„Politiceşte am fost împărţiţi în trei părţi (Muntenia, Moldova şi Ardealul), dar limba era aceeaşi, cărţile sfinte erau aceleaşi. Unitatea noastră era perfectă, pentru că aveam credinţă în Dumnezeu şi pentru că ne iubeam ca neam. Să ne iubim unii pe alţii ca neam, dar să ne iubim prin identitatea credinţei. Pentru că numai prin ea ne putem iubi, ca să refacem şi unitatea noastră care este astăzi atât de suferindă.”
(Părintele Dumitru STĂNILOAE)
De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940) Buletin de Carei vol.1
Istoria este Luminătorul ce alungă noaptea trecutului pentru a se ivi zorii viitorului.
Istoria Naţională trebuie să rămână un Vulcan permanent aprins, care prin provocarea undelor elastice, respectiv pasiunea şi libertatea cunoaşterii privind gradul înalt de frecvenţă al cercetării critice şi obiective, acţiunea forţelor tectonice a izvoarelor tumultoase să poată declanşa pe scara seismică erupţia magmei realităţii, ce dă impetuozitate şi magnitudine faptelor, evenimentelor, adică Adevărului.
„Istoria, enunţa Comandorul prof. univ. dr. Gheorghe Jipa Rotaru, această carte a vieţii, nu înseamnă numai tradiţiile, ci înseamnă marea deschidere spre prezent şi mai ales spre viitor.” (Jipa Rotaru/ Marius-Adrian Nicoară, Constantin Prezan – Ion Antonescu în slujba Făuririi României Mari. Ed. Alpha MDN Buzău, 2018)
Dimensiunea spirituală a istoricului dacoromân prin excelenţă se întrupează deopotrivă şi trinitar printr-o înaltă conştiinţă religioasă, patriotică şi istorică.
Fenomenul istoric nu este o poveste frumoasă, cum o voce de frecvenţă joasă vociferează, ci este realmente un fenomen real, complex, autoritar, profund, narativ, reconstituit, retrăit şi apoi mărturisit mai întâi ca istorie naţională şi deopotrivă universală. „Însemnătatea Istoriei Naţionale, sublinia academicianul Ioan Lupaş, ne dă posibilitatea cunoaşterii integrale a vieţii neamului nostru cu toate înfăţişările-i felurite, rezultate dintr-un lung proces istoric. Elementele care au contribuit la desfăşurarea acestui proces n-au dispărut în mormântul trecutului, ci multe din ele îşi continuă acţiunea determinându-l şi în prezent.” (Ioan Lupaş, membru al Academiei Române, Istoria Românilor, ediţiunea a XV-a, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1944, Prefaţă la ediţiunea a V-a, Cluj, 25 Februarie 1929)
Autoritatea Istoricului creştin ortodox rămâne întotdeauna ADEVĂRUL!
Istoricul este un brav luptător al prezentului, un fel de Comandant de Divizie, care luptă tactic, strategic şi ofensiv în tranşeele trecutului, pe toate fronturile de operaţii ale faptelor-evenimente de care se ocupă, reconstituindu-le cât mai deplin şi cât mai fidel pentru a le oferi apoi integral generaţiilor viitoare merituoase. „Istoricul, afirma marele istoric german Leopold Ranke (1795-1886), nu este nici politician, nici slugă a politicii, ci analist cu spirit critic şi obiectiv.” (cf.Eugen Statnic, Istorie şi Adevăr – Oligarhia anglo-americană şi soarta Europei. Ed. Serebia Chişinău, 2017, p. 9)
Stilul curat, ambiţios, tenace, plin de elan, revărsat în cascadă, pe alocuri tăios, încărcat de voinţă şi adevăr, prin care autorul, un strălucit militar şi un eminent istoric col. (r) dr. Constantin MOŞINCAT, mărturiseşte, prin diversitatea tematică, aşternând prin articole, studii, documente selectate şi completate faptele măreţe ale înaintaşilor ardeleni şi frumosul lor ideal eroico-martiric – consacră mărturii testamentare care afirmă, confirmă, clarifică, întăresc şi întregesc lumina adevărului lor întru ADEVĂR.
Preocuparea sa asiduă, precumpănitoare, stăruitoare şi de căpetenie prin eforturi sistematice şi îndelungate, pentru trecutul istoric, relevă reflecţia acaparantă de a face din vocaţia istorică, poate cel mai râvnit obiect al cunoaşterii, un monument fundamental al culturii creştine, dar şi o componentă esenţială a vieţii sale de zi cu zi, care se intersectează cotidian, melodios şi tumultos cu existenţa noastră.
După o invitaţie plină de grandoare şi autoritate a altui mare român, istoric şi militar col. (r) Dr. Mircea Dogaru, purcedem aşadar pe urmele grele, apăsate lăsate mărturie pentru prezent şi viitor, pentru Pământ şi Cer, de Paşi Pe Caldarâm Încrustări Istorice: De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1
Preliminariile Părţii I-a presară Energiile risipite ale politicii de „pace”, propusă de Congresul de la Viena, din 18 Iunie 1815, sub genericul căreia se dorea instaurarea „restauraţiei” şi „legitimismul” dinastiilor înlăturate graţie evenimentelor desfăşurate.
Regimurile dinastice subjugând aspiraţiile şi dorinţele naţiunilor ce se luptau să redevină state naţionale, au creat în 1815 „Sfânta Alianţă” pe trunchiul monarhiilor Prusiei, Austriei şi Rusiei, înăbuşind mişcările naţionale de eliberare, precum Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, transformând Vatra Principatelor Dunărene în teatru de operaţii pe care s-au desfăşurat conflictele armate ale acestor mari puteri.
Hegemonia imperialilor au „legiferat” samavolnica lor imixtiune în hotarele Daciei noastre, după tocmeala lor mişelească şi ticăloasă, astfel: Bucovina încorporată la 1775, de Imperiul Habsburgic, Basarabia luată ca pradă de război în 1812, de Imperiul ţarist, Ardealul anexat la 1867, de Austro-Ungaria, iar România Mică înfăptuită sub Alexandru Ioan Cuza să rămână în conflict cu Poarta Otomană.
Păşind pe Drumul ardelenilor – via Calea Dacilor liberi, autorul s-a oprit să cinsteasă memoria Neamului prin monumentul de la Carei închinat lui Mihail Eminescu, prin grija Adunării Generale Astra de la Carei, din 13-15 Octombrie 2017, cu participarea tuturor Despărţămintelor ASTRA din ţară, Republica Moldova, Serbia, surprins şi cuprins de emoţia regalului eminescian stârnit de distinsa doamnă Daniela Ciută, la care s-a adăugat admiraţia monumentului venerării ostaşului român, reculegere şi recunoştiinţă la cel al deportaţilor şi refugiaţilor, bucuria întâlnirii cu mari români precum col. (r) Voicu Şichet, coordonatorul volumului „Părintele Vasile Lucaciu în revista sătmăreană Eroii Neamului”, sau alţii.
Din Odiseea sângeroasă a primului război mondial desprindem câteva caracteristici însemnate, destul de edificatoare pentru importanţa instituirii Adevărului istoric. România aliată cu Rusia, care între timp devenise U.R.S.S. a fost nevoită să lupte cu germanii, duşmanul declarat şi cu bolşevicii, duşmanul nedeclarat. Armatele ruse dezertaseră de la respectul militar, devenind bande anarhice, violente, laşe, trădătoare şi ucigaşe, îndreptate mai întâi împotriva ofiţerilor lor, iar apoi în complotul asupra Casei regale, a guvernului şi instituirea „sovietelor”, astfel, că se impunea imperativ dezarmarea lor. „Generalul Constantin Prezan s-a achitat însă cu brio de misiunea anihilării şi dezarmării soldaţilor ruşi…, căruia i s-a alăturat locotenent-colonelul Ion Antonescu, şeful Biroului de Operaţiunil din Marele Cartier General, reamintind că: „Prin atitudinea mea, recunosc brutală, am determinat la Iaşi, în contra voinţei guvernului şi într-un moment de ezitare a Comandamentului, acţiunea de dezarmare a bolşevicilor de la Socola şi a armatelor ruseşti din Moldova.” (Constantin Moşincat, Paşi Pe… Caldarâm Încrustări Istorice: De La Pace La Diktat (1815-Viena-1940 buletindecarei, vol. 1, Ed. Primus Oradea 2020, p. 62)
Schimbarea guvernului de la Petrograd în Iunie 1916, prin Boris von Sturmer a avut ca obiectiv încheierea păcii separate cu Germania. Tratativele secrete desfăşurate în Suedia într-o staţiune balneară prevedeau împărţirea teritoriului României: „ruşii să ia Moldova până la Carpaţi; Galiţia (de la Austria) urma să treacă la Germania, iar în locul Galiţiei, Austria să primească Valahia (Muntenia) şi Oltenia.” (ibid., p. 64)
Alea Iacta Est! – Zarurile au fost aruncate! Regatul Român a intrat în război în 15 August 1916. Începutul promiţător a devenit repede o retragere forţată, cu biruinţe spulberate, dar înfrângeri demne, cu eroism şi martiraj la tot pasul, ocuparea Capitalei, apoi stabilizarea frontului pe aliniamentul Focşani – Nămoloasa – Galaţi. Franţa după marea Bătălie de la Verdun (21 Februarie -18 Decembrie 1916) a supravieţuit prin intrarea României în război de partea Antantei, dar încheind tratatul secret cu Rusia ţaristă, a trădat interesele româneşti. A fost nevoie de sprijinul Misiunii militare franceze, de aportul marelui general filoromân Henri Mathias Berthelot ca Franţa să se revanşeze, de strategia şi vitejia marilor comandanţi ai Armatei române şi de sutele de mii de jertfe de sânge curat ale Eroilor şi Martirilor români.
Cercetarea istorică laborioasă conduce implicit la antropologie, la cosmos, la cugetarea filosofică, la revelarea religioasă a cunoaşterii istorice, deschizând căutătorului orizonturi nebănuite ce gravitează în jurul Adevărului, ce ne descoperă fiinţa socială a unui popor aşezat de Dumnezeu, primordial în Vatra sa Strămoşească, luminat de acte şi trăiri spirituale, însetat de Absolut, flămând de Libertate şi Dreptate, nemărginit de Iubire, transformând totodată Omul (autorul), Opera, Naţia şi Lumea într-un Cult al slujirii şi slăvirii Pantheonului Sfintei Tradiţii ce impune statornicie şi dăinuire Neamului dacoromân şi Bisericii lui Hristos.
„Originalitatea şi identitatea permanentă a unui popor, afirma profesorul Alexandru Nemoianu, sunt exprimate în trăinicia Tradiţiei lui. Tradiţia, care exprimă cel mai fidel personalitatea poporului, adică tot ce rămâne statornic. Tradiţia ţine de spiritualitate şi de raportul cu sinele cel mai intim şi, se poate spune, reprezintă modul în care absolutul este exprimat de un anume popor. În această înţelegere avem nevoie de Tradiţie pentru a ne aminti permanent cine suntem. Tradiţia este ceea ce face un Popor unic, căci în ea se cuprinde modul în care un popor defineşte şi înţelege diferenţa dintre frumos şi urât, dintre drept şi nedrept, dintre adevăr şi minciună, dintre bine şi rău. Tradiţia este experienţa existenţială a Neamului şi în ea se păstrează frumuseţea autentică.” (Alexandru Nemoianu, Despre statornicie, în Revista LOGOS şi AGAPE, 6 August, 2020)
În fragmentul rezervat Revoluţiei din Transilvania – 1848, autorul a pornit motivat şi de sentimentul care i-a unit soarta cu Voichiţa Maria în biserica din satul Portiţa, pe şoseaua Carei – Andrid, la 15 km sud de Carei. „Atunci am aflat de existenţa stampei care reflecta chipul lui Avram Iancu în Vestul României, într-un mod aparte, cu vibraţie patriotică. Viaţa spirituală a acestei vetre româneşti a cunoscut o notorietate prin prestigiul preoţilor Ioan Dărăban (1821-1833), Ilie Trochnea (1833-1845), Theodor Pop Dan (1845-1853), Vasile Vancu (1853-1878), Emanoil Creţu (1878-1881, Gheorghe Chereji (1883-1903), Andrei Bogdan (1904-1925), care au avut un rol important în sădirea şi cultivarea sentimentului naţional. Preotul Vasile Vancu împreună cu Ioan Munteanu au contribuit la elaborarea Proclamaţie de la Blaj” (ibid., p. 82)
Stampa lui Avram Iancu şi a căpitanilor săi, exprimă „evocarea nobleţii de gând şi a dârzeniei de fapte: Avram Iancu, Petre Dobra, Ioan Buteanu, Nicolae Solomon, Simion Balint, realizată de Barbu Iscovescu şi imprimată în 1850 la Paris, „Stampa, după viziunea lui Constantin Mălinaş „e un adevărat pantheon grafic al revoluţiei”, iar Cristina Bursuc mărturiseşte că a vegheat mai bine de un veac în biserica din satul Portiţa. Astăzi se află la loc de pomenire în Muzeul Episcopiei ortodoxe din Oradea.
Mândria bisericii din satul Portiţa mai este legată şi de cinstirea cărţilor vechi liturgice, precum celebrul Liturghier de la 1713, al lui Antim Ivireanul.
La 10 Mai 1928, a avut loc premiera piesei de teatru în 4 acte şi 7 tablouri „Avram Iancu – tragedie istorică” în viziunea inimoasei şi distinsei Galliei Tudor, reflectând mândria naţional – creştină şi spiritul Crăişorului munţilor, plămadă din cremenea neînfricatului voievod Menumorut, din care desprindem scena venirii emisarului lui Kosuth Lajos, Voşvari, fost Feher Pal la Crăişorul Munţilor, pentru a-l convinge să treacă de partea tiranului său Kosuth Lajos.
„Voşvari, desface pachetul din mâna soldatului care l-a însoţit şi grăieşte cu curaj.
Ţi-am adus mantie, sabie (cu pietre încrustate pe mâner) şi calpac de-ale lui Arpad, precum şi un decret de General Gubernial! (Îi dă un plic sigilat). Şi aşa gătit, să mergi la Budapesta, unde am ordin să te duc!
Avram Iancu – (Le ia din mâna lui, le priveşte dispreţuitor şi i le aruncă la picioare). N-am nici un respect pentru penele acestea de tirani! Nu voi îmbrăca niciodată corcoaţele voastre, atâta timp, cât poporul meu e nedreptăţit de voi! …Kosuth Lajos nu va avea cinstea să mă primească de amic; regret!
Voşvari – (Adună hainele de pe jos şi le dă soldatului, apoi, prinde steagul din mâna lui, îl sfâşie enervat şi-l aruncă la picioarele lui Iancu). Hai, scoate sabia Iancule, pe viaţă şi pe moarte! Noi doi. Tu ai martori pe Căpitanii tăi, iar eu, numai ofensa adusă memoriei lui Arpad şi insulte adresate lui Kosuth Lajos!
Avram Iancu – (Liniştit). Ooo! Opreşte-te, Voşvari, nu mă bat cu tine!
Voşvari – Nu te mai baţi cu mine, zici?!. Explică-te!.
Avram Iancu – Ai fost în casa mea pe cale paşnică, la Vidra, şi odată ce ai stat la masa mea, nu te mai pot lovi!. Este un principiu moştenit de la Decebal al nostru!.
Voşvari – Bine atunci deleagă pe căpitanii tăi!.
Avram Iancu – Linişteşte-te Voşvari, nu vei fi ucis mişeleşte, aici unde ai venit cu steag alb, şi nici măcar prizonier, deci vei pleca teafăr, păzit de oamenii mei, până vei găsi trupele tale. Apoi vom lucra în mod cinstit, fiecare în fruntea oastei lui!. De vei cădea, aşa ţi-a fost ursita, de vei scăpa, norocul tău!. Acum noroc bun!.(Îi întinde mâna).
Voşvari – (Mişcat îi dă mâna, apoi salută milităreşte). Îţi mulţumesc!. Nobil principiu avea Decebal!” (ibid., p. 85)
Testamentul lui Zamolxis, al lui Burebista, al lui Decebal, şi-al tururor regilor şi voievozilor noştri, inclusiv Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, puneau înaintea Patriei pe Dumnezeu, iar în sânul ei aşezând pe conducătorii aleşi şi poporul neînfricat şi credincios, păstrând dincolo de demnitatea dacică şi onoarea Cavalerului trac.
Acest fapt, măreţ şi monumental ce se înscrie între marile Minuni ale lumii – Onoarea Cavalerului trac, nu l-au înţeles niciodată duşmanii noştrii creştini şi necreştini, nu l-au înţeles regii străini care au vitregit Ţara sub cârmuirea lor vremelnică, nu-l vor înţelege pururea oligarhia politicienilor de ieri şi de azi, renumiţi doar prin palavrele lor fără noimă, vorba lui Nicolae Steinhardt, ce pozează în „democraţi” de „dreapta”, „nedecişi” sau de „stânga”. „Nous avons assez de ces gens sans honte, dont l’insolence en matiere religieuse est rendue insupportable par leur irreligiosite meme, de ces discoureurs, ces acolytes de politiciens, costumes sans gout en habit de ville.” <<Ne-am săturat de aceşti oameni fără ruşine, a căror insolenţă în materie de religie este insuportabilă tocmai din cauza ireligiozităţii lor, de aceşti palavragii, de aceşti acoliţi de politicieni, îmbrăcaţi fără gust în haine de oraş.>> (N. Steinhardt/ Em. Neuman, Eseu despre o concepţie catolică asupra iudaismului – Iluzii şi realităţi evreieşti. Mănăstirea Rohia, Polirom, 2011, p. 91)
La afirmația profetică Ioan Aurel Popovici că „şi miturile şi legendele fac parte din istoria unui popor”, aş adăuga că Adevărul, Dreptatea, Demnitatea, Iubirea, Libertatea şi Onoarea întregesc însă conştiinţa suverană a unei Naţiuni creştine.
Omagiul pios adus de autor Profetului Mihail Eminescu, prin paşii purtaţi la Ipoteşti, Putna în 1971, la Budapesta în 2006, pe urmele generalului Georgescu P. Ion, care a sădit Codrul Eminescu prin cei 10.000 de brazi, care au sădit numele EMINESCU la 50 de ani de la urcarea pe cer a Luceafărului, la Raşca, Seini, Carei 2017, anual de 15 Ianuarie la Oradea, ne apropie de „Suma lirică de Voievozi”, familiarizându-ne cu călduroasa, vulcanica revistă „Familia” a lui Iosif Vulcan, care a ilustrat portretele marilor bărbaţi şi perle din strălucitoarele lor opere: mecena bihorean Nicolae Jinga, Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Elisa Circa, Dora d’Istria, Ioan Popas, Constantin Rosetti, George Bariţiu, Gheorghe Lazăr, Avram Iancu, Horea, Cloşca, Vasile Alecsandri, A. Papiu Ilarion, A. Treboniu Laurean, George Tăut, Aron Pumnul, Alexandru Sterca Siuluţiu, Simion Bărnuţiu, Samuil Vulcan, Andrei Şaguna mitropolit şi baron, George Hurmuzachi, Ion Raţiu, Mihail Eminescu, Veronica Micle, Mihail Kogălniceanu, Cuza Vodă, B. P. Haşdeu, Nicolae Bălcescu, Ioan Eliade, Alexandru Roman, Carol I, Alexandru Macedonschi, Emil Isac, Ion Slavici, Victor Hugo, Lord Palmerson, Francisc Liszt, Henric Heine, Al. Dumas, Edison, Schakespeare, Cervantes, Bismark, Carl Marx, Napoleon ş.a., din care s-au desprins strălucitoarele diamante precum eleva violonistă de 15 ani Elisa – Elena Circa care a electrizat ţara şi prinţesa frumuseţii şi a inteligenţei Dora d’Istria care la doar 17 ani cutremura lumea prin studiile strălucite de la Veneţia, Viena şi Drezda, prin lucrările de referinţă Despre viaţa monahală în biserica orientală, sau Femeile în Orient, devenind membră a Academiei de Ştiinţe a Greciei, strălucind în pantheonul feminin românesc precum prinţesele Maria Cantemir, Martha Bibescu, Elena Cuza, regina Maria sau admirabila noastră prima femeie Doctor în Filosofie Iulia Haşdeu ori Caterina Varga sau Elena Faina – Crăiesele luptătoare ale Munţilor.
„Familia” Românului Iosif Vulcan a dat literaturii naţionale şi universale pe Regele poeziei sublime şi pe Profetul spiritualităţii creştin – ortodoxe Mihail EMINESCU.
În anul 1934, într-o atmosferă de sărbătoare regală, episcopul Armatei Roman Ciorogariu, la invitaţia primarului Tiberiu Moşoiu a sfinţit bustul sacru al lui Eminescu, realizat de sculptorul Oscar Han, amplasat în esplanada parcului Crişul Repede, care emana o „înfăţişare plină de măreţie”, cum remarca colonelul George Bacaloglu. Societatea Scriitorilor a fost prezentă prin: Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Pamfil Şeicaru, George Bota, Eugeniu Speranţia, George A. Petre, Octav Şuluţiu ş.a.
Maghiarii şi ungurii neputându-l dezrădăcina l-au dat pe mâna horthyştilor în 1940, care i-au demolat bustul, adâncindu-l şi mai mult conştiinţei naţionalist-creştine. În 1973, sculptorul Ovidiu Maitec l-a redat orădenilor pe nemuritorul nostru Eminescu.
Istoria este expresia vie a temporalităţii omului creat, aşa cum Teologia este graiul transcendeţei creştinului ortodox hristic mărturisitor înduhovnicit întru veşnicie.
„Istoria, consemna distinsul profesor cercetător Mihail Diaconescu este expresia directă a dimensiunii temporale a omului, a cunoaşterii, a existenţei obiective.” (Mihail Diaconescu, Istorie şi valori, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti-1994, p. 10)
Voi devansa ordinea capitolelor vorbind în mod solemn despre Oradea – Cetatea dragă a autorului şi cea natală a Românului poet, scriitor, publicist George Roca.
În Icoana eternităţii Pantheonului dacoromân în Corola Oştirii brodăm chipul unuia dintre cei mai bravi generali ai Armatei române Traian Moşoiu – vocaţia demnităţii ostăşeşti. Simţământul vocaţiei lui a fost probat de două lucruri fundamentale: iubirea de Dumnezeu şi dragostea de Neam, prin atitudinea statornică de împlinire, de comuniune, de eroism şi martiriu paralel cu sentimentul profund de asumare a responsabilităţii statorniciei şi dăinuirii carpatine – paradigma geto-dacului hristic, care aprinde, surprinde şi cuprinde într-un moment fundamental destinul unei persoane întrupat destinului neamului.
Cetatea Oradei stăbătea vazduhul de freamăt şi bucurie, de Înviere a Domnului şi a Neamului, îmbrăţişând în sânul dublei sărbători sfinte pe impunătorul General, pe Eroul naţional – „simbol al dezrobirii naţiei româneşti” – „Arhanghelul” şi „Salvatorul Ardealului” – Traian Moşoiu, caracter brav, autoritar, disciplinat, demn, moral, cumpătat, strateg, clarvăzător şi viteaz. „Eroul nostru era fermecător, prietenos şi blând în relaţiile cotidiene, cu o privire plină de demnitate, delicată şi distinsă, dârz şi cu judecată cumpătată, manierat şi de o rară modestie şi sensibilitate sufletească, caracter ales şi dăltuitor de caractere, călăuzitor de oameni şi cârmuitor de suflete, cu o inimă plină de iubire şi iertare, dar exigent şi niciodată tolerant cu cei care nu-şi îndeplineau, fără reproş, misiunile sau îndatoririle funcţiei ce o ocupau.” (ibid., p 196)
Din caierul articolului Secuii sunt moţi? Ungurii nu ştiu cine sunt!, istoricul militar Col. (r) dr. Constantin Moşincat toarce firul din veacuri al relaţiilor huno-ungro-maghiarilor cu dacoromânii stăpâni şi încăpăţânaţi de paşnici. Peste suveranitatea şi suzeranitatea statelor ungurii se credeau/ se cred stăpâni. Privind autodeterminarea naţională, nici hunii, nici maghiarii, nici ungurii n-au recunoscut, nu recunosc şi nu vor recunoaşte Principatul român al Transilvaniei în ciuda tuturor evidenţelor seculare, care covârşesc prin unitatea şi identitatea dacoromână. „La început, din secolul al XIII-lea până în secolul al XVI-lea, afirmă răspicat academicianul Ioan Aurel Pop, au fost aproape exclusiv străinii care s-au referit la această unitate şi identitate românească, constatată de ei în mod concret şi aflată chiar de la martori români.Natural, au invocat-o şi românii înşişi direct sau indirect, de la Ştefan cel Mare (cel care numea ţara românilor de la sud de Carpaţi l’altra Valacchia, fiindcă prima ţară românească era pentru el chiar ţara lui, Moldova), Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino Stolnicul sau Dimitrie Cantemir, până la reprezentanţii Şcolii Ardelene, la romantici şi neoromantici, la toţi marii istorici şi oameni de cultură ai secolul al XX-lea.” (Istoria Transilvaniei, vol. II (de la 1541 până la 1711), Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler, Magyari Andras (coordonatori), Academmia Română-Centru de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, Ed. Episcopiei Devei şi Hunedoarei, Deva, 2016, p. 82)
Să nu fi auzit oare maghiaro-ungurii de marele unificator Mihai Viteazul, cel care i-a înfrânt destul de ruşinos, cel pe care l-au trădat atât de fariseic deşi le era aliat?!?
Bardul Istoriei naţionale Nicolae Iorga mărturisea naţiei sale şi lumii întregi să audă şi să înţeleagă: „În timpurile cele mai vechi, românii nu făceau nici o deosebire în ceea ce priveşte ţinurile pe care le locuiau; pentru dânşii, tot pământul locuit de români se chema ŢARA ROMÂNEASCĂ. Ţara românească erau şi Muntenia şi Moldova şi Ardealul şi toate părţile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ţinuturi pe care le locuiau şi toate se pierdeau pentru dânşii în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos de: ŢARĂ ROMÂNEASCĂ.” (Nicolae Iorga, Ceva despre Ardealul românesc, Bucureşti 1907, p. 1)
Întinând Rezoluţia de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia sub care s-a consfiinţit alături de jertfa sfântă de sânge a Românilor şi graiul poporului „vox populi, vox Dei!” – „unirea pentru vecie a Transilvaniei cu Ţara-Mamă!”, prin care s-a rezidit Naţiunea Română, profanând deci, cu lava vulcanică a urii ce ţâşnea din gâtlejurile hunilor aprinşi răbufnind în ciuda recunoaşterii la 1892, de către regentul-cardinal Nicolae Olahus, că Ardealul este naţiune română independentă, recunoscută prin diplomele leopoldine, nu recunoşteau: „din pustă până la Carpaţi altă naţiune decât cea maghiară.” (Romulus Seişanu, Alexandru Raţiu, România în timpul războiului 1916-1918, seria I, Fascicola nr. 1, aprilie 1919, p. 32)
Antologia de articole, studii şi documente atent selectate de autor, alături de Caruselul inedit al ilustraţiilor s-au ţesut într-o cromatică a diversităţii brodată unitar, pe o analiză riguroasă din care se răsfrânge aceeaşi inspiraţie elaborată minuţios, erudit în toate aceste texte profund textamentare: lupta românilor ardeleni de la pacea de la Viena din 1815, la Diktatul de la Viena 1940.
Bun cunoscător al Istoriei Neamului românesc şi în mod special a Istoriei Ardealului col. (r) dr. Constantin Moşincat, cu duhul Dacilor în piept, cu zelul aprins al Moţilor, permanent în fruntea Diviziei sale ştiinţifice, desfăşoară pe toate aliniamentele cercetării artileria grea a documentelor zdrobitoare, iar prin şarja Cavaleriei izvoarelor mereu primenite stârneşte puhoaiele care mătură totul în cale – combaterea pseudoteoriilor născocite de duşmanii Ortodoxiei şi vrăjmaşii bravului nostru Neam.
„De exemplu, ungurii care încearcă şi astăzi să răpească Ardealul – precum l-au mai răpit şi în trecut – răspândesc minciuni referitoare la situaţia istorică a Ardealului. În articolul <<Mit şi forţă vitală>>, semnat de Agoston Balazs, în publicaţia săptămânală <<Magyar demokrata>> din Ungaria, se afirmă cu impertinenţă că „Ardealul nu a fost niciodată românesc.”
Dacă Ardealul nu a fost niciodată românesc, înseamnă că TRANSILVANIA rămâne pururea dacică!
Spre luarea aminte a tuturor, a celor din afară sau a celor din lăuntru, a celor mai aproape de graniţă sau a celor mai depărtaţi, a celor vrăjmaşi din interior, chiar şi oligarhia politicianistă sau alte cete înceţoşate de denigratori cu „carte”, reproducem cuvântul înflăcărat al senatorului american din anul 1917, Myron T. Herick:
„Ce minunat popor sunteţi voi!
Ce minunat popor e acela din care vă trageţi! Sunteţi strănepoţii unui popor pe urmele căruia noi, aceştia de azi, ne-am ridicat. Şi cât de frumoasă este istoria voastră! Care popor din lume are o urmă istorică aşa ca aceea a voastră? Au trecut secole, secole negre de urgie peste capetele neamului acestuia, dar EL A RĂMAS. Şi… nu voi, ci noi trebuie să ne simţim mândri, că vă avem aici. E o cinste pentru poporul american de a vă avea drept tovarăşi şi, ce e mai mult, fraţi. Da, voi sunteţi urmaşii Dacilor, pe cari şi noi şi toată lumea am învăţat să’i admirăm.
România s’a alăturat Franţei, acelei fericite ţări pe cari noi, Americanii, ştim să o cinstim aşa cum se cuvine. România s’a alăturat cauzei drepte, cauzei marii umanităţi. Suntem mândri de Franţa şi suntem mândri de România voastră! Mândri, de o mie de ori mai mândri suntem de voi. Stindardul acesta este stindardul sub cutele căruia ne întâlnim şi sub care trebuie să ne facem datoria!
Vreau să văd România restituită lumii! America întreagă are această dorinţă, şi nu vă îngrijoraţi: America e cu voi!” (cf. Grigore Stamate…Bătăliile Mareşalului Prezan între autoritate şi modestie. Ed. Axioma Print, Bucureşti-2016)
––––––––––––––
Gheorghe Constantin NISTOROIU
Cavaler de Clio
Brusturi, Neamț
13 Septembrie 2020
+ Sfinţii Corneliu Sutaşul, Corneliu Mucenicul, Cuv. Ioan de la Prislop, Sf. Mc. din Dobrogea: Macrobie, Gordian, Ilie, Zotic, Lucian şi Valerian.