ROUA PAJIȘTILOR DE DEMULT
Ne-nvălurează nouri gri, cerniţi,
Miroase-a toamnă rece şi sterilă,
Sub stropi amorfi şi vânturi fără milă,
Ochii tăi verzi, letargici, trişti, uimiţi.
Vin elegii neţărmurite-n zori,
Frunzele cad în salbe ruginii,
Pe ramul gol și-n zările pustii,
Fantasme verzi ori aripi de cocori.
În sufletele noastre colbuite
Simt, patima lipseşte… Solitară,
Pierdută e abstrus de astă-vară,
În trupuri nude, calde, fericite.
Te simt străină, plumburiu mister,
Priveşte, doar ! Nu întreba nimic…
A devenit amorul simplu tic,
Ne mângâiem apatic, efemer.
Fost-a trăirea mantie ermină,
Clipele-ardente flacără și dor,
Un menestrel duios şi visător,
Te vrea ca-n vremi a inimii lumină.
Repribegind prin timpuriu trecut,
Ca două frunze-ngemănate-n zbor,
Să ne iubim în arămiu decor,
Pe roua pajiştilor de demult.
———————————
Mugurel PUȘCAȘ
Reghin
3 noiembrie 2019