În noi timpul dispare
Ca o stea călăuzitoare, Dumnezeu străluceşte în tine,
dornic, prin tine, să se nască în mine
revărsatul zorilor din noapte.
În această lumină evazivă, rugurile se-aprind
sub formă de pulbere de aşteptare,
prin acest cer ceresc
din binecuvântarea tăcută,
notele albastre te-ating
înainte de a-şi da ultima suflare,
parcă nicio clipă din viaţă nu ai trăit,
eventual pe-a altora.
– Îţi simt atingerea, mă copleşeşti,
zidită eşti în inima şi-n carnea mea,
în noi timpul dispare, se naşte libertatea iubirii,
cu tine sunt şi-n moarte,
nu numai în pierdere,
pentru noi trecerea e un câştig etern,
o zbatere este ceea ce simt acum.
Dar ce e timpul?!– îmi spui.
– Simţi contopirea luminilor?
Unică, irepetabilă bucurie,
farmecul a două inimi scăldate în rouă,
într-o sublimă luptă de mulţumire
şi focul din două suflete
într-un cocon de abandon!
O sclipire de cuvânt ne cunoaştem
– suavă, limpede, adie peste tot trupul,
fascinant mister
născut din contopirea inimilor -,
fiecare şoaptă strecurată din suflet
reverberează-n noi.
Clipele s-au scris irevocabil,
nu ştiai cum e să te vezi în oglinda ta,
ţi-am reaşezat lumea, prin ea se naşte totul.
– Aş vrea să te-ating ca să pot fugi
( oare, mai pot să mă ascund?! ),
ştii atât de multe, şi totuşi, nu mă cunoşti,
închişi într-o carapace
a dorinţelor fără sens,
nu am cum să te uit, baţi mereu în inima mea.
– Ai închis ochii? Rătăcitor, te lupţi cu fiarele,
schimbi cursul apelor, ajungi
până dincolo de cercul de care nu se trece,
străpungi pânza polifonică,
culegi merele de aur, treci de păzitorul
porţilor lumii de dincolo,
din inimă-ţi curg râuri de apă vie,
la porţile cerului te vei regăsi.
Cu viteză, departe te-am luat de mână,
un dans al apelor noastre
în care ne-am născut vindecaţi…
fugim spre nicăieri,
niciunde nu putem fi
atât de aproape ca-n noi înşine.
– Simţi cum te-aşezi în inima mea
şi mă arunci, înainte, spre soare?
– Fii convinsă că te doresc
ca pe aerul pe care-l respir,
un tremur aparte, un ropot de simţuri,
cascadă de senzaţii, fluidul care
se plimbă agale prin tot corpul!
Cu tine trăiesc mereu o stare minunată,
acel dar
al fiecărei priviri în inima vieţii,
o nestemată împodobită cu strălucirea prezenţei!
În urma noastră
Adânc, în lumina lunii
şi-a ceţii curgătoare-n valuri,
un gând legănat persistă,
invadând strălucirea amintirilor
din oglinzile de-argint.
Peste ţărmurile mării,
ecoul cântecului lunecă
interludii romantice ale dansului,
lumină aurie în priviri,
spirală de zâmbet,
tresărire rămasă, urme de paşi
şi fiecare clipă-i de vis,
noi constelaţii
fără bariere în inimile noastre.
Durerea cercului
îşi caută lumina rotundă,
blocată în lupta
născută din dragoste şi pasiune.
Într-o mare de suspine,
rochia mea neagră ca noaptea
te bântuie din nou,
corabie plutind hieratic
dincolo de orizont,
în căutarea unui port
unde să-şi ancoreze sufletul.
Prin inflexiunile vântului,
sunetul dorului tău
a pătruns aici,
uimitor precum misterul
căutării braţelor tale
prin mare
şi-atingerii mâinilor noastre.
În urma noastră încă vibrează
dansul cântecului, viaţa.
Acesta nu e capătul drumului,
doar reîntoarcea
la inocenţă
va deschide Poarta Luminii.
Inima ta m-a găsit
Ai nevoie de o lume
ce se naşte în fiecare clipă,
vibrează-n tine cu tot ce are-n ea,
te-aşezi, o priveşti, asculţi tot,
o lume ce parcă prinde viaţă,
conturul caselor, linia cerului,
cupola bisericii.
Ai îmbrăţişat fiecare om,
ai trecut pe fiecare stradă
cu gândul că eşti, acolo,
în istoria ei
şi fiecare pas
a fost o mulţumire
adresată iubirii care te poartă.
Ai intrat în fiecare inimă
şi i-ai simţit bătaia,
ai spus o rugăciune lumii întregi
şi-ai înţeles că eşti în mine.
Inima ta m-a găsit!
Acum nu mai sunt doar a mea,
ci şi a ta,
acum vezi cu ochii mei.
Oriunde mergi sunt cu tine.
Sunt şi nu sunt cea pe care-o ştii,
sunt cea care devin prin tot ce vei mai fi.
De ce e nevoie de doi într-o poveste
care s-atingă simţirea potirului sacru,
asemeni curgerii mele în tine?
Cine e-n spatele acestor cuvinte
şi-a gândurilor nerostite,
înspre ce ne-ndreptăm?
Treaptă a dorinţei neostoite
– trepidaţie şi exaltare -,
cum poţi avea mai mult
dacă nu-ţi doreşti
să ai şi să ştii mai mult?
Cumva trăieşti, ca o nălucă,
undeva, în inima mea,
ai ajuns în faţa iubirii mele.
Prin mine curge acel zbor cu viaţa,
acolo unde lumea
s-a aprins în noi şi prin noi.
În clipa când te-am luat de mână,
prin razele de lumină,
clipele s-au scris irevocabil.
Nu ştiai cum este
să te vezi în oglinda mea.
Rămâi în mine…
Rămâi în mine ca o stea luminoasă,
vestind, mereu,
o naştere şi-o înviere
– moartea a fost învinsă de viaţă -,
te iubesc ca pe Dumnezeu!
Cu tine trăiesc fiecare gând,
fiecare simţire, de la firul de iarbă
până în culmea muntelui
– irepetabilă ninsoare -,
o metanoia,
o înnoire prin transmutare,
simbioza celor doi în unul.
Sărut iubirea ce te ţine-n mine
ca un dar nepreţuit,
primeşte-mă, aşa cum sunt, rătăcit,
te cuprind mai bine,
înţelegându-te cum simţi,
tulburătoare descoperire,.
Mi-ai dat coordonatele distanţei
de la suflet la trup.
Un zbucium necunoscut mi-a adus.
Cuprins de o lumină ce mă orbise,
nu ştiam cum să te privesc,
în mine se zbătea vechiul cu noul om,
o groază a despărţirii,
ca o străfulgerare.
Te iau în braţe şi nu te mai las.
Da, iubire, te simt, ce fericit sunt!
Cu fiecare cuvânt
intri în mine mai mult şi apăsat,
o lume minunată zideşti!
Trăiesc, trăindu-te.
Sufletul tău
e-o mare îmbrăţişare
simţită-n fiecare mişcare,
îmi trebuie vieţi să te cuprind,
să stau lângă tine,
să te descopăr,
pasiuni mereu proaspete, în valuri,
se revarsă din tine
– acel nepătruns al destinului -,
mă pătrund până-n adânc,
în taina inimii mele te păstrez,
sfânta mea prezenţă,
nebănuit de frumoasă.
Viaţa e mult mai mult decât
o frântură descoperită, cândva,
în zbuciumul tău sufletesc,
o permanentă contopire
şi-o reflectare-n celălalt! – îmi spui,
ascultându-mi bătăile inimii.
– Eu sunt cu mult mai mult
decât ceea ce vezi,
ce văd alţii,
ce văd eu! – îţi spun, zâmbind.
Ştii unde se duc clipele, visule?
Ne-am dat jos aripile,
am trecut prin voalul uitării
şi am venit aici, visule,
pe tărâmul unde clipele vin, trec,
plutesc, alunecă lin prin noi
şi se duc în norii de unde
plouă cu secunde, ninge cu ore,
într-o clepsidră a veşniciei
unde timpul circular
amestecă totul în ţesătura lui,
întorcându-le, pentru ca noi
să gustăm o nostalgie, o amintire,
iar când dorim
să alergăm pe câmpul cu maci,
strigând să audă şi ecoul:
„Priviţi-mă! Clipa e cu mine!”.
O singură clipă nu face asta,
– clipa iubirii –
nu trece de noi, nu se risipeşte,
rămâne cântecul,
mişcându-se simultan în noi,
iar Marele Tor nu o poate împrăştia
pentru că nu-i a lui,
e a mea, e a ta,
a tuturor celor care iubesc,
amprenta lăsată eternităţii,
cu dorinţele ei,
cu ecoul vibraţiilor ultimului sărut,
cu zâmbetul,
cu sărbătoarea luminii
şi căldura ochilor priviţi pe furiş,
cu acel tremurat spus: „Te iubesc!”,
cu fericirea că te ştii iubit,
cu respingerea lumii printr-un simplu:
” Nu-mi pasă, nu-mi pasă, căci iubesc!”
dar, mai ales, cu dorul clipei,
secundă de secundă,
de a fi lângă omul iubit
şi-atunci, clipele nu se duc,
trăim magia lumii noi, eliberându-le.
– Simt că eşti prinsă în braţele mele
şi te apropii, şi te-ndepărtezi, şi te scap,
şi te prind, jocul e unic.
Tu eşti una din clipele rămase în mine,
aidoma unui vis pe care
nu-l mai pot scoate din mine.
Rămâne aşa, nu spune nimic,
îmi rupi legătură cu clipa mea!
– îmi spui, topindu-mă, ecoule.
––––––––––––––
Irina Lucia MIHALCA
București
2 iulie, 2018