Prima mențiune în revista „Cele Trei Crișuri” a numelui lui Mihai Eminescu apare în numărul 12 din 15 noiembrie 1920, acesta alăturându-se explicațiilor care însoțeau o imagine reprezentând monumentul Poetului de la Galați, operă a sculptorului Frederic Storck. Dezvelit la 16 octombrie 1911, în prezența scriitorilor Mihail Sadoveanu, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, Corneliu Moldovan, A. Cazaban, Emil Gîrleanu, Jean Bart, Natalia Negru, I. A. Basarabescu, a istoricului Nicolae Iorga șa, este prima statuie dedicată Poetului Național.
În numerele 1-2 din 1-15 ianuarie 1921 și, respectiv, 5 din 1 martie 1921, Romul Dumitrescu semnează studiul „Ce trebuie să fie Eminescu pentru noi?”. Plecând de la constatarea că „nu s-a scris asupra nici unui fruntaș al literaturii românești mai mult decât asupra lui Eminescu. Ba chiar, critici literari și-au căpătat renume și glorie prin interpretările ce au dat operei poetului, ori curentului creat de dânsa. S-ar părea, ca o urmare firească deci, că Eminescu trebuie să fie autorul cel mai binecunoscut din literatura noastră”, autorul constată cu regret că, totuși, „dacă cineva străin s-ar interesa însă de opera lui Eminescu și ar cerceta vreun manual de istoria literaturii, sau vreun studiu special… ar găsi lucruri destul de ciudate, care l-ar lăsa într-o firească nedumerire”. Drept pentru care, spre exemplificare prezintă cazul poeziilor filozofice „Scrisoarea I”, „Glossa”, „Împărat și proletar”, „Mortua Est” ș.a., interpretate în mod diferit de un autor sau altul, astfel că „față de aceste valorificări a concepțiilor lui Eminescu și a operei sale, rămâi cu impresia că cel mai mare poet al nostru e necunoscut sau, uneori e cunoscut rău și unilateral”. „În critica românească, continuă autorul, numai Maiorescu (Critice, vol. III) și d. M. Dragomirescu (Critica științifică și Eminescu), au prins însemnătatea gândirii lui Eminescu, fără însă a urmări pe lângă frumusețile formei artistice care îmbracă această gândire și firul evolutiv al concepției filosofice a poetului, care dă operii sale o valoare de fond nemuritoare”. După ce analizează ideile filozofice care se desprind din poezia eminesciană, Romul Dumitrescu ajunge la concluzia că „gândirea filosofică, așa de puternică, a poetului nostru este un factor hotărâtor al personalității sale, ce se adaugă temperamentului moștenit. Acest lucru, care nu e nou, desigur…, dar care trebuia arătat și care trebuie dovedit, urmărind opera poetului în amănunte, ne spune ceea ce cu adevărat va trebui să rămâie Eminescu pentru noi. Și ni se pare, că tocmai în această lumină Eminescu e uneori cunoscut neîndestulător și de cele mai multe ori, rău!”.
Pornind de la două poezii eminesciene („Și dacă ramuri bat în geam” și „Somnoroase păsărele”), profesorul universitar ieșean N. Șerban ne prezintă, în numărul 18-19 din 1-15 noiembrie 1921, „O influență franceză asupra lui Eminescu”. Scrise sub formă de pantum, în cele două poezii se resimte influența poetului francez Theodore de Banville, autor al renumitelor „Cariatide”, pe care Eminescu se pare că l-ar fi citit chiar în original. „Apropierea poeziei lui Eminescu de aceia a lui Banville, în afară de importanța specială ce prezintă, mai are una de ordin general. Ea ne arată că Eminescu nu a fost așa de pornit contra literaturii franceze, cum ne-ar lăsa să credem articolele lui sau pasagiile din Satira III. Acestea din urmă, mai cu seamă, nu trebuiesc luate a la lettre, ci considerate mai mult ca o butadă, atât de comună poeților satirici. Pentru cercetătorii de influențe franceze asupra literaturii române se deschide deci un nou câmp de cercetări, relative la Eminescu, a cărui biografie intelectuală interesează atât de aproape pe toți iubitorii de literatură națională”, își încheie pledoaria profesorul N. Șerban.
În numărul 3-4 din 1-15 februarie 1922, la rubrica de „Note” ne este prezentat „Festivalul Eminescu”, desfășurat la 29 ianuarie 1922, „în memoria nemuritorului nostru poet M. Eminescu, organizat de Cele Trei Crișuri sub patronajul A.S.R. Principele Carol I și sprjinit de Ministerul Cultelor și Artelor, pentru sporire fondului din care se va ridica un monument poetului”. Cu această ocazie a fost proiectat și filmul „Viața lui Eminescu”, „film de o deosebită importanță pentru toată suflarea românească”.
Profesorul Paul I. Papadopol, autorul studiului „Idealul național în poezia noastră lirică”, se apleacă asupra operei lui Eminescu în partea a doua a articolului, apărut în numărul 8-9 din 15 mai 1922. „Același idealism curat, subliniat de trăsătura energică a antistreinismului, se găsește în puțina operă de inspirațiune poetică-eroică a lui Eminescu – îndeosebi în prea cunoscuta Doină. Într-adevăr, după ce deplânge starea înduioșătoare a Românului… evocă înălțătoarea figură a eroului de la Putna – rugându-l să pornească în fruntea ostașilor – la îmbunătățirea soartei lui… Și în mai puțin cunoscuta „La arme” – în care – după ce descrie soarta fiecărei provincii subjugate cu culorile cele mai înduioșetoare…toate întovărășirile de admirabile îndemnuri răsboinice ca… urmează înviorătoarea strofă finală – eroica personificare a țării noastre desrobindu-și fiii și scăpându-i de suferința de veacuri…”.
La rugămintea domnului George Bacaloglu, director fondator al revistei, Episcopul Oradiei Roman Ciorogariu scrie articolul „Omagiu lui Eminescu”, apărut în numărul 6 din iunie 1923: „Eminescu își cântă durerile pentrucă visează o viață mai frumoasă, mai armonică, o viață a perfecțiunilor omenești, creatoare. El visează un ideal fără nădejdea împlinirii lui. E simțul artistic creator, ce strălucește deasupra pesimismului. Noi iubim și admirăm acest simț artistic”. „De aceea Eminescu e vrednic de monumentul ce i se ridică și e înălțător, că se ridică de-acolo, de unde candela cultului artei aprinsă de el nu s-a stins. Cei ce ridică acest monument au mărturia unui ideal împlinit și pentrucă au văzut, cred și într-un ideal al unei Românii fericite”, conchide înaltul prelat.
Tot despre „Un monument lui Eminescu” scrie și I. Constantinescu-Delabaia în numărul 8-9 din august-septembrie 1925. „Ce monument se poate ridica lui Eminescu? Unde e artistul care se va încumeta să cioplească în piatră ori să toarne în bronz măcar o rază cât de mică din strălucirea orbitoare a celui mai desăvârșit geniu poetic pe care l-a dat Neamul Românesc în cursul veacurilor? Cine și cum să redea măcar o scânteie din focul acelei minți care și-a ars sufletul în para flacărei divine, „mistuindu-se liminând”, cum atât de bine a zis Vlahuță”, se întreabă autorul. Dar cum „pentru un monument vrednic de geniul lui Eminescu și de geniul nației noastre, trebuiesc bani, bani mulți și este o rușine națională că lista de subscripție deschisă de ziarul „Cuvântul” stă de atâta vreme fără rezultate apreciabile”, I. Constantinescu-Delabaia apelează la „sufletele curate, tineretul entuziast și cuminte, negustorii și meseriașii cinstiți, muncitorii harnici ai gliei strămoșești, instituțiile românești de comerț și industriale, slujitorii vrednici ai școlilor și bisericilor săraci de mijloace, dar bogați în simțire”.
În același număr îi este dedicată și o epigramă (LUI EMINESCU / Poet! – urâtă meserie! / Părinte de literatură! / Aveai și tu statui – o mie / Dacă erai o secătură!), semnată Seneca.
În numărul 11 din noiembrie 1925, „Cele Trei Crișuri” găzduiesc articolul „Mihail Eminescu”, semnat de Ion Gane, dedicat dezvelirii bustului acestuia la Sânnicolaul Mare. „La Sân-Nicolaul Mare, în Banat, s-a desvelit deunăzi un monument al lui Mihail Eminescu. Au participat la această sărbătorire peste zece mii de persoane. S-a adus astfel un prinos de recunoștință acelui care în viață a fost atât de nefericit, nu din vina lui, ci din aceea a fatalității, care îl hărăzise geniu…”. După ce face o sumară trecere prin creația poetică eminesciană, autorul conchide astfel: „Luând parte cu suflet întreg la această pioasă sărbătorire, am dori totuși încă două lucruri: întâi, să se tipărească și o ediție definitivă a poeziilor lui Eminescu, bine alcătuită, cu technică ireproșabilă și fără greșeli de tipar; și al doilea, ca dăltuitorii viitoarelor monumente să-l reprezinte pe poet așa cum era în întâia lui tinerețe: „prelung și palid la obraz – cităm din Nichifor Crainic -, cu buze accentuate de energia sufletului, cu păr asvârlit în cascadă neagră pe spate, cu ochi de foc, adânciți, peste capetele contemporanilor, în vedenia gândului etern…”.
Numărul 6-7 din iunie-iulie 1926 include o serie de articole, dar și un supliment special, „Comemorarea lui Mihail Eminescu” (prezentate într-un articol separat).
Suplimentul Muzical al „Celor Trei Crișuri”, numărul 8-9 din august-septembrie 1926, reproduce compoziția „Ce te legeni codrule”, pe versurile lui Mihai Eminescu.
Numărul special „Pentru Latinitate”, apărut în numărul 9-10 din septembrie-octombrie 1927, include fragmente din articolul profesorului Ramiro Ortiz, „Eminescu, il poeta rumeno della foresta e della polla”. Articolul este însoțit de cea de-a treia fotografie cunoscută a lui Mihai Eminescu, cea realizată de Nestor Heck în studioul său de la Iași (1884). Traducătorul primului volum de poezii eminesciene în limba italiană, publicat în 1927 la Florența, la Editura G.C. Sansoni (primele traduceri fiind realizate la 1887, de către Marco Antonio Canini), Ramiro Ortiz a fost membru de onoare al Academiei Române și profesor la Universitatea din București, unde a avut o mare influență asupra tânărului critic literar George Călinescu.
Sub titlul „Iosif Vulcan și M. Eminescu”, numărul 11-12 din noiembrie-decembrie 1927, dedicat comemorării a 20 de ani de la moartea fondatorului revistei culturale „Familia”, preia un fragment din articolul publicat de Iosif Vulcan la trecerea Poetului în eternitate. Referindu-se la primele poezii ale lui Mihai Eminescu, Vulcan nota: „Ca să cunoaștem deplin pe un mare poet, nu este de ajuns să-l studiem numai în culmea gloriei sale, când talentul său strălucește mai admirabil, ci trebuie să ne coborâm la începutul carierei sale, la primele-i încercări literare, ca astfel să putem constata de unde a pornit, cum s-a desvoltat și unde a ajuns, și pe temeiul acestora în cele din urmă să-i putem face portretul literar”.
O primă reproducere din publicistica eminesciană întâlnim în numărul 3-4 din martie-aprilie 1928, special „închinat „Teatrului Românesc” cu ocaziunea împlinirei a 75 de ani dela deschiderea Teatrului Național din București (1853-1928)”. Este vorba despre câteva fragmente, apărute sub titlul „Cum vedea Eminescu repertoriul național?”, extrase din articolul „Repertoriul nostru teatral”, publicat de Mihai Eminescu în numărul 2 din 18/30 ianuarie 1870 al revistei „Familia”.
Profesorul universitar Mihail Dragomirescu, autor al binecunoscutului studiu „Critica științifică și Eminescu”, publică, în numărul 9-10 din septembrie-octombrie 1928, articolul „Un poet dobrogean – P. Cerna”. Anlizând critic creația lui Panait Cerna, autorul în care face o paralelă între operele celor doi poeți și subliniază contrastele întâlnite în creațiile acestora: „Cerna este, ca și Eminescu, un poet, din ale cărui opere se desprinde, sub deosebite înfățișări de o mare varietate, o limpede și puternică idee originală asupra vieții. Această idee, către care în urma lui Alecsandri, zadarnic s-a încercat să se ridice Coșbuc în „Moartea lui Fulger” sau în „Cântec barbar”, face contrast desăvârșit cu aceea care se desprinde din poezia lui Eminescu. Cerna este poetul fericirii umane. Pe cât de adânc a simțit Eminescu amarul și nemernicia vieții; pe atât de adânc simte Cerna dulceața și trăinicia ei. Eminescu e nenorocit, până și în momentele cele mai fericite; Cerna este, până și în momentele cele mai nefericite, fericit… Și precum Eminescu, pentru ca să dea un relief cât mai adânc concepției sale pesimiste, a trebuit și a putut să împrumute cele mai strălucite imagini din haina fermecătoare a naturii, adică tocmai pe acelea care în mod firesc ne deșteaptă în suflet fericirea raiului pământesc; tot așa Cerna, spre a-și întrupa, cu toată adâncimea, concepția sa optimistă, are puterea să întrebuințeze, ca note subordonate, tocmai simțirile cele mai firesc dureroase”.
Tot în același număr, la rubrica „Memento”, sub titlul „Monumente cât mai răspândite pentru Mihail Eminescu”, suntem informați că „un comitet de inițiativă din Iași lucrează de trei ani pentru a strânge fondurile necesare ridicărei în bătrâna capitală a Moldovei, a statuei poetului, care el însuși este o mărturie strălucită a puterilor de viață superioară a poetului român… Pentru cinstea noastră și pentru buna prețuire ce trebuie să o avem față de geniile românești, sperăm că statuia lui Eminescu va fi în curând înălțată în Iașii, față de cari avem cu toții atâtea obligații, cum el a avut și atâtea merite”.
Profesorul Mihail Dragomirescu semnează și articolul „Clasicismul poeziei române”, apărut în numărul 3-4 din martie-aprilie 1929 al „Celor Trei Crișuri”, în care apreciatul critic literar susține că „trăsătura caracteristică a literaturii române este de a fi prin excelență poetică și clasică… în literatura noastră se găsesc puține genii, dar multe capodopere. Aceasta însemnează că genialitatea creatoare nu se concentrează în câțiva indivizi, ci este difuză în sânul neamului, formând ca să zic așa, o trăsătură a spiritului său”. Pornind de la „Alexandru Lăpușneanu” al lui Costache Negruzzi și continuând cu scrierile lui Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Ion Budai Deleanu, Ion Luca Caragiale, Ion Minulescu, Ioan Slavici ș.a., Mihail Dragomirescu afirmă cu tărie că „gloria poeziei române, o face în secolul XIX, capodoperele lui Caragiale și Eminescu. Deși socotit ca romantic și deși, după pesimismul său, poate fi considerat ca realist, Eminescu e totuși un clasic prin seninătatea sa. Dând forma cea mai adâncă a pesimismului în „Scrisoarea I”, el este olimpian în poema sa „Luceafărul”, care, având aceiași temă cu sublima poemă „Moise” a lui Vigny, îi este superioară, totuși, prin frumusețea amănuntelor, seninătatea concepției și armonia ce întâlnim în avântul ei sufletesc, în muzicalitatea și compoziția ei”.
Același număr mai conține două poezii în limba germană, „Venedig” și „Der Weg…”, în traducerea timișoreanului Eugen Lendvai, cu notița de subsol potrivit căreia „versurile publicate aparțin volumului de poezii ce apare, la Berlin, într-o reputată editură”, iar pe pagina de interior pictura lui D. Stoica, „Eminescu sub teiul din Copou (Iași)”.
Aceeași pictură este reprodusă și în numărul 7-8 din iulie-august 1929, număr special dedicat Franței, la rubrica „Artă și poezie”, cu sugestivul titlu „Deux genies representatifs de notre race” (alături de Eminescu este înserată fotografia lui Nicolae Grigorescu, cel mai mare pictor român, perfecționat la școala de la Barbizon), iar numărul 3-4 din martie-aprilie 1930, dedicat umorului românesc, reproduce poezia „Între păsări”.
Academicianul George Murnu, excelentul traducător al lui Homer, publică în numărul 9-10 din septembrie-octombrie 1930 articolul „M. Eminescu”, în care susține cu toată puterea că „nu încape îndoială că singurul geniu real al literaturii române este Eminescu. Confirmând această convingere aproape generală, nu avem decât un regret legitim că, dintr-o fatalitate de contingențe, acest geniu românesc, care e mândria noastră a tuturor, va rămânea, poate pe totdeauna numai al nostru și nu-și va lua locul de cinste ce i se cuvine în constelația marilor poeți ai lumei moderne. Întăi, pentru că pe de o parte, cum de la sine se înțelege, limba noastră este și va fi inaccesibilă intelectualității străine dătătoare de ton; iar, pe de alta, poezia lui Eminescu e în esența ei aproape intraductibilă, și chiar dacă ea poate fi împărtășită pe această cale, anevoie va putea găsi un interpret congenial care să-i dea echivalentul într-o limbă străină”. Articolul este însoțit de o nouă reproducere a picturii lui D. Stoica, „M. Eminescu sub teiul din grădina Copou”, dar și de un facsimil ce redă trei strofe din poema „Luceafărul”.
La rubrica „Cărți” a aceluiași număr, profesorul și academicianul Gheorghe Bogdan-Duică publică articolul „Armonia eminesciană”, care constituie o analiză critică a recentei cărți semnate de Tudor Vianu, „Poesia lui Eminescu”.
Vor trece doi ani de zile până când numele lui Mihai Eminescu va fi menționat din nou în „Cele Trei Crișuri”. Aceasta o va face A.C. Cusin, în numărul 9-10 din septembrie-octombrie 1932, în articolul „Premergătorii naționalismului economic”. „Îndureratele critici politice ale lui Eminescu contra falșificării formelor de organizare a Statului, care pentru el trebuiau să fie definitivate într-un cadru simplu și curat, care să coste puțin și să se bazeze pe caracterul milenar al poporului nostru” se adăugau, potrivit autorului, eforturilor celorlalte personalități ale vremii pentru renașterea economică a Statului român. Articolul este însoțit de mai multe fotografii, inclusiv cea de-a treia cunoscută a poetului Mihai Eminescu.
Numărul 5-6 din mai-iunie 1934 ne aduce o informație extraordinară, „Un bust al lui Mihail Eminescu la Oradea”, articol semnat G. B. (George Bacaloglu). „În cursul lunei Mai, s-a desvelit la Oradea, în parcul de pe Crișul Repede, bustul în bronz al lui Mihail Eminescu, din inițiativa Primăriei Municipiului Oradea… Bustul ridicat la Oradea e opera distinsului sculptor O. Han. Ea se înfățișează plină de măreție, rămânând un strălucit semn de recunoștință în viața culturală și națională a graniței de vest”. Articolul este însoțit tot de cea de-a treia fotografie cunoscută a poetului, cea realizată de Nestor Heck în studioul său de la Iași.
În numărul 7-8 din iulie-august 1934, „revista „Cele Trei Crișuri” găzduiește la rubrica „Note” o scurtă informație, „Un bust al lui Eminescu la mare”, potrivit căreia „din inițiativa unui comitet, însuflețit de dragoste față de opera celui mai mare poet român, s-a ridicat la Constanța, în preajma mărei a cărei liniște binefăcătoare poetul a cântat-o în versuri nepieritoare, un bust în bronz al lui Mihail Eminescu. Primit de dl Horia Grigorescu, distinsul primar al orașului Constanța, bustul a fost desvelit în prezența M. Sale Regelui Carol al II-lea”.
Octav Minar, unul dintre primii biografi ai lui Mihai Eminescu, dar și dintre cei mai contestați, mai ales de către criticii George Călinescu și Șerban Cioculescu, care îl numesc necrofor, plastograf și impostor, semnează articolul „Pe prispa de la Humulești”, în care evocă amintiri de altădată, inclusiv impresiile lui Eminescu după călătoria cu diligența până la Iași: „… Ceia ce m-a mișcat adânc a fost drumul spre sfânta cetate a lui Ștefan cel Mare. Deși obosit, am urcat ca un pelerin poteca, sus, unde am stat de vorbă cu zidurile acele mărețe care vorbiau de vitejia neamului românesc… Mâine, sau cel mai târziu poimâine, pornesc spre Iași cu diligența, rugându-te să mă găzduiești câteva zile, după care voi plecala Botoșani, apoi D-zeu știe unde…? Cu toată dragostea de frate, rămân al tău – Eminescu”. Articolul este însoțit de fotografii ale lui Ion Creangă, casa de la Humulești, Cetatea Nemțului și pictura lui D. Stoica înfățișându-l pe Mihai Eminescu sub teiul de la Copou.
Același Octav Minar, în numărul 1-2 din ianuarie-februarie 1935, special dedicat școlii românești, semnează articolul „Poetul Eminescu profesor la Iași”: „Școala românească nu putea să rămâie necinstită de spiritul plin de învățătură al marelui poet. Lui Eminescu, încă de pe vremea când studia în străinătate, la Berlin, îi era hărăzită o catedră la Universitatea din Iași”. Dar n-a fost să fie așa, Mihai Eminescu profesând vremelnic (1874-1875) la o școală particulară, numită „Institutele Unite”, al cărei director la acea vreme era profesorul Ioan Melik. Devenind liberă după plecarea titularului Samson Bodnărescu, catedra de limba germană este suplinită de Eminescu care, odată numit aici, „doria sincer să schimbe metoda scolastică (învățarea papagalicește), prin metoda pedagogică germană pe care o găsea mai științifică și mai potrivită școalei românești. În primele lecțiuni făcu și dânsul ca ceilalți colegi mai bătrâni, expunând în prelegeri mult gustate de elevii secției superioare aspecte din literatura germană”. Constatând însă că elevii săi, „cari trebuiau să se prezinte la sfârșitul anului la bacalaureat, nu știau să traducă cele mai elementare propozițiuni”, Eminescu se hotărî „să strângă șuruburile, nu mai făcea prelegeri frumoase, avântate, era preocupat numai și numai de cunoașterea limbei”. Schimbarea i-a nemulțumit pe majoritatea cursanților, care, „într-o sâmbătă din luna Maiu 1875, părăsiră încorpore clasa la ora lui Eminescu, baricadându-se în sala de gimnastică” și cerând „capul lui Eminescu”. Ce a urmat se știe, „Eminescu a fost sacrificat, fiind înlocuit pentru ultimul trimestru cu profesorul Paicu, care primise să se conformeze didacticismului obișnuit, căci elevii deși erau vinovați, totuși plăteau taxe, fără de care instituția nu se putea dispensa”. Articolul este ilustrat cu fotografia lui Mihai Eminescu copil alături de tatăl său (documentată astăzi că îl reprezintă pe Matei Eminescu) și clădirea „Institutelor unite”, care a funcționat ca local de școală între anii 1860 și 1907.
În același număr al revistei, la rubrica „Cărți”, sub semnătura „A. I.” (Al. Iacobescu) este prezentat volumul lui Ciprian Doicescu, „Eminescu – Isvoarele de inspirație și preocupările de cultură”, în fapt un fragment dintr-o vastă lucrare scrisă în limba franceză, despre opera și viața marelui nostru poet. Potrivit acestuia, autorul „dovedește o deosebită competință, o logică bine închegată și o dialectică superioară… Face o deosebire fundamentală între isvoarele de inspirație și preocupările de cultură ale lui Eminescu. Paginile cărții închid adevărul cinstit al unui cercetător erudit scris cu piozitatea unui român față de gloria neamului”.
Fostul ministru Grigore Trancu-Iași, președinte al Cercului Ieșenilor, publică în numărul 9-10 din septembrie-octombrie 1935 câteva „Amintiri ieșene”, între care și cele referitoare la Mihai Eminescu, găzduit de Hotel Moldova, vizavi de Mitropolie, în strada Baston, aflat atunci într-o perioadă mai puțin propice sănătății sale: „Eram mic și mă trimetea să-i cumpăr plăcintă din str. Sf. Vineri, căci lui Eminescu îi plăcea mult plăcinta cu carne și cu brânză. O altă manie a lui era să-și strângă buzele și să cânte doina. Apoi Eminescu se juca cu un cățeluș mic și făcea mari sforțări să-i poată vârî în gură o cutie cu boiele”.
La rubrica „Cărți”, același Al. Iacobescu ne semnalează volumul „Luceafărul”, autor Cezar Petrescu, apărut la Editura Ciornei, în 1935: „Viața, tragic de hărțuită între vis și realitate, a lui Mihail Eminescu, găsește în pana d-lui Cezar Petrescu un zugrav meșter s-o aștearnă pe pânza realizărilor artistice, cu bogată imaginație și infinite resurse de pătrundere a unui trecut care, prin ființa marelui poet, ni-i atât de scump. De la Întunecare până la Apostol, și de-aci la Luceafărul, d-l Cezar Petrescu a străbătut spinoase cărări de disecare a ființei umane”.
Octav Minar revine în numărul 11-12 din noiembrie-decembrie 1935 al „Celor Trei Crișuri” cu un nou articol în care face referire și la Mihai Eminescu, „Păreri asupra politicei și literaturii”. „Apropierea acestor două discipline de gândire au produs în suflete la început o nedumerire, pe care mai târziu vremea le-a tălmăcit explicând o afinitate psihologică de apropiere și de complectare. Literatura creiază ca și politicianul în domeniul teoretic și practic. Vom găsi în opera lor o realitate crudă și banală, alteori o fantezie spumoasă și ușoară; uneori o revelație metafizică, chiar ajutându-se ca scop de o etică populară; în cele mai multe cazuri dibuind într-o falșificare a adevărului, sau o tendință către un adevăr înclinat spre un evoluționism revoluționar”. Referindu-se la Mihai Eminescu, acesta, „încă din copilărie a simpatizat cu timpul, luptând contra părerilor politice retrograde ale tatălui său. Dânsul voia pe Cuza ca domn al principatelor, pe când bătrânul Eminovici lupta pentru separatism. Mai târziu, politicianii lovind în drepturile sale de om, poetul se revoltă, scriind următoarele: Politica este un balaur care ține în mână un paloș cu două tăișuri. Cu unul însângerează, ca un fel de avertisment pentru cei care ar încerca să i se împotrivească, iar cu al doilea tăiuș decapitează neîncetat pe cel timid, dar sincer. Mă întreb: Poezia, această blondă copilă se poate apropia de această înfricoșătoare arătare? Nu, ași zice, dacă tentațiunile ei n-ar fi așa de cumplit de ademenitoare. Mi-am făcut curajul și am căutat să-l privesc numai în față pe acest zeu, dar am căzut ghemuit și învins la picioarele lui. Blestemata politică nu se poate împăca și înrudi cu poezia cea firavă și nobilă”. Articolul este însoțit de o caricatură, reprezentându-i pe Titu Maiorescu și Mihai Eminescu (aceasta va fi republicată și în numărul 1-2 din ianuarie-februarie 1938, în contextul articolului „Umorul românesc”).
Numărul 1-2 din ianuarie-februarie 1936 debutează cu articolul de gardă „Poezia lirică”, în care directorul-fondator al revistei, col. George Bacaloglu, sublinia faptul că „la noi, poezia lirică, mai puțin vastă și lipsită de o tradiție seculară, a fost ilustrată cu o strălucire fără pereche de Mihail Eminescu, acest geniu care a isbutit să dea, singur și fără a fi urmașul unei amri evoluții literare, o operă amplă și adâncă ce egalează când chiar nu întrece, cele mai frumoase accente ale liricei apusene. Poet român, i-a lipsit ceia ce a dat universalitate poeților francezi: o limbă pretutindeni cunoscută care trecea, prin aceasta, granițele și omagiul unei singure țări. Francez sau italian, ar fi fost desigur așezat, și aceasta chiar din viață, printre cei mai mari lirici ai tristeței moderne”. Articolul este ilustrat de cea de-a doua fotografie a poetului, cea extrasă din tabloul Societăţii “Junimea”, datând din 1878 şi realizată de Franz Duschek la Bucureşti.
Urmează articolul „Din Pagini despre Eminescu”, în care autorul, profesorul universitar și academicianul G. Murnu face o atentă analiză a creației poetice eminesciene, concluzionând că „marea poezie a iubirii duioase, a melancoliei și a durerii potolite a găsit la noi în geniul lui Eminescu accente personale proaspete, inedite și de o infailibilă putere emotivă. Ingredientele străine, din fericire rare și esxterioare, nu-i pot altera sau întuneca isvorul: el purcede dea dreptul din fondul nostru etnic și înfățișează o lature caracteristică din virtualitățile sufletului românesc. Prin aceasta Eminescu e până astăzi poetul nostru cel mai reprezentativ și, ca atare, primul și cu adevărat clasic al literaturii române – întemeiat și realizat astfel, în tot ce are el mai bun, încât poate rezista la toate asalturile vremii”.
Sub titlul „Eminescu”, „Cele Trei Crișuri” preia articolul publicat la moartea lui Mihai Eminescu de enciclopedistul B. P. Hașdeu în „Revista Nouă”, a cărei apariție fusese întârzâiată la aflarea cumplitei vești. „Eminescu a lăsat multe versuri admirabile; însă meritul lui cel covârșitor, un merit de principiu, este acela de a fi voit să introducă și de a fi introdus în poesia românească adevărata cugetare ca fond și adevărata artă ca formă, în locul acelei ușoare ciripiri de mai nainte, care era foarte igienică pentru poet și pentru cititor, scutindu-i d-o potrivă, pe unul si pe celalat, de orice bătae de cap și de orice bătae de inimă”.
În articolul „O constelație de poeți lirici”, autorul N. Mihăescu face o trecere sumară prin lirica românească începând cu Vasile Alecsandri și continuând până în preajma anului 1916. „Până la autorul „Luceafărului” poesia românească nu izbutise să înfățișeze decât filoanele unei simțiri derivată spre vers cu multe stângăcii și imperfecțiuni de limbă, sau deadreptul vibrând mai mult în închipuire, decât însemnând acorduri de autentică trăire interioară”. Articolul este continuat cu poezia „Lui Eminescu”, semnată de Alexandru Vlahuță, cel care, „în afară de versuri, i-a închinat pagini de adâncă simțire, aceluia care până la sfârșitul vieții i-a fost un îndreptar și o călăuză. Amintirile sale despre Eminescu dovedesc cu prisosință acest lucru”.
„Un destin tragic” ne prezintă în continuare lon Totu, care afirmă că „puține destine au fost tragice ca al nefericitului și marelui nostru Eminescu. Când fermecat, cu toate că le știi pe de rost, recitești versurile cu atât de adânc înțeles, de o atât de impecabilă formă, de abia îndrăznești să te întrebi, de unde a luat puterea, ca din umilința și istovul unei vieți amare, să creeze cu ajutorul cuvântului, imagini și lumi, de-apururi tinere, în senina și nobila lor frumusețe?… Tot ce a simțit, tot ce a iubit și a cântat, nu și-a avut isvorul în realitățile din juru-i, ci au fost pure creațiuni abstracte, ecouri ale lumei splendide pe care o purta în el”.
Octav Minar „recidivează” cu un nou articol, „Pușkin și Eminescu”, în care, după ce ne introduce în exilul poetului în Chișinăul anilor 1820-1823, ne prezintă „filmul” cunoașterii operei acestuia de către Mihai Eminescu. Ne vine în sprijin reproducând fragmente din scrisoarea pe care acesta o trimite prietenului său ieșean, profesorul Novleanu: „O rază de bucurie mi-a procurat astăzi fata doctorului Jachimovicz, care mi-a adus două volume din poeziile lui Pușkin. Am râs și i-am spus în nemțește: Crezi că știu rusește? Dânsa care rupe puțin nemțește mi-a răspuns: Știu, dar scrisul vostru strămoșesc seamănă cu al nostru!… Am continuat să râd, totuși din curiozitate am început cu dânsa să citesc titlu poeziilor lui Pușkin… Am rugat pe tânăra copilă să-mi împrumute dicționarul ei rus-german și iată-mă prizonierul lui Pușkin… De trei zile frunzăresc poeziile lui Pușkin, fără nici o sforțare și cu o plăcere care mă face să uit de plictiseala ucigătoare de aici”. Eminescu este subjugat de la început de oda lui Pușkin, „Lui Ovidiu”, consacrându-i o atenție deosebită, traducând-o liber și dorind să-i fie comunicată lui Vasile Burlă.
Revista mai include sonetul „Veneția”, tradus în limba italiană de profesorul universitar Ramiro Ortiz, dar și o poezie culeasă de Mihai Eminescu („Populară”: „Când aș ști că mi-ai veni/Cărărușa ți-aș plivi/Și de iarbă și de nalbă/Să vii, dragă, mai degrabă./Dar cărarea neplivită,/Vai, nu-ți este îngrădită,/Nici cu pari, nici cu nuiele,/Numai cu cuvinte grele).
În numărul 3-4 din martie-aprilie 1936 Octav Minar semnează un nou articol, „Două generații – Tinerii și bătrânii”, bazat pe un manuscris eminescian inedit, dar în care prezintă și câteva fragmente dintr-o scrisoare trimisă de Mihai Eminescu, de la Odessa, în august 1885, tot lui Vasile Burlă: „Eu, cel puțin trebuie să mă consider un poet de modă veche, deoarece generația de azi nu vrea să mai recunoască axioma: inspirația poetică nu îmbătrânește niciodată, la nici o generație, căci personalitatea omenească e înfiptă în cosmos, care pentru noi muritorii nu se profilează decât în divin, adică în frumosul curat”. Eminescu caută să stabilească un principiu, acela că „în domeniul spiritual nu există nici timp, nici spațiu, deci creațiunea trăiește în eternitate. Opera de artă n-are vârstă. Poate să fie înfăptuită și de tineri și de bătrâni… Eminescu vrea să împace și pe tineri și pe bătrâni. Tot ce a fost mai bun, mai frumos, mai măreț, se găsește nu în viitor, ci în eternitate, și că așa a fost și în trecut, încât el era în comuniune cu ea și producea ceva etern. Eminescu în concluziile pe care le pune, desvoltă ideea că sufletul omenesc fiind nemuritor, el e chemat să servească opera de artă, neputând să deosebească succesiunea dintre generații – deoarece sufletul nu are nici o etapă în ascensiunea lui”. Articolul este însoțit de cea de-a doua fotografie a poetului și de cea reprezentând casa părintească de la Ipotești (Botoșani).
Fără a fi semnate, dar putând fi atribuite directorului-fondator, col. George Bacaloglu, cel care publica destul de des fără a preciza că el este autorul respectivelor articole, succintele însemnări referitoare la „Eminescu bibliotecar al Universității din Iași” pot fi citite în numărul 7-8 din iulie-august 1937 al „Celor Trei Crișuri”. În fapt, este vorba despre trucul folosit de Titu Maiorescu pentru angajarea lui Mihai Eminescu ca bibliotecar al Universității ieșene, așa precum reiese dintr-o scrisoare a acestuia adresată sorei sale, Emilia Humpel: „Am vorbit cu Ministerul Cultelor, care în curând, poate în zece zile, va emite un decret de numire a lui Eminescu, numai de formă, ca bibliotecar al Universității Iași, cu un salar efectiv de 285 franci lunar. Postul de bibliotecar îl ocupă acum profesorul Caraiani, – un burghez borțos și ca atare împrietenit cu Aurelian (Ministrul Instrucției Publice). De bună voie nu va ceda. Te rog comunică tuturor cunoscuților că eu am am aranjat cu ministrul în următorul mod: Caraiani își dă demisia numai de formă, Eminescu este numit deasemeni numai de formă, nu-și ia slujba în primire sau se prezintă numai din când în când, fiind în concediu. Așa că tot Caraiani rămâne bibliotecar și continuă să încaseze salariul. Salariul lui Eminescu, de 285 franci lunar, îl plătim noi”.
Sonetul „Veneția” este publicat din nou, de această dată în limba română, în numărul 11-12 din noiembrie-decembrie 1937, iar cea de-a doua fotografie a lui Miahi Eminescu ilustrează articolul profesorului Gheorghe Adamescu, „Romanul românesc”.
În numărul 1-2 din ianuarie-februarie 1938 regăsim două articole referitoare la Eminescu: primul, „Din binefacerile climatului familial: două femei și doi luceferi literari”, apărut sub semnătura lui Gr. Tăușan, aduce un elogiu minunatei structuri sufletești a Harietei, sora lui Eminescu și tovărășia ideală dintre Titu Maiorescu și doamna Maiorescu, născută Rosetti. „Eminescu a fost mai întâi înțeles, admirat și sprijinit de Harieta, de sora sa, ea însăși trăind între viață și moarte, roasă de o boală incurabilă. A văzut în el ceea ce alții mai experți în arta magică a poeziei, au văzut mult mai târziu: un geniu. Ea a suferit chinurile boalei lui, și ar fi putut spune ca și doamna de Sevigne care scria fiicei sale că de câte ori tușește o doare pieptul, că crizele lui Eminescu o nimicesc pe ea. Harieta a fost îngerul bun, inima care a tresărit de bucuriile presupusei tămăduiri a marelui poet și a plâns de înfrângerile boalei, precum a știut să se facă interpretă între nevoile lui Eminescu și și solicitudinea altora la care ea apela deznădăjduită, iubitoare și admiratoare instinctual a ceeace neamul românesc mai târziu a simțit profund și pentru totdeauna”.
Cel de-al doilea articol, „Figuri culturale din Bucureștii de ieri și de azi. Prof. Dr. C. Bacaloglu” de Radu Cosmin, include câteva referiri la broșura „Frederic Chopin și Mihail Eminescu (din punct de vedere medical)”, o conferință ținută la Ateneul Român, la 2 februarie 1936. „Profesorul C. Bacaloglu susține cu lux de amănunte că Eminescu n-a fost un pesimist cum vrea să-l scoată unii, dar niciun exgerat optimist. A fost un om de o sensibilitate extrem de accentuată în sufletul căruia se reflectau toate problemele mari ale existenței… Chopin, Enescu și Eminescu au fost niște muncitori prodigioși ca să desăvârșească talentul înăscut… Pe Eminescu nu-l durea propriile lui suferinți, ci suferințele neamului său. Eminescu, un mare român, e indignat de lumea politică, care sub masca patriotismului, nu caută decât îmbogățirea personală”.
Rubrica „Cărți” din numărul 5-6 din mai-iunie 1938 informează asupra retipăririi „Romanului lui Eminescu”, de către Editura Națională Ciornei din București. „Fresca uriașă a vieții zbuciumate pe care a trăit-o într-un chip atât de intens și de tragic luceafărul poeziei românești, se retipărește în două volume, însemnând prin apariția ei o fericită reîntoarcere spre trecutul în care geniul neamului a statornicit o deplină afirmare a posibilităților noastre de creație în domeniul poeziei înalte”.
Al. Iacobescu publică în numărul 5-6 din mai-iunie 1939 articolul „Cincizeci de ani dela moartea lui Mihail Eminescu”, în care arată că „s-au scurs cinci decenii din clipa în care s-a stins făclia genialei minți sortită să înalțe prestigiul graiului românesc în lumina universalității. Cernerea vremii n-a zăbovit să îmbrace în haina sărbătorească a gloriei scăpărările de gând îmbinate în armonia desăvârșită a versului. Ca un dăltuitor în cremenea veșniciei, Mihail Eminescu a șlefuit în limbă nouă, de el creiată, prin străduințele lui înobilată, versul ce-și găsea apropiere de uriașele creații apusene izvorâte din frământarea unei culturi îndelung pregătită”. Articolul este însoțit de o fotografie reprezentând bustul poetului realizat de sculptorul Oscar Han, de tabloul pictorului D. Stoica, „Eminescu sub teiul dela Copou” și o altă fotografie de la solemnitatea inaugurării Expoziției cărții, în prezența Suveranului și a membrilor Guvernului (mai, 1939).
La rubrica „Note” este publicat un scurt articol, „Causele morții lui Eminescu”, așa cum apar ele în broșura prof. dr. C. Bacalbașa, „Frederic Chopin și Mihil Eminescu din punct de vedere medical”: „Către sfârșitul anului 1888 și până la 3 Februarie, când a fost nevoie să fie internat la institutul Caritatea, amicii observară la el o apatie anormală, o dezechilibrare mintală și decadență intelectuală, era violent și iritabil, provocând certuri și scandaluri în public. Internat în ospiciul d-rului Șuțu, Eminescu nu întreabă pentru ce a fost adus aci, nici nu discerne calitatea bolnavilor între care s-a găsit. Desnodământul dramei tragice a vieții lui Eminescu se apropie. Din documentele cercetate, putem trage concluzii precise având în vedere pe de o parte simtomatologia, pe de alta controlul autopsiei. Astfel, incidentul cu lovirea sa la cap cu o piatră asvârlită cu o praștie de către un alienat, o putem afirma cu exactitudine, nu a fost decât o cauză ocazională îndepărtată a morții. În dimineața zilei de 15 iunie, douăzeci și cinci de zile după traumatismul cranian a sucombat brusc în urma unui acces cardiac urmat de o sincopă mortală. Miocardita și aortita specifică, găsite la autopsie, explică hotărâtor că sfârșitul marelui Eminescu prin sincopă a fost pricinuit de această deficiență cardiacă”.
Articolul „Mihai Eminescu (1850-1889)”, semnat de prof. Dr. C. Bacaloglu în numărul 11-12 din noiembrie-decembrie 1939, reprezintă un studiu efectuat de renumitul doctor asupra bolii de care a suferit Eminescu și despre cauzele morții acestuia. Apărut la 50 de ani de la trecerea în eternitate a Poetului, articolul este preluat din numărul special al „Convorbirilor literare” închinat acestuia. Recapitulând problemele de sănătate din ultimii ani de viață ai lui Eminescu, prof. Bacaloglu conchide că „rănirea cu piatra și erizipelul au fost cauze ocazionale și că Eminescu a murit din cauza inimei atinse, ca și creerul, de treponema palida. Dar geniul nu cunoaște moartea și numele lui scapă de noaptea uitării, deși pe pământ nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit”.
În același număr, referindu-se la „Opera lui Eminescu”, Gr. Tăușan semnalează apariția celor patru volume semnate de criticul George Călinescu, „unul din evenimentele literare românești… studiată cu toată migăloșia erudită, cu întreaga comprehensiune a liricei poetului și cu o amploare ce o alătură de cele mai remarcabile studii întreprinse în occidentul pasionat de valorile mari literare hotărâtoare”. Articolele sunt ilustrate de cea de-a doua fotografie a lui Mihai Eminescu, de tabloul lui D. Stoica, „Eminescu sub teiul de la Copou” și de fotografia bustului realizat de Oscar Han.
Volumul „M. Eminescu – Poesii postume”, apărut la Editura Cugetarea-Delafras, în 1940, este prezentat la rubrica „Cărți” a numărului 5-6 din mai-iunie 1940 a revistei „Cele Trei Crișuri”. „Se simția demult nevoia unei reeditări a postumelor eminesciene, cu adăogirile de trebuință după textele păstrate cu sfințenie de Academia Română. Această trudă au împplinit-o domnii Alexandru Colorian și Al. Iacobescu, cari într-un volum masiv de peste patru sute de pagini au adunat tot ce li s-a părut mai reprezentativ din opera rămasă nepublicată a genialului poet”.
Sub semnătura lui C. S., în numărul 3-4 din martie-aprilie 1941 este publicat articolul „Un flirt al lui Arthur Schopenhauer”. Făcând o paralelă între Eminescu și Schopenhauer, autorul ne prezintă flirtul ilustrului filozof cu domnișoara Medon, tânăra și frumoasa artistă de la „Hofschauspiel” din Berlin, idilă din care se cunosc foarte puține aspecte astăzi. Finalul articolului ne confirmă influența filozofiei schopenhaurisme asupra lui Eminescu, cu care acesta ar fi venit în contact pe durata studiilor sale în străinătate.
Tot în același număr, sub titlul „Preocupările oamenilor de geniu”, nesemnat, se arată că „Mihai Eminescu, de pildă, după ce s-a întors de la Viena, unde fusese trimis de Maiorescu pentru căutarea sănătății, a fost numit bibliotecar al Universității din Iași. Primea 285 franci pe lună, dar nu era trecut în buget. Banii se achitau din cotizațiile membrilor „Junimii”, fără ca Eminescu să fi știut acest lucru. Lui însă i s-a dat cel puțin iluzia că e slujbaș al Statului, dar străduințele lui au fost răsplătite cu ingratitudine în cele din urmă, datorită intrigilor lui Dim Petrino”.
Profesorul universitar și academicianul Ion Simionescu publică, în numărul 5-6 din mai-iunie 1941, un vast articol, „Știința și poezia”, în care apelează frecvent la exemple din creația eminesciană: „Poetul a redat esența. În câteva versuri ce par simple, Eminescu enunță poetic, dar plastic, legea fizică, rigidă, dându-i un înțeles larg și omenesc: La steaua care a răsărit/E cale atât de lungă/Că mii de ani i-a trebuit/Luminii să ne-ajungă.//Icoana stelei ce-a murit/Încet pe cer să suie?Era pe când nu s-a zărit/Azi o vedem, și nu e”. „S-au tipărit ediții complecte, continuă Ion Simionescu, științific tratate ale poeziilor lui Eminescu, precum și biografia amănunțită a poetului. Din ele se poate ușor deduce că metoda de lucru a adevăratului poet este aceiași ca și a unui om de știință… Studiile filosofice dau susținere concepțiunilor sale largi. Călătoriile făcute prin țară îi înrădăcinează în suflet, adânc, dragostea de neam; cât călătorește, observă viața poporului, își înseamnă expresiunile cele mai potrivite din vocabularul poporan, pentru reprezentarea noțiunilor abstracte. Din manuscrisele sale redate se vede greaua trudă de a găsi cuvântul cel mai potrivit”.
În numărul 11-12 din noiembrie-decembrie 1941, poetul și dramaturgul Horia Furtună semnează articolul „La mormântul lui Mihail Eminescu”, îndemnându-ne: „În fața acestui mormânt sfânt și drag, să-i cerem iertare noi, astăzi lui Eminescu, pentru cei ce nu l-au înțeles și l-au lăsat să sufere pe vremea lui. Acesta este rostul piosului pelerinaj dela mormântul lui”. „… la noapte, când oamenii se vor fi îndepărtat de acest mormânt, când umbra se va confunda cu noaptea, când cimitirul va fi iarăși un țintirim, din înaltul cerului o candelă va veghea pe groapa aceasta: va fi luceafărul, plutind peste tării și peste vremuri, Luceafărul plutind peste lume: nemuritor și rece ca și geniul lui Eminescu”. Articolul este însoțit de tabloul pictorului D. Stoica și de o fotografie de la pomenirea lui Eminescu în ziua de 8 noiembrie 1941.
„Eminescu și chestiunea Basarbiei”, articol scris de Ion Zamfirescu, apare în numărul 1-2 din ianuarie-februarie 1942, în plină desfășurare a celui de-al doilea război mondial. Autorul face o amplă incursiune în publicistica eminesciană având ca temă Basarabia, după care concluzionează afirmând că „tot ce a scris și a gândit Eminescu în chestiunea basarabeană se poate bucura astăzi de o perfectă actualitate. Desigur, ceea ce l-a condus pe Eminescu la justețea concluziilor și a intuițiilor lui, nu a fost numai o consecință a studiilor lui istorice și sociale, ci și o putere tainică, o putere de profet și de inspirat al neamului său… Gândurile și suferințele lui pentru Basarabia, fervorile lui pentru acest colț voevodal de țară și logica cu care a analizat problema istorică a pământului dintre Prut și Nistru alcătuiesc un adevărat testament al spiritualității românești, testament pe care astăzi ostașii noștri luptând pentru Basarabia a treia oară robită, îl înscriu cu jertfa lor sfântă în cartea veșniciei românești”.
Numărul 9-10 din septembrie-octombrie 1942 preia articolul nesemnat „Preocupările oamenilor de geniu”, apărut și în numărul 3-4/1941, apoi câteva „Crâmpeie din viața lui Mihail Eminescu”, articol la fel nesemnat, în care este prezentat un episod din ultimii ani de viață ai poetului, ani de durere și rătăciri, care au dus la tragicul său sfârșit.
Sub titlul „Hașdeu și Eminescu”, în numărul său 7-8 din iulie-august 1943, revista „Cele Trei Crișuri” retipărește articolul publicat la moartea lui Mihai Eminescu de enciclopedistul B. P. Hașdeu în „Revista Nouă” (articol republicat și în numărul 1-2/1936). După care prof. dr. Martin Ioan ne prezintă, în articolul „Ardealul și Eminescu”, legăturile poetului cu Ardealul pe care acesta l-a cunoscut „mai întâi prin glasul pribeagului profesor Aron Pumnul… apoi din călătoriile ce le-a făcut aici, fie ca însoțitor al trupelor de teatru, fie hoinărind singur pe jos pe meleagurile acestea istorice, sau cu căruța vreunui binefăcător”. „Ardealul se mândrește că a putut contribui cu cât de puțin la formarea marelui suflet al genialului și nepieritorului nostru poet și în același timp este fericit că poate să guste din prea plinul lui sufletesc”, concluzionează autorul. Articolul este însoțit de prima fotografie a lui Eminescu, cea realizată de Jan Thomas la Praga, în 1869.
În numărul 9-10 din septembrie-octombrie 1943, atât de mult, dar pe nedrept hulitul Octav Minar publică articolul „Aspecte din cercul Junimiștilor”, având ca subtitluri „Junimea și muzica”, „Teiul dela Copou” și „Busturile Junimiștilor”. „În muzică mă regăsesc pe mine însumi, sufletul meu, personalitatea. N-ași dori altă mulțumire decât această mângâiere din leagăn în mormânt”, afirma Eminescu în cercul său de prieteni. „Sub teiul dela Copou se întâlneau Veronica Micle și poetul îndrăgit – Eminescu. Acolo se refugia dânsul ca să-și răcorească mintea de noianul de gânduri. Acolo a scris cele mai frumoase poezii lirice, având ca muză inspiratoare pe această nobilă femeie”, afirmă cu toată convingerea Octav Minar. Acesta își încheie articolul elogiind rotonda scriitorilor din grădina Cișmigiu, „cele douăzeci de socluri tăiate în piatra menită să înfrunte urgia vremei, vor sta mărturie nepieritoare a respectului actualei generații față de cultura și mijloacele de înnobilare a spiritului izvorâte din înflăcărarea scriitorilor decedați… Iată pentru ce se învrednicește cu atât mai mult de laudă gestul nobil și plin de însuflețire al d-lui prof. Ion Petrovici, care a înțeles să dea întâietate spiritualității românești la o mare răscruce de veacuri”.
Acesta reprezintă ultimul articol despre Mihai Eminescu apărut în prima serie a revistei „Cele Trei Crișuri”. Revistă care, după aproape douăzeci și cinci de ani de activitate, își va înceta și ea apariția, odată cu numărul 3-4 din martie-aprilie 1944…
––––––
Ionel NOVAC
Cahul, Republica Moldova
15 Ianuarie 2020