Las să-mi curgă călimara de cuvinte înflorate,
Pe a foilor splendoare, redând gust de mere coapte,
Căci mi-i sufletul o harpă ce suspină printre rime,
Când din astre, surând îngerii, nopților diamantine.
Cobor lin în slova vremii spre a căuta iubirea,
Înflorită-n crini idilici, redând lumii fericirea
Și, dorind să aduc versul, pentru sfântă pomenire,
Înfloresc tot universul cu a inimii trăire.
Ce sunt eu? Mă-ntreb cu teamă și, cu lacrima fierbinte,
Dăruind din suflet vamă, vorba dulce de părinte,
Privind viitorul care, se întrevede ca un vis,
Așteaptând la poarta sorții de-a intra în paradis.
Catedrală ridica-voi la un ceas de împlinire,
Să mă-nchin lui Eminescu cu adâncă plecăciune,
Căci doar el a fost alesul Domnului de a reda,
Veșniciei Universul, scris în poezia Sa.
Și cât Doamne nu mă plec, tuturor acelor care,
Din a sufletului casă, versul scriu spre alinare,
Înflorind a poeziei, Floare de Nu-Mă-Uita,
Pentru sfânta noastră Glie. Pentru Țara mea și-a ta.
———————————-
Ioana CONDURARU
21 martie 2019