Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme

Sens căutat

 

De ce cade frunza
pe acoperișul unui anotimp,

de pleacă îndată păsările
grăbite și speriate.

Acolo se află sensul
ce te face să-l cauți
atât de perseverent?

Când pasărea ce aduce vești
cântă departe,

aproapele se înclină
de teamă.

 

Unde iertare nu este

 

Unde iertare nu este
continuă aprigă lupta.

Nici uitarea nu intervine,
rămâne o pată în amintiri
care nu se întinde, dar nici nu iese,

poate fi o cădere în gol
prin întunericul orb.

Timpul nu mai are răbdare,
ucide din vârstă și ultima dorință
fără să aibă remuscări,

un zid prin tăcere apără
chiar și pe cel învins
cu speranța revanșei.

Răul interior respiră și el binele
și încearcă schimbarea.

Cântar,
pe care din talere să-mi așez
greșelile dosite?

 

Dincolo de emoție

 

M-am întrecut cu vorba fără să scriu,
cuvintele le-am scăpat din frâu
după ce m-am hrănit cu spusele altora
luate așa cum sunt.

Dincolo de emoție
am prins în brațe femeia.

Ca un făcut s-a născut ideea,
limba de clopot a sunetelor
care urcă și coboară pe portativ
alunecoasă
pe corzile viorii portocalii.

Arcușul se desprinde pe tonalități
triste și amare
căzute în vibrații de amintiri
țesute în ascunsul sufletului.

Adevărul crud
se ridică la suprafață ca uleiul,
dar îl vor arunca
ca pe un surplus învechit,

un pui de pasăre căzut din cuib

acolo
unde nimeni nu-l ocrotește.

 

Ascuns în hazard

 

Nu știu ce porți pe umerii
așa de albi și fragili
sculptați în zăpadă.

Aștept în pielea tandrului
ascuns în hazard,
să se înlănțuie plăcerea privirii
pentru ce doresc să ating.

Cum îmi vei trimite zvonul
tăinuit, plin de speranță
ce urcă prin sânge și capătă putere.

Și așa cuvintele-mi capătă vână,
de semne în trup se nasc
din lumina iubirii.

 

Setea sărată

 

Ea era plecată
unde florile au cearcăne colorate
și lăcrrimează cu arome amare
sărutând diminețile cu rouă,

urmează să sosească-n amiază
de pe cărarea cu cireșii copți
c-un surâs visător.

Chiar dacă vara nu mai e vară
și setea a devenit sărată,
iar cerul gurii o cupolă uscată
smălțuită fibros,

prinde pe margini sunetele
și ele cad în ispită,
privesc femeia cu alți ochi
de sub genele aspre.

 

Zilele au orele arse

Tu ești femeie mai adevărată,
plină de încredere,
de aceea urci treaptă cu treaptă
o scară fără niciun sprijin
doar admirată.

În vreme ce ziduri se tot înalță
nu ai teamă de ele,

privești din fiecare unghi, lumina,
o cauți în toate obiectele și ființele
și o faci nemuritoare.

Zilele au orele arse
în arome galbene de crin.

Pe amândoi ne fascinează
crepusculul
ce se pierde tainic în suflet
cu iubire.

O recunosc mai subțire

 

Ruptă din coastele fragile
o recunosc mai subțire,
mai verde decât copacul furtunii
cu rădăcinile în aerul
pământului gras,

ea își pune amprenta
pe inima pietrelor de mustesc,

privirea-i se înalță
cu tandrețe subtilă.

Se furișează în lucruri,
vorbește cu ele
de mă subjugă cu dragostea
ruptă din trup.

Tot ce pot să mai zic, nu zic.

Surâsul ei luminos
și aura-i celestă
mă cuprind.

 

Noaptea tăcerii

 

Noaptea tăcerii albastre
nu are trup,
se topește prin întunericul
străpuns de stele aprinse.

Noaptea tăcerii surde
voce nu are,
se disipează în aer
lipsită de umbre.

Noaptea tăceru sublime
dezbrăcată complet,
se pierde pe sine
în brațele apelor mari.

Noaptea tăcerii mirate
nu are picioare,
dar fuge speriată
de lumina dimineții.

Noaptea tăcerii fără iubire
e un întuneric absurd
prin care trec visele
pe malul celălalt al dragostei.

Noaptea tăcerii de foc
e un fulger prin inimă
ce-i luminează adâncul
fântânii din sufletul durerii.

De dragul atingerii

 

Tu ai fost umbra risipei de veșminte
lăsate să cadă pe fața lunii
de la fereastra timpului
pe marginea întunericului
mirat de atâta iubire.

Noaptea părea o ființă disimulată
uitată afară de pază,
liniștea avea ochi rotitori
ca două stele ce schimbă priviri
de dragul atingerii.

Tot ce n-apuc să-ți spun
adoarme-n cuvinte
într-un vis.

De acolo te priveghez
cu răsuflarea tăiată
cum cobori lângă mine
înlăturând aerul mut.

 

Patimi sălbatice la pândă

Spune-mi cine-i cel ce nu știe
câtă dragoste mai are
să împartă,

prigonește răbdarea,
nu are nevoie de ea.

În el se rânduiesc patimile
sălbatice la pândă
dincolo de verbe.

Prinde între degete destinul
ca pe un pui de pasăre
pe care-l mângâie,

adaugă zilelor culoarea iubirii,
le umple cu nesfârșire.

Lasă-mă doar să ghiceasc
cuvintele pe care le cauți
și o să scriu adevărul.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

28 martie 2019

Lasă un răspuns