovada că poetul, filozoful, istoricul, romancierul, dramaturgul, cronicarul Al.Florin Țene trăiește pentru Marea literatură română și universală.
Pentru Domnia sa, de dragul poeziei și a operei lui, trupul se transformă într-o gară universală: ,,Circulă prin mine un tren de poeme/pe şine de artere/mi-e sufletul locomotivă înhămată/alergând prin noaptea sfâşiată/de gânduri, piere…//Înghiţită de timp şi distanţe/spre o gară gândită/ce mă aşteaptă mereu mai departe/cu fiecare tren/oprit o clipă într-o carte”. (Un tren de poeme).
Arma poetului este condeiul, dar uneori în universul liric are parte și de alte unelte, care fac bine sau care, dimpotrivă încurcă: ,,tu de ce rătăceşti/la faţa stâncii/pe lunca-n care/poetul şi-a îngropat/pe înserate poemele/la malul abrupt unde/un Florin copil a întrebat/de ce sunt poet/că poeţii mor cu pianul întunecat/de gât/păcat” (Poeţii mor cu pianul…).
Locul unde doarme poetul devine un loc de poveste, unic și nemaiîntâlnit altundeva, fiindcă poetul asemeni zânelor cu bagheta magică transformă locul într-un eden: ,,Aici a dormit poetul/unde i-a stat capul/iarba a încolţit asemeni ideilor/şi cântecul de creştere călcându-l pe limbă/completează peisajul dimineţii.//Cerul e mai înalt,/cu siguranţă aici i-au fost ochii,/prelate orizontului a împins-o cu privirea/lângă cuibul rândunicii ce adăposteşte/streaşina casei şi fereastra.//Aici i-a fost pieptul cu vulnerabila-i inimă;/se cunoaşte după cum respiră pământul/prin văile şi piscurile/crescute asemeni emoţiilor.//Da, sunt sigur, aici i-au stat călcâiele,/fiindcă berzele zboară la joasă înălţime/speriate de picioarele poetului/care n-au ajuns niciodată pe pământ” (Locul unde a dormit poetul).
Poetul nu-și trădează niciodată prima mare dragoste, poezia, fiindcă ea reprezintă cea mai elevată formă de simțire și trăire, convețuiești cu ea pentru totdeauna: ,,S-a întors poetul în satul natal/cu toate păsările lui zburătoare/acelaşi râu îi aduc la mal/amintiri din clipe arzătoare.//S-a întors poetul pe strada copilăriei/Şi e o altă adresă pe casa lui/bronzul toamnei sună în frunza viei/şi galbenul scrisorilor a trecut în gutui.//… ceaţa timpului, val după val,/peste nuci încet se lasă/prin inimile oamenilor din satul natal/trece poetul, amintire, spre casă…” (Poetul).
,,Ars poetica” din punctul meu de vedere, fiindcă maestru Țene are mai multe poezii care pot fi considerate așa, este poezia ,,Poeţii nu mor niciodată”. Vă rog să o citiți și să o savurați în toată splendoarea ei: ,,Poeţii nu mor niciodată, ei doar/îşi odihnesc zborul/între clipa ce vine şi visul cea fost/potolind focul din oase şi luna/cu dorul,/arzând întotdeauna/cu rost.//Poeţii nu mor niciodată, se-ntorc în cuvinte/eterne vorbe încolţite-n brazdă/în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte/sau în zborul păsărilor ce torc la stână/cântece pregătite să fie gazdă/în care intrăm cu ei de mână.//Poeţii nu mor niciodată ei vin/coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,/de apă şi iz de pelin/ne iau de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicesc tulpină/şi ne pun aripi de înger, în abis/nu mor niciodată, dar niciodată/doar urcă în vis.//Poeţii nu mor niciodată, doar ies/din auz, cum ai privi/printr-un ochean întors,/sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii/aureolează cu stele un şes,/ei au în vene al patrulea simţ,/metafora din sânge a unui prinţ.//Poeţii nu mor niciodată, şi doar/îşi odihnesc zborul/între clipa ce vine şi visul amar/potolind focul din case şi luna/cu dorul, arzând întotdeauna/cu rost”.
Poetul Al. Florin Țene, ca mulți dintre noi, se întreabă meditativ ce este poezia, iar ea, prin limpezimea cristalină și setea noastră de cunoaștere, poate deveni și un lichid miraculos cu care ne adăpăm venele: ,,Poezia se întrupează când soarele/şi Hades se ating până şi-n vis –/spune Odysseas Elytis,/atunci în amiaza susţinută de cariatidele pădurii, marele/cer încălţat cu pielea picioarelor mele/mă primeşte rătăcind printre stele/şi ars de dor,/îmi pune aripi, şi zbor/cu sufletul meu ancestral/şi călător/când sub şa mi-a murit şi ultimul cal.//Iar strugurii sunt sâni în via/din care mulg lapte pentru zei.//Aceasta este Poezia/din care te invit, cititorule, să bei”. (Poezia).
Ce este plăcut la poeziile lui Al. Florin Țene este modul simplu de a pătrunde în sufletul cititorului, atât prin stilul clasic al majorității poeziilor, cât și prin îmbinarea livrescului cu idei mitologice, observându-se la autor o lectură solidă la baza formării dumisale, necesară durabilității poemelor scrise de-a lungul timpului: ,,Sevă sunt şi via mă fierbe vin/Pe dealuri în boabe de aur/Prietenul mă bea, am gust de pelin,/Ascultând înserarea colorată de-un graur.//Din rădăcini urc şi-n boabe mă coc,/Mă beau pe-ndelete în căni de lut/Ciobanii doinind din fluiere de soc,/Când eu fierb în butoaie tăcut…//Prietenul sunt eu şi mă sorb/Din cupa mea de trup şi gând,/Încă se scrie poemul în orb/Din care n-am plecat nicicând”. (Sunt seva poemului meu).
Fiecare poezie a autorului este un univers, o poveste care începe aproape banal, dar se dezvoltă, ia alte dimensiuni, în final devenind o poveste de pus în ramă: ,,Într-o noapte am uitat caietul cu poezii/pe-un colţ de val de culoarea spumei,/m-am aruncat în mare în costumul de scafandru/al lui Adam,/până în orele târzii/până în pânzele albe/când înfloreşte leandru…/şi când l-am găsit a dispărut poezia,/poate a luat-o vremea înapoi/sau în amiază ciocârlia/punând-o pe viers s-o asculte lanul/când bat în toba zilei nenumărate ploi.//Însă eu tot căutând printre rânduri/poemele din caiet îşi iau zborul/cârduri, cârduri…” (Caietul cu poezii).
Poetul Al. Florin Țene, cunoscându-și valoarea și geniul creativ, în demersul său literar, ne oferă și acest poem minunat intitulat ,,Sunt poetul esenţelor tari”: ”Sunt poetul esenţelor tari/Ce sorb din apa lui Hristos,/Când pe drumul confuziilor mari/Înţelepciunea mă face mai frumos.//Un ochi mă urmăreşte-n sine,/În cale crescând confuzii de lumini,/Ce mă duce-n tăcerea care vine/Sub atâţia ochi divini.//Sunt poetul esenţelor tari/Şi beau măduva cuvintelor din mers,/Dacă prin vreme anii îmi sunt mai rari/Cineva muntele de păcat m-i l-a şters.//Mai trăiesc vremea inimii înduioşate/Şi-a timpului dragostei dintâi,/Mai sorb esenţe cu păcate/Când te roagă Poetul să rămâi…//Sunt Visătorul esenţelor tari,/Un ins grăbit spre ce-o să fie,/Las clipele mele de armăsari/Să mă tragă-n veşnicie…//Sunt poetul esenţelor tari/Călătorind într-o caleaşcă de Poezie”.
Universul poetic al autorului este deosebit, aproape că nu este temă nedezbătută sau nefiltrată prin ochiul său de profesor în poezia românească, și am să enumăr câteva titluri în acest sens: ,,Debutează toamna”, ,,Memoria toamnei”, ,,Cântecul de vară”, ,,Balada bradului de Crăciun”, ,,În toamnă vibrează un menuet”, ,,Solstițiu de vară” – ANOTIMPURILE; ,,Dimineață de Sfântul Gheorghe”, ,,Cina cea fără de taină”, ,,Contemporanul meu, Isus!”, ,,Confesiune de credință”, ,,Cineva SUS mă iubește”, Dincoace de Styx”, ,,Dumnezeu este o carte”, ,,Ziua lui Dumnezeu”, ,,Doar o treime”, ,,Geneză”, ,,Rugăciunea zilei”, ,,Contemporan cu Dumnezeu” – CREDINȚA; ,,Femeia mea cea de toate zilele”, ,,Casa părintească și vecinii buni nu se vând”, ,,Cercul timpului nostru”, ,,Platanii visează veșnicia”, ,,Pe sub streașină de seară”, ,,Sonată pentru creșterea ierbii”, ,,Răbdarea pietrei”, ,,Metafora ruginirii Oltului”, ,,În Drăgășani”, ,,Horă târzie în sat de pescari”, ,,Cercul timpului nostru”, ,,Vitraliile mării”, ,,Inima mamei” – NATURA, IUBIREA, FAMILIA; ,,Gloria Limbii Române”, ,,Dor de Eminescu”, ,,Ce este patria, mamă, în timp de epidemie?” – PATRIA și LUCEAFĂRUL POEZIEI ROMÂNEȘTI. Iată viziunea lui Al. Florin Țene despre Poetul Național Mihai Eminescu: ,,Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste/Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi/Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste/Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.//De atâta dor zăpezile cern poeme în brazde/Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,/Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,/Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.//Îmi este dor de Eminescu pe înserate/Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,/Construiesc din metafore cu migală palate/Şi alături de el cad iarăşi în ispită…”. (Dor de Eminescu).
Am să închei cu câteva considerații ale lui distinsei scriitoare Melania Cuc din postfața antologiei ,,ÎNTOARCEREA LA METAFORĂ” (2023): ,,Cartea de faţă este o mostră de eleganţă a discursului despre Artă,— arta ca prag a desăvârşirii operei umanităţii, a acelui timp prin care se treieră creatorii — făcătorii de metafore. Fără hiatusuri în lucrătura textului pe care îl desăvârşeşte, Al. Florin Ţene reuşeşte splendida „ţesătură“ care le dă paginile cărţii, impune prin seriozitatea cu care se implică în tot ceea ce face. Avem în faţă încă una din cărţile BUNE care vor rămâne în rafturile biliotecilor ca o dovadă a spiritului umanităţii, la general, şi pe care scriitorul a reuşit să-l împodobească cu încă o fărâmă de filosofie, cu o jerbă de idei îndrăzneţe şi care îi aparţin în întregime”.
Aflat la venerabila vârstǎ de 80 de ani, binecunoscutul scriitor, jurnalist și poet, domnul Al Florin Țene, personalitate marcantă a literaturii românești contemporane, alege să sublinieze această aniversare printr-o întoarcere la cea mai frumoasă, sacră și magică formă de creație literară, poezia!
Poezia este de factură celestă, deoarece însuși harul poetic este de sorginte divină legând poetul de divinitate printr-un cordon de argint al eternității. Poeții sunt vizionari ce simt profunzimea vieții diferit față de alți oameni, pentru că ei o privesc cu sufletul. Aceștia ard pe altarul creației mii de gânduri pudrate cu străluciri de zei, iar poezia lor reprezintă cea mai pură formă de simțire și trăire, o poartă spre timpul nemuririi.
După o viață trăită ardent zi de zi în slujba condeiului și după publicarea a peste 95 de cărți, cuprinzând o arie extrem de vastă de scrieri ce cuprinde: poezie, proză scurtă, romane, piese de teatru, biografii despre viață și opera unor scriitori români, eseistică, scrieri și cercetări istorice și filozofice, iată că distinsul scriitor Al Florin Țene se întoarce la poezie ca la o primǎ dragoste pe care o pastreazǎ la loc de cinste în căușul sufletului și pe care nu a uitat-o niciodată.
Antologia ÎNTOARCEREA LA METAFORĂ reprezintă în fapt o selecție inedită de superbe poezii, alese din cele 24 de volume de poezii publicate la diverse edituri din țară și străinătate de-a lungul vieții.
Distinsul scriitor octogenar Al Florin Țene este Președinte al Ligii Scriitorilor din România, director de reviste, jurnalist, istoric, filosof, dramaturg și cronicar. Domnia sa este unul dintre cei trei părinți ai Zilei Limbii Române, unicul care mai este în viață, zi care a fost legiferată la propunerea sa, ca zi festivă a României prin Legea nr. 53/2011 adoptată de Parlamentul României și care se serbează în fiecare an în 31 august.
Prolificul scriitor Al Florin Țene își trage seva puterii de creație din nesecata esență culturală și spirituală a sufletului românesc care reprezintă forța sa regeneratoare. Se observă în poezia domniei sale acea stare emoțională dorită, o chemare spre acasă, printr-un dor cu înalte valențe spirituale simțit și trăit.
Spiritul distinsului poet este pătruns de optimism, iar în poeziile sale întâlnim adesea construcții metaforice deosebite ce îmbracă în haine surprinzătoare iubirea de viață, de glie, de neam și locurile natale, de părinți și de istorie. Poetul ne încântă cu expresii originale ce sunt așezate într-un mod inovator și plăcut într-un joc al intuiției, al inteligenței și al devenirii filozofice subtile. Acestea sunt adevărate trenuri ce vor purta spre viitorime vechile valori ale spiritului și neamului nostru.
Poetul Al Florin Țene înțelege în deplinătate că rolul luminator al poetului în lumea atât de debusolată de azi este poate mai important decât a fost vreodată. Adevărul istoric trebuie scos la lumină, chiar dacă doare uneori, pentru că viitorul își va găsi mereu punctul de sprijin în toiagul istoriei. Arma poetului a fost dintotdeauna condeiul său, iar sub greutatea slovei sale, scriitorul se mărturisește întru adevăr, cinste și onoare.
Studiind CV ul literar al neobositului și distinsului scriitor Al Florin Țene, cititorul va înțelege că citește creațiile unui adevărat gorun al literaturii române, un scriitor care și-a dedicat întreaga viață păstrării și promovării literaturii culturii și graiului românesc, transformând-o într-o bogată și intensă activitate literară.
Al Florin Țene este un poet de mare forță și creativitate, ce scrie cu pasiune și ardoare, fiind dăruit cu o inteligență a scriiturii ce-i așterne magic gândurile în versuri de impact, semnând cu fir de aur în cartea nemuririi neamului românesc prin scrieri de excepție, ce vor dăinui peste timp.
Antologia ÎNTOARCEREA LA METAFORĂ dă ocazia cititorilor să călătorească în timp, 50 de ani în urmă și să retrăiască alături de poet cele mai frumoase amintiri prinse în buchete stelare ce-și răspândesc lumina dincolo de vreme.
Johnny Ciatloş Deak
senior editor Globart Universum Publishing House, Montreal
membru al Uniunii Jurnaliştilor Independenți din România
O lume încărcată de ură, invidie, discordie trăieşte într-o ambianţă chinuită de teroare, catastrofe, cataclisme, trăieşte într-un mediu apăsat de suferinţe, lacrimi, sânge, într-o atmosferă plină de indiferenţă, insensibilitate, viclenii. O lume lipsită de sinceritate, văduvită de iubire.
Această lume încercată de ambiţii, însetată de putere, de grandoare, de glorie, de prestanţă, se îndreaptă cu o viteză înspăimântătoare în abis. O lume rătăcită, o lume cu oameni deveniţi atăt de pământeni, încât nu mai ştiu de unde vin, cine sunt şi unde se duc. De fapt, nici nu-i deranjează care le este originea, care este sensul existenţei pe acest pământ, ce este viaţa, ce este moartea. Trăiesc într-o apatie cutremurătoare!
Am fost să fim Zidiți Copii Lui…
Prezentul e cumplit de trist pe Astă Stea – crime, teroare, nevoi,
O lume pe dos întoarsă e scufundată în beznă. Extreme evidente:
Bogății și lucie sărăcie! Hoție, minciuni, teamă, stare de război
Oriunde ai privi, război aievea, scizme, alergări nebune stridente După glorii și renume, cataclisme, râuri de lacrimi, sânge, ispite
În belșug, deșertăciune. Apocalipsă. O lume în Judecata de Apoi Trăiește azi! Noi, specia umană nu am dorit să fim Copiii Lui…
Noi, oamenii, (seminția umană) toți, am fost în Sfântul Gând,
Zidiți să fim Copii Lui! Da, și în această mare Binecuvântare
Dumnezeu ne-a pus să purtăm Numele Om! Și în Legământ
Ne-a Poruncit, pururi să păstrăm noblețea ăstui Nume ca atare…
Plăsmuiți fiind în Sfântul Gând am fost zidiți și Acolo în Eden,
Din Mâna Lui, noi am primit Mari Daruri, Podoabe nobile, pure:
Vitală Energie, suflare, voință liberă, intuiție, Dorul de Nalt, gen
Botezat în Iubirea Lui cu Numele Om! Sensul, Calea, Menirea
Consfințite toate în Poruncă spre ascultare și totul să ne bucure…
Acele Mari Daruri, Podoabe nobile, pure au fost sădite în fiecare.
Ajunși pe Terra, noi (seminția umană) doar cunoșteam Porunca
Să fim Copiii Lui! Binecuvântate, sădite înăuntru urmau ca atare
În devenire să le dezvoltăm și să le cultivăm. Nevrerea ne arunca
Pe altă Cale, slăvind primatul minții, ancorasem totul în lumesc…
Omul în devenire a oferit deplin dictatul absolut rațiunii terriene
Ajuns pământean nu este nici pe aproape ceea ce crede el că este,
Și în niciun caz nu poate să revendice dreptul său negreșit la eterne
Existență și fericire: Cu spiritul inert nu-și va trăi viața în poveste!
Astăzi, însă au rămas puțini din cei ce poartă, acel nobil Nume
Om! Ei, sincer, firesc Cinstesc Celestul Tată și sunt Copiii Lui!
Ceilalți, sunt mulți, puzderii și-au făurit un univers al lor, o lume
În devenire pământeană, rătăcită, crudă, străină și ostilă Cerului…
Au construit o lume fără Dumnezeu, L-au neglijat, L-au negat,
L-au urât, L-au dat uitării! Și ei, nu și-au dorit Copii Lui să fie,
Ba, chiar se vedeau, și încă se văd mai sus decât sunt și li-e dat,
Credeau, cred că pot să fi chiar Dumnezeu! E curată Blasfemie!
O, pământean poți să fii Copil al Lui, cu țigara aprinsă între dinți?
Corpul fizic, e un Dat pentr-a-mplini Menirea Sacră, tu-l profanezi
Arzându-i măruntaiele, (procedează astfel alogic și cei necuminți)
Cu duhoarea spurci Aerul Binecuvântat pentru suflare! Tu ruinezi!
Omuleții își doreșc la nebunie să fie remarcați, elogiați, apreciați
Și-mbătați de sine euforic tresaltă frenetic sub Semnul Dependenței
În extaz demonic se complac că-s „Cineva”! Sunt mulți, împrăștiați
Pe Terra îi întâlnești oriunde, se cred Vedete, Maieștri, Excelențe…
Da, ei se lasă hărțuiți de această terestră existență căci aici totul
Este îndreptat spre influență, glorie, putere și avere pământești.
Necontenit în vis, aievea se văd în primplanul tuturor! Și rostul?
Problema e că în mândrie ei satisfacția-și găsesc și ca în povești
Cred că plutesc de fericire, chiar dacă sunt ridicoli și grotești…
O, pământeni: Oare, putem noi să ne numim, Copiii Lui pe astă
Stea, când omul aici e hrana altui om? Când apocaliptic plânge
În căderi de ploi cu stele Universul, iar Terra încinsă de-a noastră
Răutate (milenii șiruri curg puhoaie de suferinți, de lacrimi, sânge),
Focul din adâncuri își varsă râuri-râuri și-n catastrofe le revarsă…
Privește-ți lumea pământeană făurită: O lume ciudată și stupidă…
Valorile spirituale în astă lume nu pot fi înțelese! Cum ar putea
Să le înțeleagă? Cu atâtea piedici construite sumedenii! Insipidă,
O lume cu bariere religioase sau cele ce țin de națiune sunt sadea
Pur pământești ridicate de rațiunea omenească și nu-s hotare vii…
Și nu au sens în panorama lumii, de fapt aievea lucruri mărunte
Sunt. Pământeanul însă, le consideră mărețe de dragul inluenței
Terriene. Opisul Clio spune, că anume acestea au lansat crunte
Urgii, dezastre, teroare, pe tot parcursul Cosmic ăstei Existențe.
Un Copil aL Lui ar fi știut, că o concepție religioasă particulără
Nu are nimic de a face cu prezența sau cu lipsa valorii unui spirit
Uman, chiar mai mult că atât, ura religioasă cât, și cea națională
Lucruri urâte, josnice, fără rost duc o lume în necaz la nesfârșit…
Prezentul e cumplit de trist pe Astă Stea – crime, teroare, nevoi,
O lume pe dos întoarsă e scufundată în beznă. Extreme evidente:
Bogății și lucie sărăcie! Hoție, minciuni, teamă, stare de război
Oriunde ai privi, război aievea, scizme, alergări nebune stridente
După glorii și renume, cataclisme, râuri de lacrimi, sânge, ispite
În belșug, deșertăciune. Apocalipsă. O lume în Judecata de Apoi
Trăiește azi! Noi, specia umană, nu am dorit să fim Copiii Lui…
Ședința Cenaclului Literar „Artur Silvestri” s-a desfășurat ca de obicei la Cercul Militar, sala “Armelor” din Cluj-Napoca, în data 23 februarie 2023.
Imnul „Ligii scriitorilor” compus de dr. Mihai Ganea a răsunat în sala aproape neîncăpătoare pentru publicul participant, Sala „Armelor”, ascultat solemn în picioare.
Ședința a fost deschisă de scriitoarea prof. VOICHIȚA PĂLĂCEAN VEREȘ, care a dat cuvântul președintelui național al Ligii Scriitorilor, scriitorului AL. FLORIN ȚENE, care a prezentat cărțile și revistele editate de colegii noștri din diferitele colțuri ale țării: Florica R. Cândea din Arad, Mihai Ganea din Baia Mare, Doina Drăguț din Craiova, Vasile Dan Marchiș din Baia Mare, Mariana Bendo și Vasile Rușeți din județul Gorj, Ionel Marin din Focșani. Aceste publicații prezentate sunt:
Florica R. Cândea-IN/OUT cu mine și în afara mea OUT/IN
Ion N. Oprea-Istorii, comentarii, miscelanea
Vasile Dan Marchiș – Literaturizarea uimirii
V. Umbreanu-Întâlnire cu anti-lumea (ca portretul din lună)
V. Umbreanu-Terapie de șoc
Ion Machidon-Țara mea de la străbuni-100 de poeme patriotice
Ion Machidon-În pas cu viața/însemnări de moment
Ionel Marin-Aripi spre zbor
Antologie literară Bogdania
Ionel Marin-Adevărul vremelnic în derivă
Doina Drăguț-Jocul minții
Teofil Mândruțiu-Poli migratori
Teofil Mândruțiu-Împărțind înmulțirea de pâini
Marieta Coman-Șoapte rătăcite-n valuri
Mihai Sălcudean-Nigrimiada
Maria Someșan-Un univers pierdut-lupta cu eternitatea
Mariana Bendou și Vasile Ruseti- Casa lui Vasile
Universul cărții Gutenberg-revistă
Suflet nou-revistă a satului bănățean
Seniorii -revistă editată la Timișoara
Bogdania-revistă de creație și cultură
Bucureștiul literar și artistic-revistă în care apare un articol scris de Ioan.N.Ro;ca-:” Un nou roman de Al. Florin Țene-Întoarcerea din cruciadă”
În continuare, președintele național al Ligii Scriitorilor a informat asistența că revista „Freamăt”, editată de filiala Maramureș, condusă de Carmena Băițan, care a ajuns la numărul 18, și această publicație este o oglindă a culturii și a creației literare din zonă.
Al.Florin Țene a menționat că sunt unii scriitori care se jignesc unii pe alții, se cred nemuritori, însă numai Dumnezeu și istoria au dreptul să ne judece. Adevărații scriitori din România profundă lucrează în tăcere, fără jigniri și dat din coadă. Aceste gesturi nu măresc calitatea cărților scrise. Numai operele îi reprezintă. Liga Scriitorilor le recomandă să se debaresese de aceste atitudini ce nu sunt acceptate de Liga Scriitorilor.
Apoi, scriitorul IULIAN PATCA, redactorul șef al revistei “Agora Literară” și președintele filialei Cluj al „Ligii Scriitorilor”, a înmânat premiile pe anul 2022 pentru creațiile literare deosebite din acest an, oferindu-le premianților diplome. Printre cei premiați s-au aflat:
Scriitoarea prof. VOICHIȚA PĂLĂCEAN VEREȘ , premiu pentru cartea de proză pe anul 2022 pentru cartea : „Sălaș pentru un pui de cuc”, un adevărat regal de lectură
Scriitoarea prof. LUCIA ELENA LOCUSTEANU, premiu pentru cartea de memorialistică și spiritualitate: „Trecând prin timp”
Scriitorul și talentatul poet TEOFIL MÂNDRUȚIU pentru cartea de poezii „Pelerin prin umbre și ninsoare în fulg”
Scriitorul director MIHAI GANEA, premiu pentru publicații literare periodice pentru revista „Porțile Nordului „ ( Baia Mare)
Scriitorii Ilie Serediuc, din Iași, Ștefania Marineanu din Slatina și Tudosia Lazăr din județul Galați,care nu au fost prezenți, vor primii Diplomele prin poștă.
A fost deschisă „Cartea de Onoare” a Ligii Scriitorilor, în care, de-acum înainte, participanții sunt invitați să își scrie impresiile despre activitățile Ligii Scriitorilor și care în final, peste ani, se va publica.
Celor care își serbează ziua de naștere în această lună, printre care scriitorul și istoricul-Ionuț Țene, li s-a urat „La mulți ani”.
Scriitoarea prof. LUCIA ELENA LOCUSTEANU a prezentat “Calendarul lunii februarie” cu scriitorii născuți sau decedați în această ultimă lună a iernii, marile valori ale literaturii noastre. Printre cei 50 de scriitori consacrați au fost amintiți: Grigore Alexandrescu cu poezii dedicate iubirii de țară, cum ar fi „Umbra lui Mircea la Cozia”, poem romantic și fabulele sale în stil clasic, atât de actuale și azi, Eugen Barbu, Geo Bogza cu „Cartea Oltului” în care aduce omagiu portului și tradițiilor populare, Nicolae Breban, Otilia Cazimir, Ion Călugăru, Timotei Cipariu, Bogdan Petriceicu Hașdeu care s-a aplecat cu dragoste și știință asupra folclorului românesc, Titu Maiorescu, teoretician, critic literar, Malița Mircea, Tudor Mușatescu cu opera dramatică „Titanic Vals”, Marin Sorescu, Nagy Istvan, Doina Sălăgeanu, Ion Barbu cu cele 3 etape ale creației lui: parnasiană, baladică și orientală și ermetică cu „Joc Secund”-o sinteză a literaturii. În final domnia sa a citit o deosebită poezie compusă de dânsa: „Fără sfârșit, fără hotare-i Dragobete” , sărbătoare de inimi, de suflet, de dragoste pe care o celebrăm chiar mâine.
În final, cei prezenți și-au citit din creațiile lor, inspirate de anotimpul și momentele în care ne aflăm, urmând discuții despre cele prezentate. Amintim printre cei care au luat cuvântul pe scriitorul prof. Vasile Sfârlea, dr. Mihai Ganea, scriitorul Nicolae Suciu, poetul Vasile Bele, poetul Vasile Dan Marchiși care și-a prezentat noul volum publicat, scriitorul Cornel D. Lar, scriitorul Gavril Moisa, scriitoarea Marieta Coman, poetul Teofil Mândruțiu și scriitoarea Mariana Popan.
Următoarea ședință va avea loc în 30 martie, ultima joi din lună!
Poezia este o formă de cunoaștere. Este o altfel de exprimare decât instrumentul cunoștinței obișnuite și cotidiene. E paradoxul poeziei! Acesta este legat de o altfel de cunoaștere, despre acel altceva… Mă frământă de mult ideea. Poezia este o alternativă de cunoaștere decât cea științifică, catafatică, sensibilă, apofatică sau rațională? Poezia reprezintă forma de cunoaștere care ține desigur de emoție, dar, totuși, este diferită decât cea rațională. E forma de cunoaștere a sinelui universal prin eu. Acel ego poetic este co-părtaș cu sinele. Egoul transformă sinele în poezie personală. Doar din legătura dintre ego și sine lirica se personalizează. Poezia oferă o permanență stare de paradoxuri. Este paradigmată. Poezia exprimă revolta sinelui împotriva egoului. Aici intervine cunoașterea ca împăcare dintre ego și sine. Egoul e construit ca anti-sine și, deci, poezia devine o oglindă a eului în sine. Ele sunt atât de întrepătrunse, încât poezia nu le poate separa. Deci poezia este autonomă, dar fiind concomitentă și a universului se potrivește tuturor. Prin personalizare se leagă ego-ul poetului cu sinele. Poezia e separată de poet. E paradigmatică și autonomă. Poezia este inseparabilă de poet și muze. E separată ca formă de creație, dar e totuși personală. Este sinergică între ego și sinele universal. Iar a treia persoană este cititorul și muza. Aceștia sunt în corelație cu eul poetic și sinele universal. Cred că aici intervine cu adevărat originalitatea poetului. Poezia este o creație tripartită: eu, sine muze. Nu este o revoltă treimică, ci o altă formă de cunoaștere a forței emoției. Este și universală și personală, dar și în conexiune cu cea de a treia persoană: cititorul sau muza. Are nevoie până la urmă omul nevoie de poezie? Este setea de poezie o consecință piramidei fiziologice și sociale sau ține de starea de deschidere a ființei? Până la urmă poezia este în fiecare din noi. Poezia este o esență universală. Poezia reprezintă forța emoției universale, deci este în fiecare om, diferind doar starea de grație hărăzită și de deschidere spre sensibilitatea poetică. Aici este cheia răspunsului poeziei ca formă de cunoaștere. Alchimia poeziei e forța emoției. Poezia nu ține de inteligența și cultura acumulată de om sau umanitate, ci de expresia forței emoției, a stării de deschidere a ființei spre sensibilitate. Într-o dialectică de tip hegelian poezia este o formă de cunoaștere prin iubire, deși poezia nu este expresia iubirii, ci emoția universală exprimată prin sensibilitatea fiecăruia. Sigur, iubirea e forma centrală a emoției, dar poezia este forța universală.
Poezia nu e vers, ci sensibilitate afișată, o contopire a eului cu sinele universal prin atracția forței emoției universale. Până la urmă, nu Manole a zidit-o pe Ana, ci Ana l-a ”zidit” pe Manole în universalitate. Subiectul activ e Ana, forța care plămădește și construiește. Manole e doar actorul ce se transformă în fântână cu aripile frânte spre cer. Poezia e Ana lui Manole, în această formă de cunoaștere a poeziei. Ana zidește mănăstirea și naște poezia prin forța atracției emoției universale. Poezia relevă o formă sensibilă a cunoașterii, o introspecție afectivă a sinelui. În Estetica lui Baumgarten de la 1735, parafrazând, poezia este cunoaștere prin simțuri. Obiectul cunoașterii este natura ca o creație a divinității. Copierea naturii a fost prima poezie a umanității. Aristotel considera arta o imitație a naturii materiale, dar Platon a dus-o mai departe considerând creația o umbră a ideii de divinitate. În consecință, în acest sens antic, frumosul este ca o umbră a ideii divine (din peștera lui Plotin), poezia fiind o imitație a divinului și adevărului. Frumosul este o extensie a creației divine. Despre frumos se ocupă poezia care creează semnele simetrice ale reprezentării imaginii naturii. Arta este o imitație a divinității, o pastișă imperfectă. Frumosul devine astfel o răsfrângere a perfecțiunii simetrice asupra noastră. Poetul, prin poezie, se sforțează să compună o imagine simetrică a divinității, reușind doar o asimetrie și imperfecțiune. Poezia compune semnele pentru a surprinde imaginile reușite ale naturii. Poezia este o imitație a perfecțiunii, o copie a sinelui universal, o umbră luminoasă a divinului. Ideea de simetrie se naște tocmai din copierea ideii divine, Ca urmare, poezia este asimetrică pentru că nu poate fi perfectă ca principiul sau substanța divină, deși se dorește de către poet, acest mesager al conversației cu zeii. Poezia, ca asimetrie, este imperfectă față de Ființă, iar creația autentică se naște astfel din imposibilitatea realizării perfecțiunii, de fapt din cădere și din dorința ancestrală și sălbatică de unitate. În poezie se schimbă regulile fizicii și gramaticii clasice: căderea devine urcare, iar de cele mai multe ori josul înseamnă sus.
Scriind poezie, poetul semnalizează interlocutorului voința zeilor și propagă prin semnele cuvântului și a figurilor de stil substanța principiului universal pusă în mișcare prin forța necunoscutului și a emoției. Poetul este un fizician al asimetriei și imperfecțiunii, deși lucrează cu ideile proiectate din perfecțiune.
