Irina Lucia MIHALCA: Poeme

Desprindere de primăvară

 

Primăvara grădina trebuie curăţată,
primenită, împrospătată.
Noile flori vor colora perspectiva,
un aer proaspăt va reînvia natura.
Depinde mult de seminţe, de substrat.

Mi-ai spus să încerc desprinderea ramurilor noastre,
motivul era boala ce a pătruns în tine, în noi.
Ţi-am întins un cleşte perfect ascuţit
să încerci tu tăierea rădăcinilor sau, măcar, a ramurilor.
Încearcă, te rog, să nu laşi franjuri în urmă!

Poate doar aşa, seva se va dilua
împrăştiindu-ne, în neant, petalele sufletului-geamăn!
Poate doar aşa vei uita de dureri,
de golul şi teama ce-au pus stăpânire pe tine!

Deschid o fereastră, lumină şi soare.
În zare, privesc un fluture albastru.
Se-nalţă ameţit

de suave astenii de primăvară,
smulgându-se din vârsta unui timp secat…

 

Dimineţi cu ferestre de vise

 

Dimineţi risipite din boabe de rouă sunt oamenii,

înfloresc odată cu razele de soare,

îşi plăsmuiesc universuri, îşi deschid porţile sufletului,

pictând în vise mirări

şi povestind amintiri mai târziu.

 

 După-amiezi de treceri în zbor sunt oamenii,

oscilează pe drumul lor între a fi cer senin,

nori, furtuni,

lumină sau întunericul zilei,

complicaţi sau simpli,

fericiţi sau întristaţi de singurătate.

 

Înserări printre adierile trestiilor sunt oamenii,

privesc la sfârşitul zilei pământul,

mulţumesc sau nu pentru destin,

sărută fruntea copiilor şi mâna părinţilor,

adorm unul lângă altul,

încălzind cu sufletele jumătatea cealaltă a lumii.

 

Nopţi cu stele sunt oamenii,

visează răsărituri

ce-şi deschid larg porţile luminii,

ca apoi, tăcuţi, să se retragă

în boabele de rouă ale zorilor.

 

Dimineţi cu ferestre de vise –

un popas spre clipa de azi, spre ziua de mâine…

 

Sufletul deschis spre lume, uneori doarme,

uneori plânge, uneori râde,

uneori cântă.

Ne dorim mereu veşnicia

sau măcar stropi mari din ea.

 

Dincolo de luntrea visului

 

Căutăm până la risipire

pierduta literă – drum spre lumină –

înflorind printre picăturile durerii.

 

Vor veni şi zorii când

vom deschide Marea Poartă a Norilor,

pentru noi vor cânta îngerii,

pentru noi sfinţii ne vor însoţi

la trecerea râului, fără să-şi ude picioarele!

 

Anotimpuri nedespărţite! Vom asculta

cântecul celor două voci îmbinate

– copilul şi bătrânul –

cuvântul de-nceput şi de sfârşit, iubirea.

 

Tot ce începe mai devreme, sfârşeşte mai devreme

Dincolo de ce se-adună în noi

suntem lumini

–  suflete întoarse la matcă –,

această ninsoare de flori e marea întâlnire.

O lume de poveste în ochi risipită cu mare dăruire!

 

Totul creşte în cer, o stea, un fluture,

o boare-argintată se pierde în lumina undei.

Din clipă în clipă, din zi în zi,

din anotimp în anotimp, fugim de moartea din noi.

Alungă-ţi norii cenuşii de pe albastrul cerului tău!

 

Dincolo de gânduri

vom gasi dorinţa plângând, suspinul ei!

Nicio alee spre tine grabind sfârşitul,

nici locul, nici timpul

ce înfloreşte floarea şi ultimul drum spre noi!

 

Ne regăsim în cerul de dincolo de cer.

Să ascultăm vântul

şi cântecul florilor, dincolo de luntrea visului!

 

După ce un fruct se coace, cade,

ca şi frunzele, ca şi florile, ca şi omul,

inima se rupe mai împăcată.

 

Verde crud şi copt, şi mort  aşa arată indicatoarele –,

indiferent de unde te uiţi, toate duc spre moarte!

Spre-o nouă, altă, viaţă… Celălalt trup ~ o nouă viaţă!

 

 

Mai aproape de tine, mai aproape de mine

 

” Iar degetele mele,

de departe, se vor împleti în părul tău „- Ismail Kadare

 

Oamenii sunt pereni,

din seva lor vor renaşte noi forme luminoase!

Muşti din azur. Pe un bob de grâu,

roua a impregnat rugăciunea sufletului,

Prin timp, ecoul străbate dorinţa albă a iubirii.

 

Paşii tăi spălaţi de valuri am să ţi-i îmbrac în flori,

flori ce cresc pe-aceste maluri!

În fiecare, omul îşi lasă bucăţi din suflet.

Printre clipele trecătoare, mesageri ai luminii

ne însoţesc, prin viaţă,.

Să-i înţelegem frumuseţea!

Speranţa e în fiecare iniţială,

în semnele presărate

pe aleile pe unde paşii ne poartă,

în mugurii înfloriţi de cuvinte-lumină.

 

Sufletul ţi-a rămas agăţat, undeva, între tine şi cer.

Ninge iubirea,

acoperindu-ne inimile cu fulgi mari,

printre hainele parfumate simţi intensa trăire,

printre sincope, doar regăsirea trupurilor.

Astăzi, o parte din tine s-a risipit undeva.

Şi ieri cum te-ai simţit?

Mai aproape de viaţă, mai aproape de moarte,
Mai aproape de tine, mai aproape de mine,
În paşi de dans

– prin timp înlănţuiti – valsăm,
zâmbind, într-un balans continuu treci prin viaţă.

Mai aproape de viaţă, mai aproape de moarte,
Mai aproape de tine, mai aproape de mine,
Ne separăm de lume,

alegem culorile, ne pictăm tabloul.

Nu-ţi fie frică, ia-mă de mână, iubeşte clipa!

 

Într-un amurg al zeilor perisabili, al unei iubiri

pierdute de destin,

dragostea biruie timpul şi spaţiul.

Într-un peisaj îngheţat, povestea venită

din lumea reală şi vie

aduce fiorul iubirii eterne.

Rămâne aici doar până

ce-şi duce la bun sfârşit legământul.

 

Mâine e prea departe

 

Lacrimi albastre miezul nopţii a picurat,

în tăcerea ei transparentă

călătorim spre stele, e o chemare,

un dor crescut din lumină.

 

Toate vin nevăzute spre centru,

deşi toţi le văd depărtându-se de el!

Turbionul vieţii le atrage – cercuri concentrice,

presărate cu frunze în oglinda apei.

 

Nişte frunze sunt oamenii,

îi duce viaţa precum vântul!

 

În bătaia destinului,

departe de noi, suntem purtaţi,

pe unda gândului primim răspunsul.

Opreşte-o petală, arunc-o pe apa vieţii!

 

Fiecare lucru îşi cere timpul lui,

fiecare vis visul lui,

fiecare emoţie emoţia ei,

totul e doar o stare ce curge!

 

Dincolo de câmp curge

un mare fluviu,

adună multe râuri în drumul lui!

 

Nu te teme de vise, nimic nu te poate răni,

nici gândul, nici cuvântul,

nici raza de soare

ce trece prin oglinzile timpului!

Mâine e prea departe…

 

Dincolo de garduri, împrăştiată

de aripa vântului, fiecare petală e vie.

———————–

Irina Lucia MIHALCA

București

10 aprilie, 2018

Lasă un răspuns