STRIGĂTUL LUI DUMNEZEU
(Ciclul: Ceva dintr-un suspin)
… cum ce e-n sufletul meu, Doamne !?
frige timpul !
palmele mele sunt în extaz,
în poezia semnelor s-au adunat necuvinte pe care
nu mă mai sunt în stare să le controlez,
adun așteptările –n pumn,
schije de timp se zvârcoleau aiurea,
se inseminau culorile de curcubeu în trecere,
trecerea era discromată,
nu sesiza temperatura Lunei,
Luna ascultă tremurul fiorilor mei, ademeniți
de căderile acestor zile, când …
întinsul cordului dă semne de frică,
orice șoaptă intra desculță-n tumultul de clocot,
sângele neînțelegând că trebuie să se împartă
în părți egale până-n subatom,
dar registrul concertului primea subliminalele întunericului,
încercam să mă păstrez în trezie,
somnul aducea colbul selenar în pervazul rimei,
rima se amesteca printre culorile percepției cu care
mă lăsam sedus de miezul nopții …
eh !
de acolo ODISEIC,
de acolo ALBIILE DORULUI,
de acolo SUPLICIU,
de acolo LA STEAUA POLARĂ
de acolo GARĂ PENTRU DOI
de acolo LACRIMA,
de acolo RĂSPÂNTII
de acolo ÎNȘIR-TE FIR DE MĂRȚIȘOR …
dar miezul nopții avea harta tuturor cerurilor
și de fiecare dată măcar un curcubeu căuta
tărâmul ploilor,
norii însă se pregăteau de marea întâmpinare,
dar sufletul meu vede ce se întâmplă,
durerea ce doare cel mai tare este Cuvântul !
se petrec aci niște chestii …
stâlcirile timpului par un semn de vorbire,
dar vorbirea stâlcește trecerea …
mi-am lăsat SUPREMA LIBERTATE în Poem,
Poemul s-a fost singura chemare,
Poemul m-a încercat în orice împrejurare,
Poemul mi-a venit de vindecare …
O, Doamne,
cum TU, Atunci:
Lazăre, vino afară !
atâta mi-aș vrea să-i strig timpului,
dar boala timpului nu stă-n măsură omului,
Poetul se mai îmburzuluie,
dar în mine se reașează liniștea care să-mi mascheze tihna,
eh …
dar durerea asta, Doamne,
n-are sânge, n-are tremur, n-are fior, n-are lacrimă …
fiecare e –n drept să-și dea trăirea cum se simte în stare,
libertățile se duc în dincolo de 5D, iar noile dimensiuni
nu se pot intra –n trup de lume fără Cuvântul …
mai întâi !
cât mângâi acest mai întâi, că zău …
dar omul din mine are și el abaterile lui,
nu toate săvârșite au datul leacului,
iar vindecare fără de har nu e vindecare,
versul este o tămăduire,
dar nimic nu se face la voia întâmpării,
nimic nu se cere de unde nimic nu e,
iar dacă în dragoste lucrurile sunt așezate în liber,
mai liber decât în dragoste este în poezie …
Cuvântul !
iată lutul pe care oricât l-ai aglutina,
doar mâna-l poate trece prin simț,
dar ochiul tace, deși complice …
tace !
la toate câte mâna le aduce prin mișcarea roții
roata !
cât Doamne ne-ai lăsat să ne spargem creierii,
dar când s-a venit, roata a fost imboldul, a fost răscolul
de sub care toate tarele s-au intrat în fărâmițare …
dar minunile au făcut posibil ca fragmentele să se reîntregească, să se alchimizeze …
țăndări,
un suflet nu se mai poate aduna decât în sânul Lui, DUMNEZEU !
fără-ndoială singura Cale …
dar loviți Cuvântul,
nu vă pese de mine, ori de oricare altul,
socoteala de acasă este fundamentală, târgul este întâmplare,
deci judecata se trebuie-n fiecare,
unde nu e, nu e …
cercul este tot o infinitate, ziua se va alerga la infinit cu noaptea, zorii la infinit nemulțumiți că suportă schimbul de culoare din care sensul mișcării capătă dimensiuni fundamentale,
Revoluția este perpetuu aceeași, că vrem ori nu,
cometele doar DUMNEZEU știe cum iau ființă,
noi ne bucurăm ori ne speriem de ele, asta e, dar strigătul:
Lazăre, vino afară !
se rămâne doar al lui DUMNEZEU !
și vin sărbătorile, sărbători care să ne dea nouă dreptul încrederii că DUMNEZEU ne-a vrut suprema lui creație …
Cuvântul suportă orice,
el nu are chip și asemănare,
dar el e Duhul !
S-a fost mai întâi …
dinspre Dumbrava Roșie,
—————————–
Marin BEȘCUCĂ
23 decembrie, 2018