Ridică-ți privirea…
Ridică-ți privirea, e-aproape seară,
Privește în juru-ți, cât e de frumos!
În nări simt mirosul de primăvară,
Și crengi se apleacă, cu tot, cu miros!
Ridică-ți privirea din albul zăpezii,
Și-arunc-o în aer și fă-l verde crud,
Să sară în tumbe sălbatice, iezii,
Să văd înserarea pe-o frunză de dud!
E-aproape seară, ridică-ți privirea,
Ce roșu e cerul, și-n suflet, ce verde..
Îmi vine să fluier, cam asta e știrea,
Ridică-ți privirea, căci nu ai ce pierde!
Firavă scară
E prea firavă scara,
Să treci în alt tărâm..
Nu vine primavara,
Nici floarea în salcâm..
E iarnă, încă ninge
Pe tâmpla-ți răzvrătită,
Iar timpul te atinge
Și zboară-ntr-o clipită!
Cad fulgi neîncetat,
Chiar de e zi sau noapte,
Mai e mult de iernat,
Căci vântul, rece, bate!
Copacul e uscat,
Cu crengile bolnave,
Iar timpu-nfrigurat,
Curge-n accente grave..
Dar, oare, ce am fi,
De s-ar opri în loc?
Pe cine-ar mai jertfi,
Cu fir de busuioc?
Ai mai putea privi,
Sperând, spre primăvară?
Nu, fiindcă ar lipsi,
A timpului povară..
E prea firavă scara..
Privește-te-n oglindă,
E-acolo primăvara,
Dar, încă, șovăindă..
Bătăile inimii
Bătăile inimii mele
sunt aceleași cu cele de ieri..
Ele-și aleg ale lor primăveri,
cu soare, cu umbre, cu nori de tăceri,
cu ramuri solemne, subțiri,
înmugurind la mine-n priviri..
Bătăile inimii mele,
sunt o cădere de stele,
în nopți senine de vară,
când inima mea se plimbă pe-afară,
cântând, sus, pe cer, la vioară..
Cad stele, una, câte una,
mângâie struna,
iar inima mea, ca nebuna,
bate întruna..
îi simt bătaia-n stomac,
și sângerarea de mac..
Bătăile inimii mele
sunt al păsării zbor..
Aripi foșnind de cocor,
în ritmuri domoale și lungi,
într-o zi colorată în dungi..
Raze de soare ce-n mine se frâng
pe lângă umărul stâng..
Bătăile inimii mele
le simt tremurând,
astăzi, mai mult ca oricând..
O adiere, o clipă ce piere,
într-o frântură de gând..
Întrebări…
Tu mă priveai c-un fel de resemnare,
Însă în ochi aveai o întrebare..
– Ce este viața, ce e viața-mi spui?
Și te-ai lăsat iar pradă visului..
În somnul tau era numai suspin,
Simțeam cum alte întrebări mai vin,
Pe buzele ce nu voiau să tacă:
– Dar fericirea, spune-mi, ce e, dragă?
Oh, buzele acestea rugătoare,
Care șoptesc: ce este viața, oare?
Eu sunt doar singur, însă ele-s două,
Dacă mă-ntreabă, de ce, astăzi, plouă?
Ce să răspund? Îmi e atât de greu,
Dar dacă nu răspund, parcă nu-s eu..
Și îi șoptesc râzând: E o splendoare,
Căci viața și te-ncânta și te doare..
Este un joc, deci, joacă-te cu mine,
Azi vei cădea, dar mâine-ți va fi bine,
E dură, fascinantă ca o floare
Ce își găseste-n tine propriul soare..
Este un fluviu care curge, curge,
E întrebarea ta care mă strânge,
E somnul tău parcă trecând prin mine,
Și veghea mea privindu-te pe tine..
Dar fericirea? buzele șoptiră..
Și într-o clipă, ochii adormiră..
Taci iarnă!
Taci iarnă!
Te rog nu mai vorbi,
îți râzi prea mult în barbă,
cu soare și cu iarbă,
și alte ironii..
Te rog să nu mai râzi..
Îți ies aburi pe gură,
iar mugurii sunt cruzi..
Taci iarnă!
Nu vrei să-ți pui paltonul?
Dă drumul la ninsoare
și-mbrătișează pomul!
Îmbrățișează dealul
și muntele, câmpia,
din ceruri să-ți pogoare,
imaculată, ia!
Și să-mi albești cuvântul,
ținut în pumn de cald,
iar când va bate vântul,
să îi mai pui un fald..
Taci iarnă!
Nu vreau să mai aud,
cum te agiți atâta,
prin crengile de dud..
Te vreau ca altădată,
să-mi ningi în suflet, lin,
să mă mai nasc o dată,
puțin câte puțin!
———————————–
Marilena ION-CRISTEA
Ploiești
11 februarie 2020