REVOCABILA SENTINȚĂ…
Cu ochii mari, înlăcrimați… acum săraci, cândva bogați, și tâmpla-nzăpezită,
Ridică rugăciuni spre cer, semințe stoarse dintr-un ger de inimă rănită.
Își face foc dintr-un chibrit pe jumătate folosit, să-și încălzească pasul,
O șchiopătează amintiri, dantela-atâtor născociri ce-i marmorase glasul.
Dintr-un ibric cu toartă grea își toarnă zațul de cafea și-și caută destinul…
În puncte, linii, geometrii și haosul de artimii își toarnă azi festinul.
E tânguire și veșmânt, deltă cu aripi de pământ și cearcăn de iluzii,
Patria celor suferinzi, cu vise sparte în oglinzi de-a pleoapelor contuzii…
Un răsărit de stea apusă, de alte galaxii sedusă, uitată într-o robă
Când avocați fără cuvinte, mari „cititori” în bob de linte, o acuzau… de probă.
Un miez de pâine, nedospit…un ceai din teiul rătăcit pe-aleea fără nume,
Mireasa voalului murdar de-atâtea zile-n calendar și ani fără costume…
Fugara unui gând căprui ce-și prinde frunza-ntr-un gutui și plînge cu rugină,
De-atâtea fericiri desculță, instanță sieși se pronunță… Damnată la LUMINĂ!
——————————–
Nicoleta GORDON (Many)
14 mai 2019