Femeia de humă
Încă meditez la profunzimea adevărului
Nu plâng, nu mă ascund în crepusculul ce se înalţă
Născându-mă imaginar a doua oară
Cu chip de humă …într-o trăire spectrală
În jilţurile înserării
Plănuiesc întrevederi secrete
Cu scheletul unei biografii a sufletului ce se tânguie
Amestecându-se în cosmice ondulaţii
Insesizabil, nostalgic mă îndrept
Spre sfera de cristal în veşnicia unei clipe
Luna mă priveşte cu ochiul oţelit
Unde se joacă nestingherite curcubee
Sub blândeţea memoriei exilate
În lumea vizibilă …invizibilă
Încolţeşte şi răsare
Femeia de humă
E ceasul târziu în toamna purpurie
Ce freamătă-n vânturi zbuciumat
Femeia de humă văpaia inimii înfrânge
Chemând amintirile-n trecut
În strălucirea spectrală a văzduhului
Gândul meu aleargă ca albă nălucă
Vedeam …dinăuntru spre afară
Cum devenisem …femeia de humă
Mă închid în clepsidre fluidale
Trezesc în mine tornade virulente
Eu femeia de humă
Mă topesc sedusă de absenţă
În taină arzând
Femeia de humă
Trece ca o ploaie cântând
În goană de întuneric către lumină
Nu vă mai stau în cale
Oricum nu prea mult
Femeia de humă a devenit
Femeia ideală…fantasmă vie
——————————-
Laura Cristina CRISTEA
6 octombrie, 2018