O lumină prelungă, albă, se frânse de-a lungul orizontului, urmată de o tăcere înfricoșată… apoi un tunet care clătină temeliile cerului și ale pământului. Zgomotul fu atât de puternic încat mi se înfundară urechile. Abia reuși să îți citesc de pe buze și din ochi chemarea înfricoșată:
– Să fugim!
Rămăsesem stâlp de sare, precum soția biblicului Lot, privind spre câmpiile Sodomei…
Te-ai întors după doi pași și înfingându-ți unghiile în mâna mea stângă m-ai târâit după tine, luându-te la întrecere cu tunetele dezlănțuite din tobele cerului.
– Să fugim!
Un fior dureros mă străbătu din creștet până în tălpi, dezmorțindu-mă. Alergam cu un pas în urma ta, strângându-ți degetele delicate.
Păreai în rochia vaporoasă de vară o velă roșie, agățată de mine, catarg gata să se frângă. Aleea parcului se termina brusc în marginea pădurii din apropiere. Parcă plonjasem într-un ocean verde ale cărui valuri ne trăgeau înspre adâncuri. Crengile de deasupra noastră se frământau în bătaia puternică a vântului, gata să se rupă în orice moment. Vârtej de frunze verzi si uscate ne învăluia, ca o furtună de nisip. Pe cărarea bătătorită de urmele animalelor începură să cadă primele picături. Crenguțe uscate ni se frângeau sub picioare…
Alergam gâfâind, simțind că nu mai pot respira; nădușeala acelei zile toride îmi uscase gâtlejul. Ajunși la o răscruce de cărări, în mijlocul unei poienițe străjuite de tufe de mur grele de rod, ți-am eliberat mâna privind năuc. Udate de picăturile de ploaie, fructele de un negru lucios păreau sute, mii de ochi ce ne priveau iscoditori, ca într-o vrajă.
Picăturile deveneau tot mai dese, mai mari, parcă prevestind potopul.
– Ajută-mă!, mi-ai șoptit așezându-mi mâna dreaptă după cap. Am înțeles; ca o mângâiere, mâna mea coborî desfăcând fermoarul. Asemeni unui foc ce arsese mocnit izbucnind la deschiderea ușii, ai erupt…
Ridicând mâinile înspre crengile ce parcă te căutau, ai început să dansezi. Dansezi?…Nu, nu era dans, era ritual, magie… Părul eliberat din strânsoarea cocului ți se revărsa pe spatele dezvelit și pe umeri asemeni Niagarei. Când te învârteai, aruncai perdea de stropi grei… Când te mlădiai, păreai o flacără roșie, în luptă cu picăturile ploii. Ba te înălțai, părând că vei cuprinde pădurea, ba te domoleai, doar o pâlpâire, spre a renaște din nou, întețită de privirile mele lacome.
Dezlănțuit total, cerul părea să se prăbușească peste noi. Poienița era străbătută de pâraie mici în care tălpile tale plescăiau nesătule de dans.
Când se domoli puțin, ai alergat spre mine ridicându-mă de pe cioata pe care odihnisem.
– Auzi?…sirtaki!…mi-ai șuierat printre coralii imaculați ai dinților, dezlipindu-ți o șuviță lipită pe ochi.
Erai udă, dar fierbinte ca un cazan încins. Simțeam că prin vene îți curgea lavă.
Nu știam să dansez, dar văzusem filmul lui Cacoyannis de sumedenie de ori. Am început să dansăm acompaniați de picăturile ploii.
Când te apropiai de mine, ochii tăi păreau mure, jăratec căprui ce mă aprindea. Priveam adânc înlăuntrul tău, citind următoarea mișcare. Te lipeai de mine precum rochia de culoarea macilor de trupul tău fremătând precum crengile stejarilor.
Ploaia se întețea din nou, dar tu erai tot mai lentă, te cuibăreai în brațele mele, tremurândă.
– Acoperă-mă, mi-ai șoptit mușcându-mi buza de jos, înflorind-o cu un bob de rouă sângerie.
Te-am așezat pe frunzele căzute în toamna trecută. Când ți-am eliberat umerii și sânii, pielea ta arămie emana aburi. Te-am acoperit cu propriul trup sorbindu-ți de pe pleoape picăturile de apă.
Te frământam pe covorul de frunze eliberându-te de rochia ce ateriză peste pantofii rușinați.
Simțeam o senzație între zbor și cufundare în ape. Erai vârtej, absorbindu-mă. Nu îmi doream altceva decât să mă afund tot mai adânc, să caut perla tainică a fericirii. Nici nu știam dacă gemetele ce îmi penetrau timpanul erau ale pădurii ori ale tale.
Mi se părea continuarea la un nivel superior, lăuntric, al dansului, o coregrafie a lutului din noi pe scena lutului de sub noi, acoperită de covorul frunzelor uscate.
Păream fiecare prizonierul celuilalt, născând din strânsoarea dureroasă a îmbrățișărilor, sentimentul totalei eliberări.
Eu eram tu și tu erai eu, două entități unite într-un singur trup.
– ,,Eu sunt lut, tu ești ploaie,
Eu sunt ploaie, tu lut,
Rug aprins, vâlvătaie,
Doi fugari de trecut.”
Îți șopteam aceste versuri, scrise cu o săptămână în urmă cu sentimentul trăirii unui deja vu. Îmi venea să le scrijelesc pe scoarța copacilor, spre eternă aducere aminte.
Cu ultimele puteri, te arcuiai ca o punte peste cenușa frunzelor de sub noi.
– Ajunge, ai șoptit înflorindu-mi celălalt colț al buzei…S-a oprit ploaia!
Aveai dreptate. Printre frunzișul picurând, se vedeau frânturile unui curcubeu, sprijinit pe vârfurile copacilor. Ne-am desprins cu mișcări lente, sorbindu-ți de pe buze ultimele picături scurse din păr. A trebuit să stoarcem rochia ce șiroia de apă…
Din nou păreai o velă, gata de drum.
– Ne întoarcem?…am întrebat cu regret, strângându-te la piept.
– Da, ai răspuns zâmbind. Dar nu fii trist…vara aceasta se anunță a fi ploioasă. Iar eu, ai continuat privindu-mă în ochi, voi dansa pentru tine în fiecare ploaie.
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
24 septembrie, 2018