Un semn înflorit
Clipele se desprind tainic din orbita acestei primăveri.
Pe treptele luminii, prin ochiul magic,
fără început şi fără sfârşit,
cerul se deschide.
Sub icoanele anotimpurilor,
moirele torc
timpul discului solar.
Mai departe de orice barieră, mai aproape de soare,
în răsucirea tăcerii o strigi.
Distanţa dintre voi prin tine respiră
– timpul iubirii, unicul timp
prin care toate pătrund,
zâmbetul ei
pluteşte în privirea ta.
Te-a învăţat să treci peste tot,
ca un ram legănat de o briză.
Cu dorinţă străbaţi lumile.
Oglindit în spatele îngerilor,
gândul coboară în sacrul inimii,
în urmă, totul se risipeşte.
Cu mâinile o atingi uşor.
Lângă o apă curgătoare,
cu ea alături,
ai păşit într-o altă viaţă…
Prin porii tăi, miracol al vieţii,
ceva din inima ei a răsărit în a ta.
Conturul unei șoapte
Îmbrățișați, în tăcerea eterică îți ating surâsul pâlpâit.
De undeva din adâncuri îți răsare
azurul intens din priviri.
Cu inflexiuni colorate, vii, inefabile,
de nepovestit prin slove,
ne sunt toate clipele,
brodate spontan,
în complexitatea lor,
într-o nebănuită călătorie,
asemeni misterului ceasului din perete
și-a orelor desprinse,
ca frunzele
de toamnă blândă
peste țărmul mării noastre,
ce trec, în dansul lor, fără a le simți.
Tic-tac, tic-tac… Tic-tac, tic-tac…
Căldura șoaptei tale îmi poartă pașii spre mine.
Aici sunt eu, trestie înălțată spre soare,
lângă tine plutesc amintirile.
Fără să mai aștepte,
coridoare greu de atins
îți dau târcoale.
Pe drum, o cărare
ne-așteaptă
albul înghețat al gândurilor.
În zbaterile punctului
Lumina și cuvântul în zbaterile punctului.
Visezi să-i atingi nimbul,
să te ardă purificator,
să-ți dea vieții un nou suflu.
Într-o armonie cosmică ne căutăm în celălalt,
iar celălalt se caută pe sine.
Demult ai uitat de cuvântul “fericire”.
Te temeai că l-ai pierdut undeva, în timp.
Pereții de plută ai destinului
nu-ți mai răspund.
Te uiți la viață și te întrebi
de ce faci ce faci.
Ai pierdut drumul sau, încă, rătăcești?
Noi suntem trecutul nostru.
Alungat din speranțe și din propriul viitor
ai căutat îngeri izbăvitori,
speranțe în pelerinaj,
dar viața nu e un șir de răscumpărări.
Un chip de primăvară te învăluie.
Ai uitat de anii de restriște.
Acum ești recunoscător că ți-a adus aminte,
privindu-l în adâncul ochilor ei,
în tainele ființei,
acolo, nerostit, sigilat,
sunt cele mai frumoase povești din viața ta,
fiindcă omul e viața.
Cuvântul, măsurat cu compasul eternului,
scris în atâtea culori,
a păstrat albastrul fiecărei treceri,
fiecare pocnet de mugur
își anunță viitoarele flori și fructe.
Fericire, durere… contează culoarea?!
Lumină irizândă. Un vis e viața.
Ceea ce credeai că ai pierdut, iubirea,
renaște în oglinda visului.
De-ai fi un fluture ai vrea să fii
ars de această lumină
ce îmblânzește natura, o vindecă.
În tăcere, un curcubeu vă înconjoară,
un spectru de culori arcuit.
E între voi și lume,
iar poemul este chiar Ea.
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
8 decembrie, 2018