„O asigur pe Sfinţia Voastră (patriarhul) că am acţionat din proprie iniţiativă şi că sunt perfect conştient de faptele mele.”
(Principele Carol de Hohenzollern)
Nu botezul în religia Ţării pe care este destinat s-o conducă este prioritar pentru suveran, ci botezul întru jertfa Naţiei respective, spre a menţine Neamul în idealurile sale milenare şi a-l conduce la biruinţa geniului său şi a Crucii izbăvitoare cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Când a deschis ochii la botez, Carol s-a spârcâit pe el în cristelniţă profanând sfânta Taină. Era un fel de previziune asupra destinului ţării atunci când se va impune la cârma ei.
După ce a scăpat din ghearele febrei tifoide, micuţul, veşnic neliniştit cade sub ocrotirea guvernantei engleze Winter, descrisă de regina Maria ca fiind: „…lătăreaţă, greoaie, cu ochii mari, bulbucaţi şi ficşi, cogeamite nasul cărnos şi o gură respingătoare; era vulgară, de o vulgaritate pe care nu o putea cântări definitiv decît cineva din aceeaşi naţionalitate cu ea. Glasul ei era vulgar şi grosolan, vorba-i mitocănească şi neşlefuită.”(Maria, regina României, Povestea Vieţii Mele,vol.II, Minerva, Iaşi-1990, p. 151)
Micul Carol la 6 ani, care „făcea crize de furie şi mânie” din orice nu-i convenea, a încăput apoi pe mâinile unui preceptor morocănos, hidos, sterp, laş cu idei socialist-republicane, homosexualul evreu-elveţian Mohrlen, care numai în spirit monarhic nu l-a educat pe micuţ.
Abia când Carol avea 18 ani, preceptorul său mârşav a fost concediat la indicaţia medicilor.
„Marele inchizitor” ori „tiranul bătrân”, cum îl „gratula” Maria pe regele Carol I şi consoarta sa Elisabeta şi-au pus amprenta nefastă asupra tânărului cuplu princiar, menţinînd o permanentă tensiune, agitaţie, suspiciune cu desele schimbări de guvernanţi, tortură care s-a răsfrânt şi asupra caracterului micuţului Carol, disputat pe rând când de părinţi, când de unchi.
Răsfăţat permanent şi obţinând orice capriciu în familie, micul Carol a crezut că el este de fapt suveranul, cel căruia i se apleacă toţi, cel care nu poate fi refuzat ori contrazis de nimeni.
Ca să-şi uite mentorul care făcea istericale, părinţii l-au trimis în Anglia cu un aghiotant al regelui, dar Carol călca în picioare purtarea de grijă a generalului Perticari, îngrijorând-o peste măsură pe mătuşa lui Beatrice, care-i face o diagnoză psihologică pe merit:
„… E foarte greu cu el, pentru că devine deosebit de violent şi de nepoliticos dacă cineva îndrăzneşte să aibă chiar şi o opinie diferită. Pare de-a dreptul uimit că nu toată lumea e de aceeaşi părere cu el…Îşi arogă… o poziţie superioară şi ridicolă, zâmbind de sus întregii umanităţi, de parcă toată lumea ar fi săracă cu duhul.”
(Hannah Pakula, Ultima Romantică-Biografia reginei Maria. Trad. din limba engleză de Dina Litzica. Ed, Curtea Veche, Bucureşti-2017, p. 162)
Ca să-l smulgă din ghearele proastei educaţii administrate de imoralul Mohrlen, Maria l-a trimis să se instruiască în regimentul tatălui său la Postdam în armata germană.
Dacă la suprafaţă s-a spoit cât de cât, exagerându-i stima de sine, înlăuntrul tânărului robust şi înalt, ca un nisip mişcător, irupeau mişcări serioase de ordin psihologic.
În compania lui Ionel Brătianu, Carol a plecat la Sankt-Petersburg pentru a reface posibilităţile unui mariaj rus dorit de Maria.
După intrarea României de partea Antantei în Primul Război Mondial, iar fiul ei favorit devenit între timp general, la 23 de ani, evident nu pe merit sau pe instrucţie, Maria era nemulţumită de Nando că nu la luat pe Carol pe front să primească botezul focului, acuzându-şi soţul de „comportament criminal”, ce se juca cu viitorul fiului netrimiţându-l pe front.
Războiul era pe sfârşite, când Maria tulburată i-a avertizat pe amândoi, tatăl şi fiu: „…dacă pierdeţi timpul, s-ar putea să nu mai aveţi la care armată să mergeţi!” (ibid., p. 224)
Până la urmă Nando a acceptat, dar s-a iscat discuţii cu privire la numirea lui Carol într-o funcţie de comandă. Maria nu a fost de acord cu atribuţiile de comandant: „… Un băiat fără o carieră militară adevărată! Dacă lucrurile ies prost, toată vina va cădea asupra lui, şi nu este un simplu general care poate fi dat deoparte şi uitat.”(ibid., p. 243)
Carol era un simplu ofiţer, nu un simplu general cum credea mama care-l răsfăţa, dar graţie sângelui albastru nu mai comentăm, nici expresia, nici gradul…
În timpul istoricei ofensive de vară a celebrei bătălii de la Mărăşti, Carol s-a implicat pasiv plimbându-se cu maşina sa de la un regiment la altul încercând să încurajeze soldaţii.
Armata română a avut un succes răsunător, avansând peste 20 de km în tabăra duşmană, capturând multă muniţie şi 5 000 de prizonieri, dar retragerea bruscă a ruşilor din faţa unui inamic net inferior ca număr de ostaşi, a oprit ofensiva română de eliberare, fiind obligată să se retragă de pe grelele poziţii abia cucerite cu jertfe eroice: „…Nemţii, care le furnizaseră bolşevicilor ajutor financiar, propagandă şi arme, au desăvârşit demoralizarea armetei ruse.”(ibid., p. 244)
Carol fiind continuu ataşat de Zizi Lambrino îi creşte îngrijorarea mamei aflată cu reşedinţa pe unul dintre Domeniile Coroanei de pe Valea Bistriţei, la Bicaz.
Imediat după Tratatul de la Bucureşti, Maria a hotărât ca fiul ei să se aşeze la o tabără din Carpaţi, în Târgu Neamţ, la comanda unui regiment de vânători de munte.
Anul 1918, alterna între neliniştile Mariei, îngrijorările lui Nando, Barbu Ştirbei şi cererile absurde ale ocupantului german ce creşteau pe fiecare zi tot mai mult. Şi ca paharul suferinţelor să se umple a venit şi picătura de venin de la Carol pe 15 Septembrie 1918, lovindu-i cutremurător „de o durere aproape insurmontabilă-o tragedie de familie cutremurătoare care ne-a luat pe neaşteptate, o lovitură ameţitoare, pentru care nu eram pregătiţi.” (Maria, Regina României, Povestea Vieţii Mele. Vol. III, Ed. Moldova, Iaşi-1991, p. 402).
Carol, principele moştenitor ignorând războiul, familia, datoria faţă de armată, de patrie fugise cu aleasa inimii Zizi Lambrino cu care s-a căsătorit la Odessa de Ziua Crucii în 1918.
-Ce destin monarhic putea să aibe prinţul Carol care, fuge de prima sa responsabilitate majoră în drumul lui spre tron, dezertând din fruntea regimentului aflat în spatele frontului, deghizat în uniformă de ofiţer rus?
Maria s-a dezlănţuit într-o furie greu de stăpânit: „…ţi-ai părăsit postul, la ceasul când ţara îndura cea mai grea umilinţă, când părinţii tăi luptau, pas cu pas, împotriva unor greutăţi zdrobitoare, ca să fugi cu o femeie!” ((Paul al României, Carol al II-lea. Rege al României, Ed. Holding Reporter, Bucureşti-1991, p. 55)
Carol şi-a motivat dezertarea potrivit convingerilor sale politice: „Ştiu bine că în 20 de ani România, ca şi toate celelalte ţări, va fi republică, de ce să fiu împiedicat atunci să trăiesc cum vreau?”(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol.IV, Bucureşti-1927, p. 137)
A aruncat apoi uniforma rusă şi s-a căsătorit cu Ioana Valentina Lambrino la Odessa fără acordul părinţilor, cărora le dezvăluie surpriza cea mare, cireaşa de pe tort: renunţarea la prerogativele de moştenitor al Coroanei.
Proaspătul mire se justifica în scrisoarea către tatăl său că fuga lui nu este o dezertare, ci pur şi simplu şi-a părăsit postul fiindcă situaţia din ţară „nu i-a permis să-şi îndeplinească datoria de soldat”, şi că părăsea România „din motive politice”, iar faptul că „nu depusese niciun jurământ, nu încălca niciun legământ.” (Hannah Pakula, op. cit., 274)
De fapt, ce educaţie putea să primească moştenitorul coroanei, când Carol I s-a comportat ca un veritabil Torquemada cu toţi membrii Casei dinastice, amputându-le inima lor plăpândă doar cu focul unei discipline austere, cazonă, pervertindu-le pîlpâierile sufletelor în închistare şi suspiciune lăsate în grija şi la discreţia unor valeţi-spioni impuşi de regele supra sever?
Marghiloman, premierul român şi partidul lui lui filogerman, au cerut imediat îndepărtarea principelui de la succesiunea dinastică.
Regele Ferdinand fiind şi capul Oştirii a trebuit să-şi condamne progenitura-general pentru două luni şi jumătate, în refacere şi reculegere la mănăstirea Horaiţa de lângă Bicaz.
Între timp s-a desfăcut şi căsătoria principelui dezertor, iar ulterior Carol a revenit asupra deciziei de renunţare la tron, graţie locotenentului Mugur, prietenul său.
Cum situaţia frontului s-a întors în favoarea Antantei, la rugămintea expresă a prinţului Ştirbei şi la sfatul ambasadorului american, Ferdinand la 9 Noiembrie 1918, a ordonat mobilizarea armatei noastre. Armistiţiul s-a semnat pe 11 Noiembrie 1918.
Maria jubila.
Ziua de 1 Decembrie 1918, a primit intrarea triumfală în capitală, a reginei, regelui şi a armatei victorioase. În alaiul regal păşea semeţ şi Carol în fruntea regimentului său.
După evenimentul triumfal, Carol precedat de accesele sale de nervi, ameninţări şi plânsete a trecut cu tot arsenalul furiei în braţele unei tinere modiste satisfăcătoare.
Maria care, avea o deosebită afecţiune faţă de principe s-a speriat aşa de tare că a îngăduit venirea la Bucureşti a lui Zizi, care acum purta în pântece darul lui Carol.
Înainte de marşul triumfal în Ardeal al suveranilor, Maria i-a încredinţat lui Carol regenţa în Vechiul Regat. La întoarcere Mama i-a cerut fiului să asiste la revenirea ei şi a lui Nando. Carol a refuzat aruncându-se de pe cal şi pe cât s-a putut rănindu-se.
Dragostea Mariei pentru principele ei adorat îi întuneca orice judecată, îi spulbera orice gândire, îi orbea orice raţionament, acuzând-o şi blamând-o permanent pe Zizi.
La sfârşitul lunii Mai 1919, Ferdinand l-a rugat pe Carol să se alăture unei misiuni în Orient. Principele ataşat de Zizi, pentru a rata călătoria s-a împuşcat uşor în picior.
Maria şi Barbu Ştirbei au negociat situaţia principelui. Carol profund îngrijorat a luat-o pe Zizi şi au plecat în Deltă, la Mănăstirea în vacanţă.
Pentru atacul comun al Aliaţilor şi al armatei române de la sfârşitul lui Iulie 1919, împotriva evreului-maghiar Bela Kun-cea mai reuşită corcitură, a fost mobilizat şi regimentul lui Carol, care aflând vestea-capcană s-a bucurat lovind cu pumnii în masă şi urlând ca un turbat.
Principele şi-a făcut în grabă pregătirile: a renunţat a doua oară la succesiune, expediind scrisoarea în 7 copii, apoi a plecat în Ungaria făcând propagandă împotriva tatălui său regele.
Bolnav de iubire, Carol îşi implora prin scrisori mama. În vremea sărbătorilor Naşterii Domnului a anului 1919, o suită de demnitari au ajuns la Bistriţa-Bicaz să-l colinde pe prinţ pentru a reveni asupra deciziei de renunţare la succesiunea tronului. Carol a promis, iar Zizi de care era despărţit i-a născut pe 8 Ianuarie 1920, odorul care se va numi Mircea.
Cel mai mare aport pentru întorcerea Fiului risipitor în familie l-a avut colonelul canadian Joe Boyle, astfel că bucuria din Casa regală i-a oferit lui Carol o croazieră în jurul lumii de circa 8 luni de zile, în timp ce mama sa se va ocupa de Zizi şi copilul ei.
În toamna anului 1920, principesa Elisabeta fata cea mare a acceptat să se căsătorească cu George prinţul moştenitor al Greciei. Maria i-a invitat pe tineri să vină în România Mare să-şi anunţe logodna. Cei doi au venit însoţiţi de surorile lui George: Irina de 16 ani, Elena de 24 de ani şi de principele-pelerin Carol care li s-a alăturat din Elveţia. Trenul plin de tineret şi veselia a ajuns la Sinaia, iar grecii au fost instalaţi în castelul de vară al Mariei, la Pelişor.
Schimbarea majoră a lui Carol a încântat-o atât de mult pe Maria şi a bucurat-o nespus când a văzut atracţia fiului asupra principesei grecoaice Sitta-Elena.
Peste dragostea fulgerătoare a lui Carol şi a Sittei au căzut două trăsnete: moartea fratelui Sittei şi moartea mamei Mariei, ducesa de Coburg. Au plecat toţi în Elveţia însoţiţi de Carol.
Peste voalul cernit al Mariei a venit însă raza de lumină la cei 27 de ani ai principelui care a cerut-o pe Sitta în căsătorie. Maria era în al nouălea cer: „Simt că mi-am salvat băiatul.”
La bucuria lor s-a alăturat şi pretenţiile lui Zizi: 5 milioane de franci francezi sau proprietatea lui Carol de la Mănăstirea şi un titlu pentru fiul lor.
Principesa Elisabeta a României s-a căsătorit cu principele Greciei, George în 27 Februarie 1921. Două săptămâni mai târziu, Maria însoţită de o dispensă a Bisericii Ortodoxe a asistat la Atena la nunta lui Carol şi a Elenei. Cele două nunţi dintre fraţi i-a nemulţumit pe ţăranii greci care prevesteau necazurile ce vor cădea pe capul tinerilor rude de gradul I, căsătoriţi.
Prima săptămână din luna de miere Carol şi Sitta au consumat-o la Tatoi, reşedinţa regală.
După „luna de miere”, Elena a supravieţuit, dar era jalnic de terfelită: „…Era limpede că nu-i putuse rezista priapicului ei soţ.” (Ioan Scurtu, Politică şi Viaţă Cotidiană în România în secolul al XX-lea şi începutul celui de-al XXI-lea. Ed. Mica Valahie, Bucureşti-2011, p. 59)
La începutul lui Mai 1921, cuplul princiar au sosit în ţară. Elena era deja însărcinată. Nesimţindu-se bine a fost însoţită de medicul ei de familie. Cuplul s-a mutat la Sinaia. La 25 Octombrie 1921, principesa Elena a născut pe cel care va primi numele Mihai. Naşterea lui Mihai a fost destul de complicată. Naşterea pentru mamă însă a fost deosebit de grea, îngrozind-o şi pe regina Maria: „N-am asistat niciodată la ceva mai înspăimântător. Copilul a fost scos pur şi simplu, eu însămi i-am administrat Sittei cloroform şi i-am ajutat pe doctori pe post de moaşă.” După naştere, „camera arăta ca un abator”, iar „ principesa Elena şi-a revenit cu greu.”. (Regina Maria a României, Însemnări zilnice, vol III. Trad. Sanda Racoviceanu. Ed. Humanitas, Bucureşti-2006, p. 101)
Noul născut în cămaşa de sânge, parcă prevestea peste timp când va deveni rege, că România va fi complet însângerată, graţie trădării sale, ticăloşiilor şi crimelor sale.
Relaţiile intime ale cuplului princiar erau în mod sigur pentru Elena, traumatizante: „Intimile principesei Elena, nota C. Argetoianu, lăsau să se înţeleagă că motivul principal al fobiei acesteia pentru regalul ei soţ era brutalitatea cu care o supunea, zi şi noapte, în pat sau la repezeală pe un colţ de canapea, îndatoririlor ei conjugale.” (citat de I. Scurtu în cap. IX, Istoria Românilor în Secolul XX. Ed. Paideia, Bucureşti-1999, p. 162)
Sitta supărată de boala tatălui şi speriată de pasiunea debordantă a soţului, părăseşte ţara cu Mihai pentru patru luni de zile. La mai puţin de un an mariajul Sittei eşuase dezastruos, ia la întoarcerea în România, Carol al ei se distra cu cine vroia.
Între timp dinspre Balcani se ridică peste Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, steaua regelui Alexandru pe care Maria şi-l dorea ginere pentru Mignon. De Crăciunul anului 1921, Maria i-a făcut o surpriză fiicei sale, invitându-l la Sinaia pe Alexandru. Mignon s-a bucurat şi după Anul Nou, la o săptămână s-a plimbat cu Alexandru prin ţara de basm a pădurilor înzăpezite de lângă Castel. La întoarcere cu Alexandru de mână, Mignon i-a întors surpriza mamei spunându-i cu lacrimi de bucurie: „Mamă, am aranjat”…(Mabel Potter Daggett, Marie of Roumania: The Intimate Story of the Radiant Queen. New York: George H. Doran, 1926, p. 171)
În timp ce Maria bucuroasă că a ajuns ilustra soacră a Balcanilor îşi masca evidentele ambiţii pe care nu le recunoştea decât sieşi, Carol îşi recompensa frustările cu prezenţele feminine, consimţind astfel ruptura dintre el şi Sitta.
Pe măsură ce Maria se străduia să dezmintă destrămarea cuplului princiar, o cuceritoare înfocată, roşcată şi divorţată, tot Elena, dar Lupescu a trecut la atac.
Tânăra provenea dintr-o familie de evrei cu numele Wolff. Mama ei părăsise iudaismul pentru romano-catolicism, iar tatăl trecuse la ortodoxie pentru a putea poseda prăvălia proprie: „…Elena şi-a folosit toate atuurile-un păr roşu ca flacăra, ochii verzi, pielea albă şi şoldurile unduitoare–pentru a se mărita cu un locotenent de artilerie pe nume Tâmpeanu. Când Tâmpeanu a ridicat obiecţii apropo de relaţiile ei cu alţi ofiţeri, colegi de-ai săi, Elena l-a părăsit”(Moats Alice-Leone, Lupescu, New York: Henry Holt and Co., 1955, pp. 34)
Caracterul Lupeascăi se axa pe agerime şi încăpăţânare: „Calitatea ei majoră era coloritul. Trăsăturile îi erau greoaie. Pleoapele rivalizau cu cele ale familiei Hanovra-atât erau de mari şi de grele; nasul arcuit i se lăţea pe faţă, iar buzele îi erau cărnoase şi căzute, femeie înaltă…, îşi unduia şoldurile fiind cam grăsuţă. Probabil că principele a fost atras de vulgaritatea ei asumată.” (ibid., pp. 39)
Maria auzind de Lupoaica roşcată, aflată în călduri a intrată în panică dar şi-a păstrat până la urmă chipurile aparenţa îngăduitoare: „…nu am fost aspră şi nemiloasă, dar am încercat să-l fac să vadă că ne aduce nenorocirea pe cap tuturor.” (ANR III, 154:7-144 passim)
Se mai spune despre Carol că de tânăr s-a dovedit un fenomen destul bizar al naturii…
Regele Carol I l-a supus unui test prin Alexandru Davila, care i-a înlesnit întâlnirea cu o femeie destul de pricepută în materie… A doua zi femeia jumulită se împiedica ca o raţă, gâfâind în faţa conului Alecu: „M-a omorât nene Alecule, de 14 ori, nici o dată mai puţin.”
După o vreme soarta i-a surâs lui Carol întâlnidu-l cu femeia satisfăcătoare apetitului său de armăsar pur sânge, în persoana Elenei Lupescu: „Destinul şi-a spus cuvântul”, nota Carol mai târziu, iar acelaşi Argetoianu consemna că evreica a fost: „femeia care l-a îngenunchiat pe viaţă.” („Neamul românesc”, din 18 ianuarie 1928)
La expoziţia florală din Capitală de la 7 Noiembrie 1925, Carol a apărut cu Sitta sub masca protocolului dar pentru ultima oară în public.
Moartea reginei Alexandra l-a adus pe Carol în Anglia unde a stat o săptămână, după care tulburat şi emoţionat a ţâşnit la Paris la Lupoaică şi de acolo fuga împreună în Italia.
Înaintea Crăciunului din 1925, Sitta a venit la Cotroceni cu cadoul de la Carol: scrisoarea oficială pentru rege prin care principele renunţa definitiv la tron: „Carol a repetat prima dezertare… Carol nu se mai întoarce! (ANR III, 154: 143 ş.u.)
Generalul Angelescu, mareşalul curţii a plecat la Milano să-l aducă pe Carol. Generalului i s-a alăturat prietenul prinţului, locotenentul Mugur care-l mai convinsese odată. De data asta Carol i-a răspuns lui Mugur: „Ai să mă duci acasă doar în sicriu.”(ANR III, 155:6)
Maria era complet disperată şi în egală măsură costernată, aducându-şi sieși reproşuri destul de grele. La această veste trăsnet regina a rămas pur şi simplu încremenită: „Fiul meu cel mare este un mort viu”, el „şi-a vândut dreptul avut din naştere unei evreice cu părul roşu, care a fost amanta tuturor.” (Regina Maria a României, Însemnări zilnice, vol III., op. cit., pp. 336)
Caracterul lui Carol oscila continuu între uşurinţă şi şovăială, între nestatornicie şi mândrie, între pasiune şi libertinaj, mâhnind-o astfel peste măsură pe augusta sa mamă, care până la urmă s-a trezit: „…ai coborât din ce în ce, până la a te da pe mâna unor oameni lipsiţi de orice fel de cod al onoarei şi care te-au făcut să decazi la nivelul lor. Ai rupt orice legătură cu tot ce-ţi era scump şi sacru. Ţi-ai renegat ţara, surorile şi fratele, tradiţia şi datoria, într-o vreme când mai mult ca oricând în istorie, România avea nevoie de conducători… (Paul al României, Carol al II-lea. Rege al României, op. cit., p. 54)
La finele anului 1925, pe 31 Decembrie, regele Ferdinand a convocat la Sinaia Consiliul de Coroană privind situaţia lui Carol şi numirea unui Consiliu de Regenţă, pentru care Ionel Brătianu-premierul i-a propus pe: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buzdugan, preşedintele Curţii Supreme.
În Consiuliul de Coroană de la Sinaia, Ion Mihalache îi cere regelui un răgaz, să-l convingă pe Carol să se răzgândească: „Nu, nu domnule Mihalache, crede-mă, hotărârea mea este definitivă. Este o creangă putredă în dinastie pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana!” („Patria”, din 12 iulie 1927)
Consiliul de Coroană a anunţat Regatul România Mare, că regele Ferdinand a acceptat renunţarea definitivă şi irevocabilă a fiului Carol la succesiunea regatului.
Ratificată la 4 Ianuarie 1926, de parlament, decizia Consiliul de Coroană l-a pus pe Mihăiţă în locul tatălui Carol ca succesor la tron.
Străinătatea a lansat tot felul de zvonuri. Suspiciunea românilor a crescut în intensitate. Aflată între ele, Maria disperată, gata să-şi piardă credinţa, s-a agăţat de învăţăturile Baha’i.
Isprăvile şi aventurile lui Carol, au lăsat Regatul român zdruncinat, confuz şi pe Brătianu demis. Speranţele s-au întors spre generalul Averescu propus de marele vizir argeşean, dar a nemulţumit deopotrivă preferinţa Vechiului Regat, a basarabenilor şi a ardelenilor.
Și acesta este doar începutul marei încercări la care urma să fie victimă România cea abia Întregită!
( va urma )
Personalităţi de aur ale lunii Noiembrie:
01.11.1909, filosof Constantin Florea Cioroianu/ alias Ilariu Dobridor, 01.11.1913. Constantin Ardelea, 02.11.1882, Ion Flueraş, 02.11.1903, Nicolae Teban, 03.11.1899, dr. Traian Trifan, 04.11.1869, dr. Corneliu Şumuleanu, 04.11.1915, ing., pr. basarabean Boris Stejariuc/ alias Mircea Domitriu, 05.11.1890, pr. Gh. Tarcea, 05.11.1921, Arhim. Mina Dobzeu, 05.11.1921, Gabriel Constantinescu, 06.11.1909, av. Simion Lefter, 07.11.1922, Gavrilă Vatamaniuc, 08.11.1869, prof.dr. savant, Nicolae Paulescu, 09.11.1907. av. Nistor Chioreanu, 10.11.1940, Radu Şoroagă, 11.11.1919, compozitor Mircea Hoinic, 11.11.1921, Aurel Cârdu, 13.11.1914, dr. Al. Şuga, 13.11.1925, Cornel Luca, 14.11.1924, Tache Rodas, 15.11.1872, George Tutoveanu, 15.11.1914, Maica Mihaela Iordache, 16.11.1903, pr.prof.dr.acad. Dumitru Stăniloae, 16.11.1912, arhim. Adrian Făgeţeanu, 16.11.1922, Nicolae Albu, 17.11.1926, dr.acad.mitropolit Antonie Plămădeală, 19.11.1882, aviator Aurel Vlaicu, 19.11.1909, av. Traian Marian, 22.11.1906, av., filosof, Alexandru Randa, 23.11.1925, pr.prof.teolog. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, 23.11.1952, artist, actor, producător, jurnalist, Ben Todică, 26.11.1892, poet Vasile Gherasim, 26.11.1914, Mircea Nicolau, 27.11.1940,prof.univ. dr. Ioan Scurtu; 29.11.1929, Octav Anastasescu.
Tuturor întru binecuvântare şi mântuire !
+Sf. Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni; Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu; Sf. Ioan cel Milostiv, Patr. Alexandriei; Sf. Cuv. Nil Pustnicul
––––––––
Gheorghe Constantin Nistoroiu
Brusturi-Neamţ
12 Noiembrie 2017