Motto: „Pleca-voi spre pildă urechea mea, tâlcui-voi în sunet de psaltire gândul meu.”
(din Psalmul 48 al fiilor lui Core)
ÎNALTĂ-I SCARA PÂN’ LA CER!
Înaltă-i scara pân’ la Cer!
Fusceii, pân’ să-i număr, pier,
Iar eu, cu paşii mei cei grei,
Mereu mă-nalţ doar doi fuscei.
Mă aflu iar pe-a doua treaptă
Şi Domnul, coborând, m-aşteaptă
Scurtându-mi scara, cu iubire,
Dar eu alunec, la păşire…
Iar asta mi se-ntâmplă-ntruna
Deşi-mi întinde Domnul mâna…
Şi zilnic îmi rostesc stingher:
Înaltă-i scara pân’ la Cer!
ÎNCREMENIT ÎN CARTEA DINTÂI
Rătăcesc, rătăcesc în pustiu…
Sunt un pribeag și eu,
scăpat dintr-un Egipt
întru făgăduirea fagurelui de miere.
Și durează asta de când mă știu;
deci nu de patruzeci,
ci de-aproape două ori
câte patruzeci de ani
rătăcesc în pustiu
îngropat în nisip până-n subsuori.
Copilăria, știu,
nu se pune,
căci eram atunci ferit
de orice genune.
Și iată, ostenit,
flămând și însetat cum sunt,
tânjesc, Doamne, la mana
și potârnichile oamenilor lui Moise,
la toiagul cel împuternicit
să slobozească apa din stâncă
sau să îndulcească lacul otrăvit;
tânjesc, Doamne, încă.
O, nu, nu de trup vorbesc –
Tu, Doamne, știi bine asta –,
ci de foamea și setea sufletului;
în cugetul meu rătăcesc,
aici-i năpasta.
Ce să fac, Doamne, s-ajung la liman,
că eu nu am un Moise?
iar de l-aș avea, taman
că mi-ar trebui și-un Aron, tălmaciul…
Dă-mi, Doamne, Baciul,
Că oaia rătăcită-s de turmă!
Și, ca să vezi, răspunsul
m-ajunse îndată din urmă:
„Vai ție, vai ție, sărman zăpăcit,
Unde cauți tu Unsul?!
Eu văd cu mirare
că tu ești încă încremenit
în Cartea dintâi; ieși grabnic din stare
și urcă o treaptă mai sus –
acolo e Calea, te-așteaptă Iisus!”
CUGETARE (…La Nașterea Domnului)
Când s-a Născut Domnul,
eu eram…
ca un mugure pe ram –
preexistam, neștiind asta.
Așteptam, e un fel de-a spune,
să se nască mama și tata
(lui Adam îi era destrupată coasta).
Deși eram în viitorul destinat mie,
la soroc aș fi fost
un… venit pe lume mort
dacă nu s-ar fi născut Iisus,
coborând, în Duh, din empireu.
În sfârșit, acum sunt “eu”,
e vremea mea,
viitorul celui prefigurat să fiu
a devenit prezent:
exist, sunt viu –
și doar temporar absent.
Și viu ar trebui să fiu și-n moarte.
Dar oare viul veșnic ce mi-i dat
e necondiționat?
Mă va ține Domnul pururi viu
fără ca eu să vreu să răsuflu,
fără ca eu să vreu să fiu?
E pentru asta Carte,
de Hrană să mă umplu.
Ajută-mă, Doamne,
să vreau veșnicia viului meu,
să nu fiu “el”, ci să fiu “eu”
când, peste timpul propriu,
prefigurând un sine,
voi întreba cumva… de mine!
———————————
Gheorghe PÂRLEA
25 mai 2019
(Imagine internet)