Prietenul faimosului cântăreţ, Stelian Ionescu-Anghel, şi-a asumat responsabilitatea de a scrie adevărul adevărat despre cariera glorioasă şi viaţa strălucitoare, dar totodată tragică a neasemuitului tenor, în cartea întitulată „Astă-seară cântă Leonard”. Biografia romanţată a cântăreţului, cea mai bună şi autentică dintre toate încercările ulterioarea ale altor biografi, a fost scrisă cu dragoste, admiraţie şi caldă prietenie de către un om apropiat, care a cunoscut în amânunt tinereţea grea, lupta înverşunată a cântăreţului de a pătrunde în lumea artei şi, în sfârşit gloria desăvârşită cucerită de acesta numai datorită marelui talent şi a unei munci căreia i s-a dedicat în totalitate. Pe lângă viaţa lui Leonard, dar şi paralel cu aceasta, autorul cărţii ne introduce în istoria teatrului muzical românesc, cu toate greutăţile formării, consolidării şi recunoaşterii sale ca făcând parte integrantă din cultura naţională. Mai mult decât atât, alături de Leonard în drumul greu spre realizarea artistică, facem cunoştinţă cu mulţi alţi viitori artişti recunoscuţi ulterior în viaţa muzicală, care au cunoscut aceleaşi obstacole în permanenta zbatere pentru existenţă şi pentru glorie. Ni se vorbeşte în carte şi despre V. Maximilian, Niculescu -Buzău, G. Niculescu-Basu, Florica Cristoforeanu, Tony Bulandra, Gh. Storin, ca şi mulţi alţii pe care generaţia noastră nu s-a mai bucurat să-i admire. Dar ştim că toţi au fost alături de Leonard pionerii teatrului românesc de la începutul sec. XX.
Leonard s-a născut la Galaţi ca unic fiu al mecanicului C. F. R.-ist Constantin Naia şi a frumoasei sale soţii Carolina, o vieneză bălaie pe care viaţa sau rătăcirile unei inimi înrăgostite a adus-o în acea periferie gălăţeană. Vocea ei drăgălaşă care umplea casa cu triluri desprinse din valsurile vieneze, ca şi iubirea neţărmuită faţă de bărbatul şi băieţelul ei, a fost de fapt moştenirea pe care Leonard a primit-o de la mama sa: dragostea pentru muzică. Căci mama l-a părăsit prea devreme din cauza unei cumplite boli de plămâni, iar copilul lăsat de capul lui, a preferat jocurile, de-a teatrul, împreună cu prietenul său Vladimir Maximilian în locul frecventării orelor la şcoală. Foarte devreme a luat calea teatrelor care treceau prin Moldova în turneele de iarnă, fiind fascinat de luminile scenei. În colectivul artiştilor plecaţi în turnee Leonard a cunoscut pe profesorul de canto Theodor Popescu, un cântăreţ cu succese la „Scalla” din Milano şi pe un profesor de vioară italian cu o îndelungată experienţă didactică. Amândoi au descoperit un talent înnăscut la tânărul Leonard, de care s-au ocupat cu toată seriozitatea. Şi elevul lor a depus eforturi mari studiind canto clasic, dar totodată urmărea şi viaţa artistică din capitală cu mare interes. Cu atât mai mult cu cât s-a reântălnit cu prietenul său din copilărie, V. Maximilian, deja student la Conservator. În ziua când directorul Nicu Poenaru, şi-a reorganizat trupa, el a angajat doi corişti: pe Leonard şi pe Niculescu-Basu – care au devenit prieteni nedespărţiţi pentru tot restul vieţii.
Descrierea primelor turnee prin oraşele din Moldova este un amestec de umor tineresc cu o profundă tristeţe faţă de condiţiile greu de suportat , în care tinerii artişti au realizat spectacole în săli aproape goale, deoarece frigul iernilor geroase alunga spectatorii. Lipsind incasările, nu erau nici bani pentru salarii, iar artiştii nu puteau să-şi achite cazarea sau o singură masă pe zi. Numai optimismul lui Nicu Poenaru şi tinereţea robustă a actorilor au învins condiţiile vitrege ale acelor stagiuni nefericite, mai ales cea din anul 1904, când lipseau şi banii pentru biletele de călătorie spre Bucureşti.
Cele relatate mai sus fiind doar un singur exemplu trist din viaţa oamenilor de artă ale acelor vremuri. Schimbarea în bine s-a produs pentru toţi abia după întoarcerea la Bucureşti datorită angajării trupei întregi de către compania „Constantin Grigoriu”, renumită deja în lumea artistică şi cu o stabilitate economică apreciabilă. Spectacolele se jucau la Teatrul Liric, iar vara la Grădina Oteteleşeanu. Repertoriul era mai vast, cuprinzând operete şi opere vieneze, pariziene şi italiene. Ca de pildă „Voevodul ţiganilor”, „Vânt de primăvară”, „Suzana”, sau opere ca: „Traviata” şi „Povestirile lui Hoffman”.
Primul succes mare Leonard l-a obţinut inlocuind pe un coleg bolnav, tenorul Bărcărcăreanu. Publicul entuziasmat a descoperit un nou talent de mare valoare, iar acest moment a marcat începutul unei deosebite cariere artistice. De acum înainte Leonard era o stea şi în capitală, care emana farmec fizic, seducţia gestului, fascinaţia privirii , dar mai ales o voce inegalabilă. Cariera sa a fost fulgerătoare, devenise o stea urcând mereu pe calea ascendentă până la capătul unei vieţi pe cât de glorioasă, pe atât de dureros de scurtă. Tânărul cântăreţ a cuprins în repertoriul său o largă paletă de roluri, încluzând de pildă „Paiaţe” de Leoncavallo, „Povestirile lui Hoffman” de Offenbach, „Traviata” de Verdi şi încă multe alte roluri de tenor adorate de public, alături de partenere la fel de vestite ca Elena Theodorescu sau Florica Cristoforeanu. În ciuda numeroaselor roluri de operă interpretate excelent, Leonard a rămas în memoria colectivă pentru toate timpurile „Prinţul operetei româneşti”, şi cel mai iubit şi după cum s-a exprimat Tudor Muşatescu „cel mai glorios dintre trubadurii scenei româneşti”!
––
* Bibliografie : Stelian Ionescu Anghel, Editura Muzicală 1970
––––––
Heidi S. SIMON
Tel-Aviv, israel
30 ianuarie 2018