Te caut…
Printre păduri sau la un țărm de mare,
Te caut pe sub cerul instelat,
Si-mi pun mereu aceeasi intrebare,
De ce-ai plecat, oare, de ce-ai plecat?
Te-am căutat pe lacuri, printre nuferi,
Ce mult doream să te fi regăsit,
Să-ți mângâi fruntea, ca să nu mai suferi,
Pentru un neam atât de chinuit!
Pe lângă plopii fără soț te-am cautat,
Si-am întrebat vecinii, unde esti?
De ce atât de repede-ai plecat,
Si ne-ai lăsat doar cartea de povesti?
Și tu erai în cautare de iubiri,
Iar plopii nu te-au ajutat deloc,
Dar ai avut iubirea in priviri,
Și ne-ai transmis si nouă cate-un strop!
Tu ai ramas prea mult în contemplare,
Și cine trebuia n-a înțeles,
Că geniul tău este atât de mare,
Căci la izvor mergeai atat de des!
De-acolo unde ești, dă-ne o rază,
Ca să putem spera că intr-o zi,
Chiar prin deșerturi vom găsi o oază,
Și ochii lumii altfel ne-or privi!
Te naști din nou…
Mereu la o răscruce de vremuri și de drumuri,
Aștept să se ridice din nou albastre fumuri,
Și-ntr-o aureolă de melodii divine,
S-aud doar dulci cuvinte în fluviul care vine..
Te-ai ridicat pe-o boltă de litere-n vibrații,
Și ai parcurs un drum brodat cu revelații,
Un sentiment aparte, privind spre un apus,
L-ai transformat în vise, l-ai ridicat mai sus..
De-acolo, dintre stele, cuvintele tot curg,
Într-o lumină nouă în vers de demiurg,
Și se revarsă-n lume și dincolo de timpuri,
Ca zile nesfârșite în vaste anotimpuri..
Ai pus cuvinte-n stihuri și pline de contraste,
Le-ai cuibărit în inimi și-n sufletele noastre,
Și-n iarna cea de astăzi, mai mult ca niciodată,
Te naști din nou, în zboruri, cu fulgii de zăpadă !
Scrisoare către Eminescu
Deși, încerc, atât, nu reușesc,
Să scriu astă scrisoare pentru tine,
Am plicul pregătit dar nu-mi găsesc
Cuvintele, să le așez în rime!
De două zile mă gândesc întruna,
Ce aș putea să-ți scriu de ziua ta,
Însă mă doare gândul, dar și mâna,
Nu pot să scriu, oricât aș încerca!
Ieri m-am gândit la niste versuri albe,
Si-am încercat o strofă să îți scriu,
Dar m-am pierdut în floricele dalbe,
De unde au venit, chiar nu mai știu!
Cum aș putea să-ți scriu, să nu îți par,
Un mic și prea nevolnic scriitor,
Cu tine n-am să pot să mă compar,
Că nu-s decât un simplu muritor!
Azi m-am gândit să scriu ceva in proză,
Și-am înșirat doar rânduri fără har,
Mi-aș fi dorit să fie-o simbioză,
De sentimente vii, în gândul clar!
N-am reușit, că-i vorba despre tine,
Drag creator de stihuri și vibrații,
Vor trece generații peste mine,
Te-or căuta în alte constelații,
Te vor găsi sau urma ți-o vor pierde,
Nu pot să știu ce se va întâmpla,
Dar gândul meu este frumos și verde,
Primește-l, dar, te rog, de ziua ta!
Eminescu
In albastrul unei ape, umbra ta se oglindește,
De acolo, din adâncuri, se preumblă, povestește,
Și se-aude pan’ la mine, pe un mal atins de stea,
Cum se zbate printre valuri, încă-o dată barca ta!
O iubire fără margini, simt că-mi mângâie cuvântul,
Care se-adâncește-n ochii mai sălbatici decât vântul,
Și tot caută răspunsuri, întrebări ce curg la vale,
Cuibărindu-se în doruri și în cântecele tale..
Cu-o poveste spusă-n șoaptă, tu te legeni în cuvinte,
Adormind tot cu-o poveste incredibil de cuminte,
O poveste este viața și trăiești printre povești,
O poveste este drumul către cele nefirești..
Te-ai născut ca să ne cauți, să ne dăruiești sublimul,
Ca să ne-nțelegi durerea, nu contează anonimul,
Fiindcă tot în lumea asta are limite și margini
Doar durerea ce ne-ncearcă, nu încape între pagini..
Ai fost om ca noi sub soare, cu iubiri, dezamăgiri,
Te-ai plimbat cântând pe câmpuri, cu iubirea în priviri,
Și din vârf de deal albastru, te-ai lăsat ușor în vale,
Ajungând la lacu-n care mai observ urmele tale…
———————————–
Marilena ION-CRISTEA
Ploiești
14 ianuarie 2020