A cunoaşte, a-nţelege, a trăi
În ochi strângi infinitul.
Şi dacă am înţelege, ce putem schimba?
Şi dacă am schimba, am fi altfel?
Şi daca am fi altfel, unde e diferenţa?
Să cunosc tot e binele suprem?
Prin fiordurile nopţii, ca o rugăciune,
picură tainic, adânc,
o adiere amplă, unduitoare,
plină de armonii în culorile timpului.
Prin bezna lichidă înoţi în albastru,
din umbra neţărmurită te topeşti,
în lacrimă te transformi,
în tine o împlineşti.
A cunoaşte, a-nţelege, a trăi,
parfum discret în mii de nuanţe,
picatura de lumină
pe care-o sorbi
în liniştea inimii, înfiorându-te.
Când liniștea îți vorbește
Nu sunt cuvinte, încă, inventate,
nu sunt atribute, adjective,
metafore, hiperbole,
ce ar putea descrie,
ca o șoaptă
întrupată
printre gânduri,
plutirea în tărâmul iubirii.
Stelele îți cântă.
În gene, aripile zorilor se ivesc.
Prin matca de lumină, o floare se deschide.
Atingere a inimii, vibrantă și vie,
oarbe sunt cuvintele,
dar pline de imagini în culori
prin foșnetul lor.
Încă te întrebi e vis, e întâmplare, tot ce simți,
buzele tale înfiorate au fremătat
în timp ce dormeai,
cu isopul iubirii pe buze
te-ai trezit
beat de fericire.
Cum de exiști, Tu,
întâmplare
a visului de neîntâmplat?
Ceea ce rămâne
Chiar dacă soarele a devenit o virgină
lunecând în ochii tăi de culoarea ierbii de toamnă,
allegro moderato e grazioso
apare ca un cutremur și apoi se liniștește,
într-o buclă a infinitului te-am topit
cu foamea mea de tine,
te-aș fi mușcat ca pe un fruct oprit,
dar mereu dorit,
așa m-ai simțit, așa cum sunt,
cântecul tău,
parte
din visul tău
atât de real prin atingere,
prin aromă, prin gustul simțit,
mâncând înfometat din floarea de cireș.
Întâlniri apropiate. Dorință. Flacără.
Îmbrățișați prin înțelegere, în spațiul golului și al întregului,
eliberam tristețea tuturor rănilor, durerilor,
tuturor trădărilor
și-abandonărilor din viața ta.
Te uiți în jur, la pieptul tău mă privești
respirând molcom,
mirosindu-mi trupul a iubire.
Mistuiți de imaginea noastră nu vrei să spun nimic,
în adâncuri pătrundem,
simți că mă poți privi la nesfârșit,
ceea ce rămâne e un cântec pentru suflet,
suav, delicat, ca o dimineață,
cu note
ce se nasc din noi,
paradisul suprem trăit în doi,
apa și aerul
dătătoare de viață,
cheia ce deschide porțile morții,
un spațiu sublim și abstract în răsuflarea vieții eterne,
un vis fermecător, intens,
și speranța ce nu moare,
roua ce se-așterne
pe petale moi de floare
reținute dintr-un suspin într-o noapte senină
și râsul de copil fericit cu harul
bucuriei de a trăi
în universul rotund al iubirii.
În tăcere, timpul dispare.
Nu știi cum să îți descrii sentimentele,
e ca și cum ai aștepta o viață
un semn,
o rază de lumină.
Nu mai știi de mă iubești pe mine
sau ceea ce ți-am revelat prin prezența mea în viața ta,
visul din vis etern al sufletului,
atom și parte din tine,
din inima veșnic căutătoare…
–––––––––––
Irina Lucia MIHALCA
București
7 iunie, 2018