CĂLĂTORIE
De când s-a luminat de zi, privesc –
Într-un alt colț de lume să pornesc,
Dar nu am aripi, nu am nici trăsură,
Mi-e teamă, când e drumul o factură.
Pe jos să plec aș îndrăzni -departe,
Din constelații să-mi doresc o carte,
Popas să mi se admită pe la chindii,
Și să citesc deodată vreo șapte poezii;
Apoi să-mi potrivesc rochița nouă,
Cealaltă să se împătureze-n două,
Până la cer să mă dezbrac uitând de tot,
Și să mă rog, ungându-mă pe corp.
Pe ochi să-mi cadă frunzele și iarba,
Să se-adâncească-n chipu-mi fraga,
Din verde-n verde să-mi ascund ființa,
Privind în mare taină, o oră, iconița.
Și când în noapte îngerul o să mă țină,
Cu mâna caldă, în ochi va fi lumină-
O voi visa prin vis cum se trezește iar-
A mea ființă verde, cuprinsă de un dar.
În zorii albi și mătăsoși ca geana,
Iar să-mi fac cale părăsind poiana,
Și-o să aud, că cineva ma cheamă-
Un îngeraș curat din norii de aramă.
Până la nori, suind pe treptele divine,
Călătoria mea se va opri, din sine,
Eu, însă, levitând prin flori de soare,
S-arunc de acolo, jos, câte-o scrisoare…
———————————–
Lilia MANOLE
5 august, 2018